Unde sunt fricile de altadata?

Nevrotismul actual din Bucuresti te poate dobori destul de usor sau cel putin deforma pe viata pentru ca e un mediu propice pentru aparitia si dezvoltarea multor frici. Si cum tocmai sunt in curs de dobandire a unor frici noi, intr-o zi am avut revelatia fricilor din copilarie pe care le-am lasat de izbeliste, ca doar asta inseamna maturizarea.

Mi-e dor sa mai imi fie teama ca nu voi creste niciodata mare si ca voi ramane mereu mica, mica. Pe atunci, copilaria era un univers restrans, puternic marcat de regulile adultului care parea a intruni toate calitatile supereroului. Ce n-as da sa mai traiesc spaima ca voi fi singura exceptie la procesul de cadere al dintilor si ca mie nu imi vor mai creste la loc si voi fi stirba pe vecie. Sau teama ca daca inchid ochii noaptea din dulap ies balauri, vrajitoare si alti monstri. Mai tineti minte cum simteati ca daca mama sau tata va dau drumul la mana, ceva rau o sa vi se intample, chiar daca habar nu aveati ce inseamna raul? Ma amuz si acum amintindu-mi cat de posibil mi se parea ca Baba Cloanta sa vina sa ma ia daca nu sunt cuminte. Ce frica frumoasa mai era si teama ca daca ma trezesc o sa mi se termine visul si ca daca mai dorm visul va continua la nesfarsit.

Acum sunt probabil purtatoarea acelorasi frici, doar ca mai rafinate. Fiindca totusi dintii adevarati au aparut asa cum era in planul de evolutie, mi-e teama sa nu-i pierd si sa devin stirba din nou. Inca mi-e teama ca daca inchid ochii o sa imi aduc aminte de toate lucrurile neplacute care mi s-au intamplat mie sau altora, monstrii mei din prezent care ma consuma nedorit de mult. Spaima de a nu creste mare s-a inversat si a devenit spaima de a creste prea mare si de a ma indeparta de fetita aia careia ii era frica de tot felul de chestii, fara sa fie vreo nevricoasa, ci dimpotriva un copil calm si linistit. Fricile care imi dau ghes acum sunt mult mai concrete. Teama ca nu imi voi putea plati facturile, teama ca nu voi reusi in viata, teama ca dimineata cand ma trezesc visele mele dispar ca si cum n-ar fi fost.

Daca ar fi sa gasesc un motiv pentru care iubesc viata ar fi probabil pentru curajul care vine odata cu varsta, curajul de a iti imblanzi fricile, curajul de a fi om adevarat. Noroc ca exista un program automat al curajului care nu te lasa sa renunti sau sa cazi prada nici macar unor vremuri asa lipsite de sens ca cele in care ne zbatem sa traim.

Dragul de el

Mi-e aproape simpatic sufletul meu. Pentru că indiferent cât de greu ar fi, mă urmează conştiincios ca un servitor japonez. Oricâte tristeţi s-ar strecura în el şi oricâte bucurii l-ar surprinde, nu mă părăseşte. Rămâne cu mine ca un memento al celui care sunt în fiecare zbatere de timp.

Inimă de câine

Mi-a fost întotdeauna frică să merg la Teatrul Naţional să văd piesa Inimă de câine. Ştiam eu ce ştiam. Mai degrabă intuiam. Nu e o piesă uşoară, în ciuda momentelor umoristice savuroase. Are un câine în rolul principal – interpretat uimitor de Marius Manole. Subiectul este novator – mă rog, a fost la timpul lui. Şi de-aceea nu voi intra în detalii pentru a nu strica nici un efect.

Un singur lucru am să dezvălui. Piesa se încheie cu întrebarea: Cui îi pasă? E una din întrebările care m-au obsedat întotdeauna. Răspunsul meu este invariabil: mie îmi pasă. Şi mi-e greu să cred că altora nu le pasă. A îţi păsa e cea mai simplă soluţie la tot.

Schimbare, schimbare, dar să ştim şi noi!

Uneori căutam schimbarea cu lumânarea. Şi tocmai de-aia o şi găsim, chiar dacă presupune un proces complex de amuşinare, localizare şi realizare.

Ce îmi place mie la schimbare e că nu e unisecvenţială şi nici nu rămâne doar o zvâcnire de moment. Dacă, de exemplu, ţi-ai schimbat stilul vestimentar, vei adopta o atitudine diferită care va atrage oameni noi în viaţa ta sau care îi va ajuta pe cei deja prezenţi să te vadă în altă lumină. Toate acestea aduc cu sine experienţe şi cunoştinţe noi care îţi vor remodela gândirea, ceea ce va conduce la apariţia unui nou ciclu de schimbări. O mentalitate diferită va fi însoţită de idealuri diferite, iar ca să le îndeplineşti, probabil vei recunoaşte nevoia de a opera alte schimbări. Trăiască acest cerc virtuos!

Aparent neînsemnate, schimbările au traiectoria lor şi nu se pierd nici când tu opreşti în mod conştient procesul de schimbare din frică sau din alte motive. Mai devreme sau mai târziu toţi schimbăm ceea ce trebuie schimbat cu condiţia ca la un moment dat să ne fi dorit asta foarte mult. În caz contrar, rămânem fixaţi într-un scenariu de viaţă în care jucăm acelaşi rol la nesfârşit. Deosebirea ar fi că, dacă la început primeam aplauze pentru interpretarea noastră, după multe reprezentaţii, nu o să mai rămână nimeni în sală şi, mai grav decât atât, nici noi nu o să mai ştim ce rol jucăm. Doar o să ducem cu noi povara unui spectacol jucat prea des în care rolul ne-a uzat individualitatea, iar sensul s-a pierdut între acte. Vom trăi comozi în rutină. Nu-i nimic rău în asta, dacă este ce îţi doreşti cu adevărat.

Dar dacă nu e aşa? Atunci îţi vei aduce aminte de soluţia schimbare. Şi dacă nu ţi s-a alterat curajul, atunci vei schimba ceva. Totuşi, aveţi grijă să schimbaţi la momentul potrivit ceea ce doriţi fiindcă mai târziu o să simţiţi nevoia să plusaţi în schimbările voastre şi asta nu e neapărat indicat. Dacă în general la criza de 30 de ani puteţi scăpa ieftin, pe la 40-50 de ani nevoia de schimbare o să fie mai mare, schimbarea mai dramatică, iar rezultatele nu neapărat pozitive. Nu aşteptaţi crize majore ca să faceţi lucrul potrivit. Luaţi-o încet asigurându-va astfel o trecere mai lină prin viaţă fără momente teribile de cumpănă. Evident că o să continuaţi să vă puneţi întrebări, dar o să aveţi şi răspunsul la ele: eu nu am ocolit schimbarea, am îmblânzit-o şi îmblânzind-o am evitat criza nebună.

Nu incerca sa fii ceea ce nu esti, ci ceea ce poti!

Asa zice o vorba veche. Tind sa-i dau dreptate si nu doar pentru ca am gasit-o in Dictionarul intelepciunii.

La o prima citire, maxima asta e condamnabila fiindca ucide visul. Si noi nu vrem asta. Numai ca, de exemplu, ar fi absurd sa continui sa visez ca voi ajunge astronaut in conditiile in care stiu ca nu am chiar toate calitatile necesare, in loc sa ma orientez sa devin NLP coach si trainer, unde stiu ca pot fi foarte buna. Judecati si voi singuri cum e mai bine.

Dupa cum frumos spunea „tatuca” Napoleon Hill, „obiectivele sunt vise cu un termen limita”. Cred ca a venit vremea sa ne adunam visele, sa le triem, sa le punem termene de implinire ca sa devina obiective si sa le realizam.

Dar inainte, nu uitati de inventar! Va va ajuta sa stabiliti cine sunteti si cine ati putea deveni. Si nu uitati ca acest inventar este cu finalul mereu deschis.

I just don’t know what to do with myself

(http://www.youtube.com/watch?v=EA48IL6bQQU)

Las deoparte sensul initial al versurilor de nu stiu ce sa fac cu mine acum ca sunt fara tine. Am vorbit suficient despre iubire saptamana asta – mai pastrez si pentru zile negre. Dar sunt convinsa ca cel putin o data ati constatat ca nu stiti ce sa faceti cu voi. Poate cand ati terminat liceul sau facultatea, cand v-a parasit iubitul sau iubita, cand v-au murit parintii sau ati ramas „insarcinati”.

Ca sa nu mai fii atat de tulburat data viitoare cand iar iti da tarcoale intrebarea asta, trebuie neaparat sa completezi inventarul de care pomeneam ieri. Dupa ce stii exact cine esti si stabilesti ce iti doresti, iti va fi mult mai usor sa te indrepti, mai repede sau mai incet, spre tintele tale. Si daca esti suficient de perseverent vei ajunge acolo intr-o forma sau alta. Uneori chiar neasteptata si complet diferita de ceea ce iti imaginai.

Asa ca nu dispera mai mult decat e cazul. Nu iti pierde rabdarea si sensul va umple toate golurile pe care momentan le resimti.

De fapt, stim ce sa facem cu noi. Doar ca nu avem curaj. Ne punem bariere. Ne gasim scuze. Dar stim. Deci, a venit vremea sa implinim ceea ce stim.

Adevarul si numai adevarul

Ce faci cu adevarurile care nu iti plac despre tine? Le iei frumos si le ascunzi adanc sa nu te mai intalnesti cu ele. Dar ce te faci cand se intampla ceva si toate aceste adevaruri se reactiveaza? Ai o reactie necontrolata fata de oamenii care te imping la metrou si iti zici in sinea ta: nu, eu nu sunt asa. Corect ar fi sa spui: nu, eu nu vreau sa fiu asa.

Sunt convinsa ca vi s-a intamplat si voua si poate a fost cauza unor crize majore de identitate. Ca orice in viata asta, nimic nu e asa de negru cum pare, nici macar seful meu indian. In loc sa innebunesti refuzand sa fii intr-un anumit fel, mai bine te asezi frumos, scoti o foaie de hartie si iti faci un inventar personal. Daca nu stii de unde sa incepi, poti apela la diverse teste psihologice cunoscute pentru eficienta lor. Le gasesti in patria Google fara prea mare efort. Va dau aici un link: http://www.rileyguide.com/assess.html. Sa nu va speriati ca sunt destul de multe, de la cele care testeaza personalitatea pana la cele care va investigheaza interesele.

Totusi, adevaratul inventar e cel realizat de tine. Intoarce-te pe toate partile. Examineaza fiecare trasatura. Lamureste orice dubiu despre tine. Esti convins ca esti intr-un anumit fel, dar daca intre timp te-ai schimbat si nici macar nu ti-ai dat seama fiindca ai ramas fixat in parerea pe care o aveai despre tine si pe care nu ai mai actualizat-o din diverse motive? Daca vrei sa faci totul ca la carte si ca sa merite efortul, ar fi bine sa iei in calcul patru mari categorii: personalitatea, valorile, interesele si abilitatile tale. Nu ai cum sa dai gres daca iti faci o lista sincera la fiecare. Plus, mai poti face o deosebire intre ele: existente si dezirabile. Iti pot oferi modelul pe care il folosesc eu ca punct de plecare: http://docs.google.com/Doc?id=dfrkg25q_1gnfw34. Acest inventar este harta la care te vei raporta sa vezi unde esti si unde vrei sa ajungi. E o harta vesnic in schimbare, pentru ca ideal ar fi sa o revizuiesti periodic. Astfel, vei vedea cum ai progresat si vei fi in linie cu noile aspiratii. In fond, fiecare varsta vine cu prioritati diferite si tocmai de-aia e bine sa tii pasul cu ele. Ca sa te poti bucura de viata ta indiferent de moment. Si, mai ales, ca sa nu te trezesti disperat la 30 de ani sau, si mai rau la 50, si sa fii amar cu tine si cu ceilalti. De ce sa nu-ti faci viata mai usoara daca poti?

Iubeşte-te pe tine însuţi

Întotdeauna am considerat exagerat sfatul psihologilor de a te cunoaşte până în cele mai mici detalii şi mai ales de a te iubi. Credeam că e o găselniţă de a mai scoate un ban sau de a se distra cu mintea noastră. Mi-au trebuit ceva ani până să conştientizez că principala cauză a insuccesului meu în viaţă se datorează lipsei de iubire faţă de sine.

Paradoxal, iubirea e o decizie, un act voluntar. Am rămas oarecum nedumerită când am aflat. De altfel, am şi respins ideea. Doar că ea a rămas agăţată de mine până când a prins momentul prielnic să fie înţeleasă şi ulterior aplicată. Mi-am dat seama că toate actele mele de iubire, deşi izvorâte natural, sunt dăruite raţional. Am ales să îmi manifest iubirea faţă de ceilalţi. De ce nu aş alege să îmi manifest iubirea şi faţă de mine?

Nu ne iubim pentru că inconştient hotărâm că nu meritam să fim iubiţi de noi sau de altcineva. Fără să ştim, luăm o decizie în acest sens şi absolut tot ceea ce facem se va alinia acestui principiu de viaţă pe care l-am ales pentru noi. Hotărârea de a nu ne iubi se fundamentează pe o serie de factori care sabotează iubirea de sine. Pe de o parte, avem abuzul fizic sau verbal din partea părinţilor sau educatorilor, pe de altă parte neglijenţa sau lipsa de afecţiune. Mesajele primite în mod constant de la părinţi sau anturaj ne împing spre pierderea încrederii în noi şi căutarea de aprobare exterioară. La toate acestea se adaugă sentimentele de vină că nu suntem aşa cum ne dorim sau cum ne vor alţii. Suferim din cauza educaţiei primite conform căreia a te iubi este un act de egoism. Cei mai mulţi suntem influenţaţi de modelul părinţilor noştri care ne iubesc mai mult pe noi decât pe ei. Cu alte cuvinte, programul nostru de comportament şi gândire reflectă atitudinea adoptată de părinţi faţă de ei înşişi, deşi aceasta nu ne reprezintă pe noi.

La fel de paradoxal, iubirea de sine ne este răpită de iubirea părintească, mai mult sau mai puţin excesivă. Părinţii ne imprimă viziunea lor despre viaţă pentru a ne forma ca oameni, dar ne fură individualitatea. Educaţia primită în familie, deşi ne oferă trusa minimă de supravieţuire, ne îndepărtează de noi cei adevăraţi. Uneori, lipsa iubire de sine provine de fapt dintr-o criză de identitate, din diferenţa între cine vrem să fim şi cine credem că suntem, între ce ne-am propus să realizăm pentru noi şi gradul de îndeplinire. Dacă nu ai o ţintă precisă evident că degeaba tragi cu arcul. Din greşeală, poate mai nimereşti, dar nu va fi niciodată suficient. Mai clar, dacă nu ştii foarte bine cine eşti şi nu te accepţi aşa cum eşti nu vei reuşi să te iubeşti. Din acest motiv, iubirea pentru ceilalţi e mult mai uşoară, fiindcă nu presupune decât dăruire, dăruire care este în general acceptată. În schimb, iubirea de sine implică dăruire faţă de sine, numai că aceasta este respinsă de tine tocmai pentru că, din varii motive, nu consideri că ai dreptul să fii tu centrul universului tău.

Minunea oricărei probleme este că poartă cu sine chiar soluţiile împotriva ei. Trebuie să porneşti cu un inventar dureros de sincer la adresa ta. Dacă alţii te pot iubi foarte mult aşa cum eşti, pe tine cine te împiedică? Trebuie să identifici ce calităţi posezi şi în egală măsură ce defecte. Poţi realiza aceasta prin introspecţie, eventual susţinută cu întrebări către prieteni şi cunoscuţi despre ce le place sau apreciază la tine. Ascultă cu atenţie răspunsurile – fie cele dictate de propria conştiinţă fie cele apărute în conştiinţa altora. Nu-ţi fie teamă să accepţi complimente care ţi se par deplasate doar pentru că tu nu reuşeşti încă să te vezi în lumina în care te văd alţii. Nu-ţi fie teamă să accepţi şi aspectele mai puţin frumoase despre tine. Cu siguranţă, nu sunt atât de monstruoase pe cât ţi se par. Dacă arunci o privire în jur, vei vedea că toţi avem aceleaşi mecanisme, şi astfel aceleaşi probleme. Desigur, diferenţa stă în gene şi în educaţie. Însă adevărata diferenţă poţi să o faci chiar tu prin auto-educaţie.

Asumă-ţi rolul de detectiv personal. Fără îndoială este util şi interesant, dacă nu chiar amuzant. Vezi dacă ai fost victima vreunui abuz – e posibil să îţi fi reprimat amintirile. Vezi cât de mult ai fost neglijat comparativ cu nevoile tale afective sau de recunoaştere socială ori intelectuală. Uită că ţi s-a spus în continuu că eşti incompetent, prost, incapabil sau în orice alt fel. Uită că nu ai fost lăudat atunci când aveai nevoie, că succesele tale erau fireşti, dar trecute cu vederea, iar eşecurile erau marcate scurt prin remarci ori acţiuni punitive. Nu te simţi vinovat că nu te ridici la înălţimea aşteptărilor tale, ale părinţilor ori ale apropiaţilor. Încearcă să îi înţelegi pe toţi cei care ţi-au indus aceste credinţe şi atitudini. Dă dovadă de empatie faţă de ei. Iartă-i. Probabil nu fac decât să repete un model pe care şi l-au însuşit fără voie. Aplică-ţi şi ţie aceeaşi îngăduinţă pe care o ai faţă de alţii. Când ceva merge rău, nu te învinui imediat, ci analizează obiectiv întâmplarea pentru a decela cauzele şi a găsi modalităţi de rezolvare. Acordă-ţi meritul corespunzător atunci când ai făcut ceva bine. Nu pune reuşita pe seama norocului sau a unei suite de întâmplări favorabile. Tu eşti realizatorul, fiindcă tu eşti actorul principal din viaţa ta, aşa că ar fi bine să îţi asumi acest rol cât mai repede pentru a te bucura de toate avantajele.

Nu trebuie să asculţi de psihologi sau de alţi experţi care propovăduiesc arta iubirii de sine. Dar nu poţi ignora vocea interioară care îţi şopteşte în fiecare clipă că nu ţi-e bine, că nu eşti pe drumul cel bun, că nu eşti fericit, mulţumit, împlinit. Nu uita că decizia de a te iubi îţi aparţine. Ca orice altceva în viaţă, iubirea are nevoie de disciplină. Cum spunea Erich Fromm, iubirea este o artă ce necesită răbdare, încredere, concentrare, credinţă şi practică zilnică. Este de datoria noastră să ne împlinim potenţialul. Iar iubirea de sine este un element cheie.

P.S. Noi ca altii si altii ca noi: http://www.ionut-ciurea.com/blog/

Complicaciuni

Complicat cu iubirea asta. Vine greu si pleaca repede sau, dimpotriva, te ia prin surprindere si dupa aia nu te mai lasa. Uneori, innebunesti sau disperi ca nu gasesti un partener cat de cat potrivit. Alteori, ai mai multe oferte odata, fix dupa ce ai iesit dintr-o perioada de singuratate cand ti-ai fi dorit ca macar un suflet sa iti acorde atentie.

Desi stii ca iubirea nu reprezinta garantia succesului unei relatii, iti doresti din cand in cand sa te indragostesti din nou. Sa repeti toate actele de generozitate favorizate de iubire. Sa fii iar exuberant. Sa fii nerabdator sa te intalnesti cu persoana iubita ca sa fii tu cel mai tu. Sa te bucuri din toata fiinta ta doar pentru ca ti-ai pus sufletul pe tava si el a fost primit frumos, cu respect si tandrete, cu grija si pasiune. Ce tristete ii cuprinde pe oamenii trecuti de 35 de ani cand vad ca iubirea de acum nu se mai compara cu iubirile dinainte. E asa de mare incat nici o mai recunosc drept iubire. O trec la capitolul dezamagire. In fond, nu e decat o alta intalnire esuata intre doi oameni si pana la varsta asta deja s-au obisnuit.

E amuzant ca toata tineretea e o lupta intre imaginea pe care o aveai despre iubire si realitate. Maturitatea iti confirma sau distruge idealul de iubire si te ajuta sa il reconstruiesti. E pacat, fiindca, din pura intamplare, nu avem sansa de a-i intalni pe agentii de confirmare ai iubirii. Pe cei cu care ne potrivim atat de mult la suflet incat relatia de iubire merge struna. O sa ma acuzati de sentimentalism acum si o sa imi veniti repede cu realitatea sa ma contraziceti. Trebuie sa recunosc ca uitandu-ma in jur cu minunata mea curiozitate, vad ca incepe sa nu mai fie chiar asa complicat cu iubirea. Observ ca si-a gasit inlocuitori de nadejde, tot felul de relatii din interes, iar interesele sunt diverse: sexuale, de parteneriat, de frica de singuratate, de indeplinit obiective. In acelasi timp, mai exista speranta. Tot din trasul meu cu ochiul la ceilalti, am vazut ca mai sunt si relatii de iubire functionale. Oameni care nu au fost mutilati de iubirile anterioare esuate si care, continuand sa creada in iubire, au intalnit pe cineva pana la urma incat sa-si daruiasca toata rezerva de iubire nefolosita. Pe mine ma incanta de fiecare data cand vad cupluri sanatoase. Nu inseamna ca nu au probleme si traiesc pe norisori roz. Nu sunt chiar atat de idealista. Asta inseamna doar ca nu si-au pierdut increderea in iubire, ca nu au abandonat-o, desi pana acum nu au avut parte de iubirea imaginata.

Secretul cuplurilor care se iubesc frumos pare a fi simplu: ajuta-l pe celalalt sa se iubeasca, nu doar il sufoca cu dragostea ta sau nu doar astepta sa fii iubit. De echilibrul intern al fiecarui partener depinde stabilitatea relatiei. Armonia e conceptul de baza. Daca vei fi in armonie cu tine, vei fi in armonie cu absolut orice misca pe planeta asta. Nu iti conditiona iubirea data de iubirea primita. Nu castigi nimic din compararea merelor cu perelor. Devii doar frustrat si il frustrezi si pe celalalt care o sa ajunga sa isi pastreze merele pentru el sau o sa le dea altora care stiu sa aprecieze. In teorie, datoria ta de partener intru iubire este de a iubi. In practica, mai sunt cateva obligatii de indeplinit. Dar obligatiile acestea, daca sunt respectate de ambii parteneri, vor actiona ca apa folosita la udat plantele.

Nu ii pune garduri partenerului, daruieste-i ferestre prin care sa isi lase visele sa zboare. Fii controlor de zbor si nu le lasa prada curentilor de aer. Fii sprijin emotional si ghid rational in lupta de realizare a acestor vise. Merita. Daca ti-ai ales partenerul potrivit, atunci si el va face asta pentru tine. Nu banaliza relatia, nu lua de bun tot ceea ce vi se intampla. Apreciaza intotdeauna ceea ce aveti. Asuma-ti o varietate de roluri: comandant de osti, om de afaceri ambitios, terapeut, bucatar, consultant financiar, spectator, participant, povestitor, copil, adult, parinte, si multe altele. Numai nu ramane fixat in nici unul din ele, fiindca va avea consecinte negative. Il fortezi pe celalalt sa joace acelasi rol sau rolul opus si de aici lupta in cuplu si nefericirea sunt foarte aproape.

Pare complicat, nu? Poate ca si este. Totul depinde de prioritatile tale. Daca vrei sa traiesti frumos, sa ai si tu povestea ta de iubire adevarata si astfel sa iti indeplinesti si visele din celelalte sectoare ale vietii tale, atunci pune inima si iubeste si nu te vaita ca e complicat.

Şi afară plouă, plouă

Nu plouă azi, dar a plouat de curând şi cu siguranţă va mai ploua în viitor. Şi cum mergeam eu deunăzi pâş-pâş prin ploaie încercând să mă feresc de bălţi, noroaie şi posibile surprize neplăcute, m-am întrebat câţi dintre noi mai observă ploaia cu adevărat.

Sunt convinsă că şi voi ca şi mine vedeţi în ploaie doar fenomenul ăla lăcrimos, uneori şi friguros, când tot cursul vieţii vă este dat peste cap. Ploaia devine inamicul numărul unu. Şi plouă şi plouă şi tu te plângi că ţi s-au murdărit pantofii şi hainele şi nu ai mai ajuns impecabil la birou. Că eventual a trebuit să îţi schimbi traseul ca să ocoleşti cine ştie ce bălţi sau noroaie colosale lăsate în urmă de fantasticele lucrări de modernizare a oraşului. Că era să cazi fiindcă ai alunecat pe un strat de frunze umede. Nu mai ieşi la prânz, îţi amâni plăţile dacă poţi, numai să eviţi ploaia. Zgribulită şi încrâncenată din cauza frigului şi a ploii destul de intense de luni, la un moment dat un sunet s-a insinuat uşor spre mine. M-am relaxat şi la o primă analiză mi-am dat seama că era răpăiala picăturilor de ploaie pe multitudinea de frunze de pe asfalt. Pentru o secundă, m-am bucurat să văd lumea şi altfel, adică fără patimă, fără să fiu necăjită că aveam cei mai murdari pantofi din lume şi că aproape îmi degeraseră degetele pe mânerul umbrelei. M-am bucurat sincer şi la maxim că m-am putut desprinde de tot şi că am reuşit să aud numai ploaia şi asta fără să fac vreun efort în acest sens.

Recunosc că m-am felicitat, fiindcă am simţit că nu e totul pierdut în viaţa asta dacă am fost în stare într-o zi de luni extrem de ocupată să mai acord atenţie şi unui lucru atât de neînsemnat ca ploaia alintând pământul.

Pink Martini

Una notte a … Bucuresti si nu a Napoli, intr-o Sala Palatului plina spre surprinderea mea si a multora, Pink Martini a concertat – din nou, o surpriza maxima, pentru ca nu credeam ca exista piata suficienta pentru ei. Ce bine ca m-am inselat si ce bine ca au venit in Romania.

Au inceput in forta, dar elegant, cu o varianta reorchestrata a Bolero-ului lui Bizet. Publicul a fost fericit din prima clipa. Cei 12 muzicieni nu au dezamagit deloc. Au cantat impecabil – solista m-a impresionat cu vocea ei. Au vorbit romaneste, au tradus in romana parte din versuri, au facut glume in romana. Am apreciat acest semn de respect fata de poporul care ii primea. Au cantat piese mai vechi: Sympathique, Clementine, Donde estas Yolanda?, Amado mio, si piese mai noi: Hang on, little tomato, Hey, Eugene, City of Night, Dosvedanya Mio Bombino si preferata mea de pe albumul rosu, Taya Tan, o piesa japoneza, plina de dramatism si iubire. Evident, fiecare a avut cate un cantec care i-a lipsit, de exemplu eu as fi vrut sa aud Let’s never stop falling in love, dar a fost prea bun concertul in ansamblu ca sa ma impiedic in detalii. Dar au fost si piese mai putin cunoscute, cum ar fi creatia unui compozitor croat U pavlu zoru, absolut minunata, cu un solo de vioara si o serie de sunete ce imitau mersul trenului, fiindca in cantec se vorbea despre asta. Fiecare te impresiona in felul lui, pentru ca strategia era de asa maniera incat fiecare muzician sa beneficieze de suficienta atentie din partea publicului. In functie de preferinte, erai cucerit de baterist, de trompetist sau de violonist. Mie mi-a placut unul din solisti, un japonez american care dansa atat de nonsalant si frumos pe ritmurile latino. Un singur lucru nu si-au dat seama sa faca: sa invite publicul sa se ridice la dans. Abia la bis, interpreta a facut semn oamenilor sa nu mai stea si ei au izbucnit, ca doar atata asteptau.

In ritmuri de Brazil, Brazil ne-am indreptat spre iesire si o noapte intreaga cantecele lor mi-au rasunat in cap. De azi nici nu mai pomenesc ca de dimineata ascult intr-una numai Pink Martini.

Una notte a Napoli/Con la luna ed il mare/Ho incontrato un angelo/Che non poteva piu volar/Una notte a Napoli/Delle stelle si scordo/E anche senza ali/In cielo mi porto. Da, una notte a Bucuresti, am intalnit niste ingeri care nu puteau sa zboare, si chiar si asa fara aripi, ne-au luat pe toti in cer.

P.S. Pentru cine vrea sa afle despre si sa asculte Pink Martini, aveti doua link-uri la dispozitie
1. http://www.pinkmartini.com/
2. http://cauta.trilulilu.ro/audio/pink%20martini?page=0

Somnul

Anul asta a reprezentat o lupta continua de a dormi sanatos. Adica, opt ore, preferabil inainte de ora 24. Si pentru ca in general nu am reusit, am devenit unul din cetatenii oficiali ai Republicii Somnului Vesnic Amanat, Niciodata Recuperat, alaturi de parintii bebelusilor si copiilor bolnavi, de muncitorii care lucreaza in schimbul de noapte si de toti angajatii multinationalelor.

Aceeasi cauza mi-a deschis ochii asupra importantei somnului. Mai indicat ar fi fost sa mi-i inchida ca sa pot dormi, dar asta e. Brusc am devenit constienta ca bla-bla-ul cercetatorilor nu e chiar bla-bla si ca fara un somn adecvat intreg sistemul nostru nervos se duce naibii si noi odata cu el. Nu degeaba una din conversatiile preferate lunea e sa te plangi ce greu te-ai trezit, iar vinerea ca in week-end o sa dormi.

Sunt atat de terorizata de lipsa somnului incat am impresia ca nu o sa mai apuc sa ma odihnesc vreodata, cel putin nu inainte de a ajunge la loc cu verdeata pentru odihna finala. Noroc ca imi trece dupa ce trag un somn bun. E adevarat ca mai rar, dar bun.

Un singur lucru mai am de zis: sa dormiti bine! Cat despre trait, asta e o arta si se invata in fiecare zi.

6 din 49 – o noua extragere

Incheiam articolul de ieri cu o multumire adresata alegerilor pe care le-am facut si lucrurilor la care am participat. Accentul cade aici pe mine, pe rolul pe care l-am avut in viata mea.

Esenta castigului la loterie este, asa cum spune si gluma, sa iti cumperi bilet. In traducerea libera a vietii de zi cu zi, asta inseamna sa fii activ. Sa cercetezi fiecare posibilitate, sa nu o lasi neexploatata. Sa te misti in medii diverse, sa te expui. Sa iti asumi riscul cunoscand oameni diferiti. Sa risti sa mergi in locuri unde nu te-ai gandit niciodata si unde ti se pare ca nici macar nu vrei, si asta doar pentru ca nu stii ce inseamna. Sa acorzi o sansa tuturor persoanelor pe care le intalnesti. Intr-o traducere si mai libera, asta presupune descatusarea de credintele care ne conduc si de prejudecatile care ne subjuga. E mai greu, in special pentru femei pentru ca ele sunt mai emotionale. Plus, e un proces – expresia mea preferata cu care ii scot din sarite pe apropiatii mei.

Procesul loteriei e simplu. Ai un inceput, adica iti iei bilet, indiferent ce inseamna asta in viata ta: incepi sa schimbi modul in care arati, felul cum gandesti, planurile de viitor, iti rafinezi principiile. Iti alegi numerele: definitivezi ce ai inceput in faza intai si devii mai echilibrat. Poate fi ca incepe sa iti placa de tine cum arati sau sa ti se para ca gandesti din ce in ce mai organizat si caracteristic pentru tine. Poate descoperi ca meriti sa iti indeplinesti dorintele si atunci cu atat mai mult trebuie sa intri in jocul loteriei. Ai extragerea: toate schimbarile astea nu au cum sa nu duca la situatii noi de viata pe care esti mai dispus sa le accepti si astfel ai sanse mai mari sa nimeresti numarul corect.

In final, indiferent daca ai castigat sau nu, important este ca:

1. ti-ai pus problema sa joci;
2. ai avut curajul de a plonja in necunoscut;
3. ai inceput sa iubesti necunoscutul;
4. necunoscutul te va rasplati pana la urma ajutandu-te in primul rand sa te cunosti mai bine.
5. nu exista, dar sunt superstitioasa si prefer 5 puncte in loc de 4.

Ma grabesc sa prind o noua extragere din viata mea. Desi momentan simt ca ma invart ca o ametita la fel ca bilele in urna, am certitudinea ca mai devreme sau mai tarziu voi castiga. Si ca timpul asta care mi se pare pierdut acum din cauza amaraciunilor si nefericirilor si crizelor si ezitarilor si nesigurantelor ma va ajuta sa ma bucur si mai mult de castigul la loterie.

6 din 49

Nu am sa vorbesc despre cum sa castigi potul cel mare, stati linistiti. Nu am innebunit inca. Sau nu de tot. Ci despre cum ajungem sa fim extrasi in diverse combinatii in legatura cu prietenii, iubitii sau cu slujbele. E o loterie totul sau evolutia fireasca a revelatiilor pe care le avem in lumea noastra interioara si care ne conduc spre anumite actiuni?

Mi-ar placea sa cred ca exista o logica in toate, un lant cauza-efect care sa explice orice fenomen. In fond, asta e sarcina numarul unu a lui Dumnezeu trecuta dintotdeauna in fisa postului. Mi-ar placea sa cred ca nu mi-am intalnit prieteniile sau iubirile absolut din intamplare, ci ca tot ceea ce am facut sau nu am facut pana acum a avut drept consecinta descoperirea unor oameni. Si totusi.

Intalnirea cu prietena mea cea mai buna rezuma un numar mai mare de extrageri. In primul rand, amandoua am ales independent una de cealalta acelasi liceu si acelasi profil. Apoi, fiecare din noi si-a ales o colega de banca in directii diferite in clasa. Si totusi, la scurt timp dupa 15 septembrie, cum pierdeam vremea prin pauza, am inceput sa vorbim si am zis cuvantul magic America. Beculetele prietenei s-au aprins si de atunci au trecut 13 ani. Doar pentru ca absolut intamplator, in acea prima conversatie pe care am avut-o, ne-am gasit o afinitate care nici macar nu prevestea cat de mult ne potrivim la suflet amandoua. Prietenia noastra a inceput de la o pasiune minora, dar care a creat contextul favorabil descoperirii altora mai importante si mai relevante. Clar, ceea ce a urmat nu a mai fost loterie, ci constructie si evolutie.

La fel si cu iubirea. Si eu si el am fost extrasi la un concert la care nici unul din noi nu a vrut sa mearga. Amandoi am fost convinsi pana la urma sa asistam la concert, el de argumentul ca ar putea intalni pe cineva, eu fiindca nu puteam sa o refuz pe prietena careia ii promisesem ca vin. Desi ne cunosteam de multa vreme si desi de fiecare data aceeasi prietena incerca sa ne extraga impreuna, noi nu si nu, cand eu, cand el. Am facut clic intamplator la acel concert. Trecuse un an jumate de cand ne intalniseram prima oara. In mod normal, nici unul din noi nu l-ar fi ales pe celalalt. Fiecare avea propriile criterii de selectie in care celalalt nu se incadra. Dimpotriva, se califica la respins fara drept de apel. Si totusi, loteria a functionat. A mai ajutat si faptul ca fiecare traise destul cat sa stie ce nu mai vrea si, mai ales, cat sa nu fie catar sa elimine optiuni. Fie vorba intre noi, a mai ajutat si disperarea. Si totusi, daca eu nu as fi facut un anumit gest care sa-i atraga celuilalt atentia atat de mult incat sa fie dispus sa imi acorde o sansa, si aceasta intalnire s-ar fi terminat ca si celelalte. Cu un pa politicos si alte revederi la intervale mai mult sau mai putin regulate. Asa, amandoi traim uimirea de a fi descoperit un om asa cum aveau nevoie si cum habar n-aveau ca vor gasi fix in celalalt pe care si-l imaginau complet diferit.

Deci, si in cazul prieteniei si in cazul iubirii, totul a pornit de la un cuvant cheie care i-a descuiat celuilalt prejudecatile si i-a deschis o alta fereastra prin care sa te vada altfel dandu-ti astfel si tie sansa de a-l vedea altfel. A fost o loterie verbala in care fiecare a extras din patrimoniul lui ceva la intamplare si l-a aruncat in bol. Si uite asa s-au insiruit frumos numerele castigatoare dand nastere la momente extraordinare si amintiri formatoare.

Nu pot decat sa felicit cu aceasta ocazie hazardul intamplarilor, norocul alegerilor si loteria faptelor la care am luat parte.

A se utiliza cu masura

Probabil ideea de baza a unui blog este de a fi o unealta zilnica de comunicare. Din pacate, eu nu pot comunica deschis chiar in fiecare zi. Uneori, sunt prea prinsa de lucruri mai mari sau mai mici. Asa ca e imposibil sa scriu ceva. Deschid blogul, ma uit la articolele deja postate, imi dau seamna ca sunt legata de obligatia de a scrie permanent, inchid blogul si ma intorc la ce ma consuma cu atata ardoare: stresul de la birou, oboseala de a trai intr-o societate in curs de civilizare, prietenii, familia.

Cat despre aspiratii, pe astea le las undeva departe, dar in siguranta, am eu impresia, spre a le realiza la un moment dat cand conditiile vor fi mai favorabile: mai mult timp, mai multa relaxare. Doar ca e fals sa actionez asa. In cazul aceste, aspiratiile vor ramane fix unde le-am lasat si nu se vor implini niciodata. Nu exista un moment mai bun decat acum. Teoretic, asta e de bine. Practic, e de rau, pentru ca noi ne amagim ca exista si ne punem in stand-by. De fapt, cum bine zice expresia englezeasca: ne arestam viata. Ei, bine, domnule politist Timp/Constiinta, nu m-am turmentat, dar m-am ratacit un pic pe drumul spre mine. Gasitorului ofer recompensa!

Ça ira

Cu curaj, viata merge inainte! mi-a zis un domn ieri crezand ca m-am oprit speriata de pasii lui furtunosi care veneau din spate. M-a amuzat si am interpretat asa cum am vrut eu.

Si asta va trece, asa isi consoleaza fiica Martha Stewart cand aceasta trece printr-un divort. E adevarat, totul trece, dar cum ramane cu rusinea, vorba lui mos Ion Roata, adicatelea cu efectele oricaror intamplari? Si aici intervine puterea fantastica a omului. Pentru ca, paradoxal, ai de ales, chiar daca e vorba de stari emotionale pe care in general se considera ca nu le poti controla sau cel putin nu e bine. Evident ca daca iti pierzi parintii o sa suferi. Si e recomandat sa faci asta. O vei face oricum, intr-un fel sau altul, chiar daca vei incerca sa reprimi suferinta. Cercetatorii au studiat si au ajuns la concluzia ca dupa ce iti pierzi sotul/sotia ai nevoie intre 5 si 8 ani ca sa iti revii la cel care erai inainte de moartea partenerului. Dar, dupa 8 ani, sa zicem, totul va trece. La final, vei fi un om ... si aici fiecare pune cam ce crede el de cuviinta. Mie imi place sa cred ca dupa o asemenea tragedie vei fi un om care va sti sa aprecieze si mai mult viata si deci o va trai cu mai multa intensitate si implicare. Plus, se va apropia mai mult de cei dragi pentru ca fiecare moment conteaza. Cred ca daca in fiecare zi am realiza ca murim probabil am innebuni, dar in acelasi timp am fi mai motivati sa nu mai lasam lucrurile la intamplare, sa nu zicem, lasa, ca nu e asa de rau, pot sa suport asta si sa facem compromisuri. De fapt, ne compromitem viata, doar ca nu ne dam seama pentru ca e greu sa ai o imagine de ansamblu asupra ei. Viata e o chestie abstracta. De cate ori nu v-ati analizat viata si vi s-a parut ca a fost traita de altcineva. Si nu poti sa nu te intrebi: dar eu unde naiba am fost?

Din fericire, evoluam o data cu varsta. Ne trezim si luam masuri, mai mari sau mai mici. Sau facem copii ca ni se pare ca ei sunt o super solutie. Ne concentram asupra lor si uitam de noi. E o strategie de supravietuire destul de buna. Altii se refugiaza in predestinare. Ce-i al tau e pus deoparte. Si daca nu e? Daca e doar foarte departe pentru ca nu faci nici un pas in directia lui pentru ca astepti sa vina la tine?

Haideti ca m-am ambalat un pic. Teoretic, ar trebui sa ma duc sa-mi dau demisia ca sa renunt la cel mai mare compromis al meu. Practic, o sa ma bat prieteneste pe spate si o sa ma linistesc spunandu-mi ca sunt atat de tanara, ca n-au intrat zilele in sac, ca mai am timp. Si daca totusi nu am atata timp cat cred?

Reteta fericirii

Desiderata

Go placidly amid the noise and haste,
and remember what peace there may be in silence.
As far as possible without surrender
be on good terms with all persons.
Speak your truth quietly and clearly;
and listen to others,
even the dull and the ignorant;
they too have their story.
Avoid loud and aggressive persons,
they are vexations to the spirit.
If you compare yourself with others,
you may become vain and bitter;
for always there will be greater and lesser persons than yourself.
Enjoy your achievements as well as your plans.
Keep interested in your own career, however humble;
it is a real possession in the changing fortunes of time.
Exercise caution in your business affairs;
for the world is full of trickery.
But let this not blind you to what virtue there is;
many persons strive for high ideals;
and everywhere life is full of heroism.

Be yourself.
Especially, do not feign affection.
Neither be cynical about love;
for in the face of all aridity and disenchantment
it is as perennial as the grass.

Take kindly the counsel of the years,
gracefully surrendering the things of youth.
Nurture strength of spirit to shield you in sudden misfortune.
But do not distress yourself with dark imaginings.
Many fears are born of fatigue and loneliness.
Beyond a wholesome discipline,
be gentle with yourself.

You are a child of the universe,
no less than the trees and the stars;
you have a right to be here.
And whether or not it is clear to you,
no doubt the universe is unfolding as it should.

Therefore be at peace with God,
whatever you conceive Him to be,
and whatever your labors and aspirations,
in the noisy confusion of life keep peace with your soul.

With all its sham, drudgery, and broken dreams,
it is still a beautiful world.
Be cheerful.
Strive to be happy.

Max Ehrmann

Cum stati cu fericirea?

Toata lumea e interesata de fericire. Ca, de, vorba poetului, ce frumos e sa fii frumoasa, ce bine e sa-ti fie bine si ce rau e sa-ti fie rau. Oricate tendinte depresive ne-ar bantui si oricat de nevrotica ar fi lumea de azi, totusi, instinctul de perpetuare a speciei primeaza, iar fericirea reprezinta o conditie necesara, desi nu neaparat suficienta. (Cel putin, asa era cazul mai demult. In timp, din cauza perioadelor prelungite de nefericire, oamenii s-au adaptat si au dezvoltat o rezistenta considerabila la virusul fericirii.)

Am fost provocata sa dau o definitie a fericirii. In fond, definirea conceptului te ajuta sa iti dai seama daca suferi sau nu de fericire. Ei, bine, cred ca nu vreau sa definesc fericirea. Poate mai incolo cand o sa fiu o batranica sfatoasa. E clar: toti putem gasi fraze care sa sune bine, dar pana la urma fericirea e foarte personala si mai ales evolutiva. Ce ma facea fericita acum cinci ani, nu mai e un factor de fericire in prezent.

Sunt fericita sa ma trezesc dimineata si sa pot zambi din tot sufletul ca semn de bucurie linistita pentru noaptea care a trecut si indeosebi pentru ziua care vine, indiferent daca ziua presupune o meserie nepotrivita, termene limita presante sau probleme financiare. Sunt fericita cand nu fac economie de mine si pot oferi oamenilor ce consider eu ca au nevoie. Sunt fericita daca e soare si totul e verde, inclusiv oamenii care se straduiesc sa fie si ei asa senini. Sau daca afara ninge zdravan cu fulgi rotunzi si zambitori. Cu adevarat sunt fericita cand stiu ca tot ce am mai bun nu se iroseste pe persoana iubita. Dimpotriva, creste, si astfel si noi.

DEX-ul zice ca fericirea e „starea de multumire sufleteasca si deplina”. Fericirea este rezultatul indeplinirii anumitor conditii considerate esentiale de candidatul la fericire: dezvoltare si recunoastere profesionala, statut social, evolutie si implinire afectiva.

Momentan, sunt fericita in cea mai mare parte a timpului si asta e … o fericire, nu credeti?

I am back, baby!

Am cam lasat blogul balta. Am fost in concediu vreo 2 saptamani si apoi m-a luat pe nepregatite intoarcerea la viata mea veche. Ce folos ca evadam in vacante daca dupa aia ne asteapta aceeasi rutina? Revenim la acelasi decor, mai mult sau mai putin placut, la aceiasi oameni care ne inconjoara, mai mult sau mai putin dragi, si mai ales la noi, cei de fiecare zi. Fara indoiala, sunt fanul numarul unu al vacantelor, cu atat mai mult al celor din strainatate si asta nu din snobism, ci pentru ca nu se poate contesta gradul de dezvoltare al tarilor occidentale sau exotismul celor orientale.

Psihologii ar trebui sa inventeze deprimarea post-vacanta. Nu de alta, dar eu o traiesc. Romania e destul de gri. Nu e cea mai rea tara din lume, dar e prea gri pentru mine. Eu am nevoie de temperaturi moderate si afara dar si in temperamentul oamenilor. Ma oboseste disperarea, cinismul, fatalismul si anormalitatea de la noi. Ma oboseste probabil si mai mult pentru ca si eu sufar de toate bolile astea si nu vreau, deci ma lupt cu ele. In fine, mi-am promis ca niciodata nu am sa ma apuc sa fac apologia vreunei alte tari si critica Romaniei, dar nu prea ma pot abtine. Deci, mai bine ma opresc aici.

Dar mai intai trebuie sa recomand Barcelona din tot sufletul ca loc ideal de petrecut vacanta. Le are pe toate si chiar mai mult decat atat pentru ca il are pe Gaudi si nu degeaba e baiatul asta asa celebru. M-a impresionat extrem, desi cladirile gandite de el nu intra in preferintele mele estetice. Dar nu am cum sa nu admir grija lui pentru redarea naturii, pentru iluminarea si ventilarea interioarelor si pentru revolutionarea unei arte destul de conservatoare in vremea lui.

Traiasca idealismul feroce!

Nu cred ca a fost prea dificil sa va dati seama ca sufar de idealism la greu. Evident, de fiecare data cand realitatea intra in conflict cu imaginea ideala din capul meu, e o problema. Nu e doar o enervare trecatoare, lumea mea chiar se zguduie. Marturisesc ca sunt foarte curioasa sa vad cat or sa ma tina idealismele in conditiile in care traim in Romania, o tara fara menajamente pentru idealuri.

In ultima vreme, am avut norocul sa dau peste tot felul de oameni, care mai de care mai aspiranti la locul intai in topul meu de lipsa de omenie. Una din intamplari a avut loc la banca: am intalnit angajatul anului pesemne, care mi-a zis ca daca vreau sa fiu tratata mai frumos sa aleg alta banca. Si credeti-ma ca nu am facut fite. Pur si simplu, dupa o asteptare de 40 de minute, l-am intrebat daca banca respectiva are un loc de facut sugestii. Omul, simtindu-se atacat, mi-a raspuns ca pot face reclamatie oriunde si ca pot astepta chiar si o ora, deci sa ma linistesc. Cand i-am replicat ca mi se pare aberanta si semn de incompetenta o asteptare atat de lunga, domnul m-a atacat la randul lui, zicand ca banca nu este nevoita sa se poarte frumos cu clientii rau-platnici, presupunere gresita pe care o facuse despre mine.

Ma opresc aici recunoscandu-mi vina de a ma lasa afectata de niste oameni atat de mici. Dar ma felicit ca m-am ferit de generalizarea pe care cu usurinta as fi putut sa o fac, si anume ca intreg sistemul bancar nu isi respecta clientii asa cum ar trebui. Nu pot face asta, fiindca am fost si la alte banci unde esti tratat ca un client cu toate drepturile si obligatiile aferente.

In schimb, nu stiu daca voi reusi sa nu comit vreo generalizare in legatura cu cealalta intamplare care a avut loc intr-un spital. Ei, bine, sa va tineti tare, desi probabil seamana cu multe alte povesti din domeniul medical pe care le-ati mai auzit. Matusa mea a nascut. Ce frumos, am zice. Nu chiar. Pastrati-va bucuria pentru mai tarziu. A nascut si a fost internata intr-un salon fara noptiere, dar mai ales fara saltea la pat. Nu stiu daca aveti idee ce inseamna o nastere si cam ce te doare si ce probleme ai, dar sunt convinsa ca nici macar un om sanatos nu ar putea sa doarma pe un asemenea pat. Din fericire, copilul era dat langa mama. Problema era ca nu aveai voie sa intri in salon. Inteleg masurile de siguranta fiindca bebelusii sunt foarte sensibili. Atunci spitalul sa puna la dispozitia vizitatorilor costume speciale contra cost fiindca e incredibil ca un tata sa nu isi poata vedea copilul decat daca mituieste asistenta sa il aduca in zona unde vizitatorii sunt admisi. Tot pentru ca strainiilor nu li se permite accesul in salon, matusa mea a trebuit sa care cativa metri buni, la nici 12 ore dupa nastere, tot ceea ce ii era adus: borcane de compot, sticle de ceai. Desi exista mereu optiunea de a mitui o asistenta care sa le duca unde trebuie. Numai ca vedeti dumneavoastra, mita minima era de 500.000 de lei vechi. Cand cineva a indraznit sa dea doar 200.000, doamnele s-au sesizat si s-au intors cu banii la pacienta in cauza pe care au intrebat-o daca este multumita de serviciile lor. Biata femeie a raspuns ca da, iar doamna i-a aruncat banii si a zis ca ea nu este si ca rudele sa faca bine si sa aduca ceva mai mult cand vin in vizita.

Aleg sa nu mai continui povestea, desi mai am cateva elemente picant de adaugat. Oamenii acestia intra in categoria „este inadmisibil”. Eu una nu stiu unde sa ii calific. Inteleg ca oamenii de stiinta pot explica fenomenul prin puterea contextului, si anume ca in momentul in care te confrunti cu anumite situatii, oricat de minunat ai fi, prin expunerea constanta la un anumit mediu ajungi sa te comporti adecvat mediului respectiv. Si sincer mi-e un pic frica de puterea asta a contextului si ce fel de om as deveni in anumite cazuri, insa nu pot scuza cruzimea in nici un fel.

Cam atat despre natura umana bancara si natura umana sanitara. Dragii mei, aveti legatura!

Nedreptate

Cum se face ca din toti oamenii care ne inconjoara cel mai mult reusim sa-i ranim pe cei pe care-i iubim? De ce apropierea dintre oameni trebuie sa se razbune taman in felul asta? Ma rog, si pot sa o tin la infinit cu intrebarile care isi au diverse raspunsuri aproximative. Unul din ele provine clar dintr-un tipar comportamental bine inradacinat: de mici suntem invatati sa ne purtam frumos cu strainii, mama, sa nu ne faci de rusine, si uite asa ne insusim treptat notiunea de auto-control pana reusim sa-l stapanim definitiv. Doar ca auto-controlul cu strainii are drept revers lipsa de control cu cei foarte apropiati. Intr-o anumita masura e firesc, pentru ca alaturi de ei nu iti este frica si ai confortul de a fi exact asa cum esti tu. Dar asta nu ne da nici un drept sa dispunem de nervii si emotiile celuilalt. Pentru ca nimeni nu ramane neconditionat la nesfarsit, sau, daca in mod miraculos ramane, va avea sufletul franjuri. Si, din nou, nu e corect.

Pe de alta parte, nimeni nu ne invata cum trebuie sa ne purtam cu oamenii nostri de interior, cu cei fata de care nu folosim masca politetii. Si atunci fie reproducem modelul vazut in copilarie al unuia din parintii cu care ne identificam mai mult fie ne purtam cum ne vine in momentul respectiv. Teoretic, se poate argumenta ca nu ar trebui sa te invete nimeni cum sa te porti cu cei la care tii, ca lucrurile astea vin natural, ca te vei regla in functie de celalalt. Eu nu prea cred asta: te vei comporta in functie de cum esti tu, cu tot ce presupune fiinta ta. Te vei regla, e adevarat, cand vezi ca nu e comportamentul potrivit, dar pana sa iti dai seama de asta, trebuie sa gresesti de cateva ori ca sa asimilezi lectia si sa poti implementa masurile de rigoare. Uneori, s-ar putea sa fie prea tarziu si „daunele” produse sa fie prea mari ca sa mai poata fi ignorate sau reparate. Tot ce ne ramane de facut este sa rasturnam modelul comportamental, astfel incat sa nu ne mai permitem sa-i tratam pe oamenii de suflet mai rau decat pe straini. Mai ales, ca, de fapt, nici nu ne dorim asta si poate suferim la fel de mult ca cei pe care ii facem sa sufere.

P.S. Si cum oamenii sunt la fel pretutindeni, am adus si varianta rimata a povestii

There's one sad truth in life I've found
While journeying east and west -
The only folks we really wound
Are those we love the best.
We flatter those we scarcely know,
We please the fleeting guest,
And deal full many a thoughtless blow
To those who love us best.

Ella Wheeler Wilcox

Azi ii las pe altii sa vorbeasca in locul meu

The Guy in the Glass
by Dale Wimbrow, (c) 1934

When you get what you want in your struggle for pelf (wealth),
And the world makes you King for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn't your Father, or Mother, or Wife,
Who judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He's the feller to please, never mind all the rest,
For he's with you clear up to the end,
And you've passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

You may be like Jack Horner and "chisel" a plum,
And think you're a wonderful guy,
But the man in the glass says you're only a bum
If you can't look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartaches and tears
If you've cheated the guy in the glass.

P.S. E adevarat ca ceilalti pot fi o oglinda foarte buna a noastra. Insa cea mai importanta parere din viata noastra este ceea ce credem noi despre noi. Fiindca, teoretic, noi stim mai bine cine suntem si daca vrem sa fim vazuti asa sau altfel sau, si mai important, daca vrem sa ramanem asa sau nu. Indiferent daca ne place sau nu de cel pe care il vedem in oglinda, el ne reprezinta. Daca ne place, e bine sa ne intrebam de ce si sa vedem daca e justificata atitudinea. Daca nu ne place, trebuie sa aplicam aceeasi procedura de investigare a corectitudinii atitudinii. Uneori, am impresia ca nici in oglinda nu stim sa ne uitam veritabil. Suntem contaminati fie de parerile celorlalti fie de ambitiile noastre care se potrivesc mai mult sau mai putin cu imaginea reflectata. Cert este ca ne ia mult timp sa ne cunoastem si mai ales sa ne acceptam. Va doresc curaj in acceptarea adevarului despre voi si perseverenta in drumul spre voi, cei adevarati, orice ar inseamna asta. In fond, sa nu uitam, nu suntem Dumnezeu. Desi ne ramane intotdeauna optiunea de a fi ingeri.

Pe cale de disparitie

Nu stiu cum reactionati voi, dar eu inca mai sunt impresionata de faptele bune ale celorlalti fata de mine, mai ales daca sunt necunoscuti. De exemplu: vorbeam ieri la telefon cu o colega in proces de a-mi deveni prietena si ma plangeam de durerea de stomac ce ma perturba de cateva zile, cand o aud pe mama ei cum imi recomanda niste medicamente. Toate bune si frumoase pana aici. Nimic exceptional. Peste 5 ore primesc telefon de la colega Tinkerbell ca mama ei vrea sa stie cum ma simt. In modul cel mai firesc cu putinta, doamna Tinkerbell s-a interesat daca am luat medicamentele prevazute si m-a sfatuit ce teste medicale sa fac daca tot ma duc la doctor azi. A fost asa de draguta si de calda cu mine, o femeie pe care nu am vazut-o niciodata in viata mea. Raspunsul ei cand i-am multumit pentru atentie si grija a fost la fel de simplu: No, nu suport sa stiu ca cineva sufera cand totul se poate rezolva cu o tableta!

Amintiri din copilărie

La insistenţele publicului, trebuie să impart cu voi o întâmplare de pe când aveam aproape 3 ani.

Eu sunt copil comunist, în sensul că mi-am petrecut copilăria în ultimii ani de dictatură ceauşistă. Probabil vă aduceţi aminte că pe vremea lui Ceauşescu existau foarte multe mijloace de propagandă. Cele mai la îndemână erau imaginile cu El sau cu Ea sau cu amândoi în fiecare sală de clasă, la începutul fiecărui manual şi chiar pe stradă în locuri strategice.

Revenind la amintirea mea, era o dimineaţă extrem de friguroasă de iarnă românească adevărată. Eram în braţele mamei care mă ducea la grădiniţă. Coboram din autobuz când la un moment dat am zărit portretul lui Ceauşescu pe clădirea gării din apropiere. Prompt, am întrebat-o pe mama: Dar tovarăşului (Nicolae Ceauşescu) nu îi este frig? Mama, ocupată ca toţi adulţii, nu mi-a răspuns fiindcă era adâncită în gândurile ei. Noroc cu ceilalţi cetăţeni din jurul nostru care au pufnit în ras la asemenea întrebare. Fără ei, această întâmplare nu ar fi fost consemnată în istoria familiei mele şi nu ar mai fi fost povestită acum.

Raţa din mine

Azi mă simt oarecum ca în poza asta. Eu sunt răţuşca, în cazul în care nu v-aţi prins. Dacă ar exista entorse la suflet, aş purta un bandaj în jurul lui. Din fericire, sufletul nu se vede. Trăiască masca sub care ne ascundem! Măştile nu-s un lucru atât de rău atâta timp cât nu ajungi să crezi în ele şi să te identifici cu ele mai mult decât cu propria persoană. Masca mea de azi spune că sunt un om ocupat şi mai ales preocupat de ocupaţia mea. Bandajul pus pe suflet ştie, însă, că acoperă o mare sfârşeală. Din când în când obosesc să fiu cine sunt. Cred că de fapt cea mai importantă lecţie pe care trebuie să o învăţăm e cum să nu fugim, să nu evadăm, să nu ne retragem în sanatoriul din munţi, ci să ne înfruntăm şi să ne luptăm cu noi şi cu amintirile şi cu ceilalţi şi din nou cu noi. Şi să ne permitem să fim şi raţe din când în când!

Entorsa buclucasa

Acum vreo doua saptamani m-am ales cu o preaminunata entorsa de glezna. Entorsa nu e foarte grava, dar de atunci am fost nevoita sa port un bandaj care sa imi tina glezna fixa si mai ales sa nu imi dea voie sa uit ca am o problema si sa ma apuce zburdatul in diverse directii. Ei, si de aici incepe distractia. Datorita entorsei, am devenit brusc foarte populara. Oameni cu care nu am schimbat un cuvant vreodata imi puneau intrebari cu o expresie ingrijorata si compatimitoare. Barbatii intorc capul dupa mine, femeile ma privesc mamos. Cel mai amuzant e la metrou. Ii vezi pe toti cum isi fabrica scenarii despre cum m-am pricopsit cu entorsa. Nu va ganditi ca m-a poftit cineva sa stau jos, ca totusi entorsele sunt dureroase si nu e prea recomandat sa stai in picioare. Nu, nu. Entorsa e treaba mea, ma priveste. Bandajul functioneaza ca un magnet, probabil pentru ca nu mai reprezint omul standard, am ceva diferit ce trebuie investigat. Sa ne mai miram de accesele adolescentilor de a iesi in evidenta, accese de care nu scapam niciodata daca nu reusim sa devenim niste adulti cat de cat echilibrati care nu cauta satisfactii facile de moment?

Oricum, tin sa multumesc entorsei si bandajului ca m-au scos din anonimatul in care ma pierdusem. Nu ca as fi simtit nevoia, dar, ma rog ...

P.S. Azi pentru prima oara cineva mi-a acordat locul in metrou si asta numai pentru ca a vazut ca ma indreptam in aceeasi directie si el a ajuns mai repede, eu fiind partial sontac-sontac.

Nosce te ipsum

"We might think that knowing ourselves is a very ego-centered thing, but by beginning to look clearly and honestly at ourselves, we begin to dissolve the walls that separate us from others."

Scriem despre noi, vorbim despre noi, ne lasam descoperiti de ceilalti, chiar si cand nu spunem nimic. Tacerea noastra nu inseamna neutralitate si nu poate fi ignorata. Dar cat din ce revelam sau ascundem celorlalti ne este de fapt clar noua? Cat de bine stim cine suntem? Cum putem sa ne cunoastem mai bine si de ce majoritatea dintre noi nu reuseste decat sa aiba o imagine vaga care trebuie confirmata permanent de ceilalti? E clar ca fara celalalt nu existam, dar el nu trebuie sa ne invadeze, el trebuie doar sa reprezinte un punct de referinta. Un reper: el orienteaza, nu valideaza categoric. Introspectia ajuta, dar cati dintre noi mai practica sportul asta dureros si care necesita timp? E mai simplu sa mergi la cumparaturi, sa te inconjori de lucruri care te fac sa arati mai bine si iti cresc stima de sine in mod artificial cand, in esenta, ramai acelasi om franat de aceleasi complexe si condus de aceleasi obsesii. De cat coaching ai nevoie? De cat echilibru in viata personala? De cata dorinta de a evolua spiritual nu doar de dragul de a fi zen sau de a patrunde tainele Kabbala, ci ca sa nu ne batem joc de faptul ca ne-am nascut oameni si nu gandaci de colorado.

Cu certitudine procesul tine cat traim si este dureros, dar cati dintre noi mai avem dorinta de a-l parcurge cand nu stim cum sa ne impartim timpul intre serviciu si acasa, intre treburi administrative si prieteni?

A Thought on Parents

"I think 90 percent of being a good dad is the desire to be a good dad. The other 10 percent is skill building. You can't be the kind of dad you want to be, you can't be the kind of dad that you wanted to have. You have to be the kind of dad that [your child] needs you to be." — Roland Warren, president of the National Fatherhood Initiative

Tot uitandu-ma la greselile de educatie ale parintilor mei care s-au transformat in cele mai greu de eradicat defecte ale mele, mi-am jurat, ca orice om pe lumea asta, ca eu nu o sa fiu ca ei. Firesc, mi-am pus intrebarea: dar cum o sa fiu? In fond, bietii mei parinti sunt niste oameni care se chinuie sa supravietuiasca, dar care ma iubesc foarte mult si au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa imi fie bine. Ceea ce as face si eu la randul meu, adica mi-as iubi copiii si as depune toate eforturile in interesul lor.

Insa iubirea nu este niciodata de ajuns in nici un tip de relatie. Mai e nevoie si de alti factori care sa asigure succesul relationarii. Deci, cum sa fac sa imi cresc copilul fara sa-i distrug potentialul si visele? Cum sa fac sa nu fiu pentru copiii mei parintele de care am avut eu nevoie? Nu facem copii pentru terapia personala. La fel de adevarat este ca ii facem din diverse motive, unele laudabile, altele mai putin. Cert este ca suntem datori fata de ei si nu invers. De multe ori auzim, eu te-am facut, eu te omor. Ei, bine, nu. Ar trebui sa auzim in loc: eu te-am facut, eu te cresc bine.

Asa cum exista asigurari pentru bunuri, asa poate ar fi nevoie ca fiecare bebelus sa beneficieze de asigurare impotriva educatiei ce va fi primita de la parinti. Nimeni nu are dreptul sa faca din tine ceea ce nu esti. Nimeni nu are voie sa te supuna procedurii anevoioase de recuperare a sinelui? Dar cum poti sa faci asta? Cum sa fii un parinte bun? Fiindca totusi doar bunele intentii nu sunt suficiente.

Despre râs

Râsul este un exerciţiu bun, e ca şi cum ai alerga pe dinăuntru.

Eu bloguiesc, tu bloguiesti, noi bloguim

Daca tot am intrat in blogosfera, nu am avut de ales. Mi-am suflecat manecile, m-am luat la puricat, am rasturnat vasul pe care imi era scrijelit numele, am fost totusi atenta la manevrat pentru ca sunt fragila si, daca ceilalti nu observa asta, eu nu am nici un drept sa uit si sa-mi aplic singura diverse chinuri si am ajuns la niste concluzii. Carele mai vechi, ca de, se schimba omul, dar nici chiar asa, carele mai noi, ca doar de-aia evoluam, slava Domnului! Asa ca, sub strasnica supraveghere a prietenilor care ma pandesc sa vada daca ma tin de cuvant si mai ales de blog si scriu, iata-ma-s.

Conform unor teste de inteligenta, sunt un razboinic al cuvintelor, un arhitect lingvistic. Suna bine, nu? Am impresia ca am si inceput sa cred asta. Mi-a luat ceva timp, dar am reusit. Ce dovada mai mare decat ca sunt aici?

Pana aici scrisul a mers cursiv si eu eram extrem de incantata ca vezi doamne ce usor e sa te caracterizezi. Pana cand m-am blocat. Ce bucati din personalitatea mea sa prezint? Cum sa fac sa o arat pe toata succint fara sa pierd sau sa ascund nimic? Apoi m-a lovit ideea geniala sa apelez la prieteni sa ma caracterizeze ei. Sa fie un fel de testimonial si astfel sa ma mai actualizez un pic. Dar atunci nu as fi facut decat sa redau ceea ce cred ei, lucruri cu care sunt mai mult sau mai putin de acord. Adica, unii ma vad extrem de vesela si comunicativa, desi natura mea este solitara si contemplativa. Altii spun ca sunt un om curajos, in schimb eu ma suspectez de oarece lasitati nepermise.

Clar, sunt cel mai mare critic al meu si mai ales cel mai mare dusman. Reusesc intotdeauna sa imi sabotez initiativele si sa imi pun piedici. Imi exasperez prietenii cu toate scuzele pe care le gasesc ca sa nu fac ceva: ca nu sunt suficient de buna, ca nu e momentul potrivit, ca nu si nu si nu. Noroc ca ei nu ma lasa sa dormitez in metehnele mele si ma trezesc din anestezia rutinei de birou. La un moment dat, am crezut ca or sa se sature de mine si or sa ma considere un caz pierdut. Apreciez ca nu au facut asta.

Pe de alta parte, sunt un om minunat. Nu suna modest deloc, dar e adevarat. In urma unui proces indelungat de gandire si mai putin indelungat de traire, mi-am dat seama in sfarsit ca sunt un om bun care vrea sa ii ajute pe ceilalti, o idealista incurabila, un om care se consuma pentru toate nefericirile celorlalti pe care incerc sa-i sustin sa scape de ele sau macar sa le reduca. Imi pasa de tot ce se intampla in lumea asta: in mod egal, ma intristeaza soarta animalelor fara stapan si oamenilor fara casa si moartea sau suferinta zilnica gratuita a celor din Irak. Vorba lui Caragiale, simt enorm si vad monstruos.

Imi place sa scot ce e mai bun din oameni pentru ca asa pot da si eu ce am mai bun. Cel mai mare compliment l-am primit de la o eleva de-a mea de pe vremea cand predam ca in cursul celor sase luni cat le-am fost profa am fost o prezenta luminoasa si pozitiva. Si atunci am realizat ca asa vreau sa fiu mereu. Au trecut 4 ani de atunci. Am intalnit si mai multi oameni si mi s-a intarit convingerea ca a fi om adevarat e lucru greu, dar merita stradania. Chiar daca mi se pare uneori ca sunt luata de buna sau exploatata, nu as vrea sa fiu niciodata un om limitat de rautati si fara deschidere catre ceilalti.

Sunt ceea ce sunt: o Cuzubella care nu priveste niciodata in jos, fiindca nu ai cum sa-i cunosti pe oameni daca nu te uiti la ei. Un om care nu vrea sa fie infrant de prejudecati sau de conditionari economice. Un om in cautarea lui prin orice mijloace. In definitiv, bloguim ca sa ne cunoastem mai bine expunandu-ne fata de ceilalti in toata splendoarea noastra.

Despre natura umană

Oamenii sunt aşa de ... nici nu ştiu cum, să zicem previzibili. Natura umană oferă un spectacol pe cinste, daca ştii să-l vezi.