marți, 25 februarie 2014

Lasă, că se fac ei mari!

Oamenii care văd sau aud că avem doi copii mă întreabă din curiozitate și, mai degrabă, din politețe dacă este greu. Cu sinceritate le spun că da, este greu, dacă unul sau amândoi nu dorm noaptea, dacă nu ai o bonă sau bunică pe care să te bazezi măcar din când în când și alte câteva precizări care să mai îndulcească oarecum brutalitatea răspunsului meu. Invariabil, toți mă consolează cu replica Lasă, că se fac ei mari! O să vezi că va fi mai ușor.

- Dar nu vreau să se facă mari! răbufnesc eu spre mirarea lor.

- Atunci ce vrei? N-ai zis că ți-e greu? 

- Da, mi-e destul de greu acum, dar la fel de greu îmi va fi și când vor avea 10 ani sau vor împlini 30. Doar că din alte motive. 

Refuz să pun pauză la viața mea vreme de 20 de ani și să aștept plecarea lor de acasă, timp în care să visez la călătorii în jurul lumii, dimineți liniștite de duminică și plimbări romantice prin parc. Vreau să plec cu ei în jurul lumii, să am împreună cu ei dimineți liniștite și plimbări romantice.

Fiindcă știu că se poate. Se poate să fii părinte implicat, dar și om împlinit care își vede de dezvoltarea lui. Este nevoie de puțină disciplină pentru reconfigurarea paragidmei de la eu și pentru mine la ei și pentru noi toți. Este nevoie de reorganizare a obiceiurilor de viață și de rearanjare a priorităților astfel încât să încapă toată lumea, respectiv, familia în propoziție, fără să mă las deoparte.

Știu că se poate să iau ce e mai bun din fiecare etapă de evoluție a copilului și să ignor că ora mesei este, de exemplu, pentru Horia ora de pictat cu mâncare sau că momentan timpul petrecut cu Vlad este un duel al voințelor în care echilibrul este atât de fragil.

Știu că zâmbetul lor de azi nu va fi la fel cu zâmbetul lor de mâine sau, în cazul lui Vlad, că ideile de azi sigur nu vor fi aceleași cu cele de săptămâna viitoare. Și mă fascinează tot procesul ăsta, numit în general viață. E ca și cum ai avea propriul canal Discovery special pentru tine. Și sunt curioasă mereu să văd cum va fi, mai ales că nu există pauze publicitare enervante.

Poate nu voi fi serenă mereu și poate că nici nu trebuie să fiu serenă. Și posibil, din când în când, mă voi plânge că e greu. Dar mă voi bucura de fiecare moment cu Horia, Vlad și Marius, fără să aștept un utopic lasă, că va trece. Iar asta cred că este cea mai prețioasă lecție pe care o pot oferi copiilor noștri.

joi, 20 februarie 2014

Întâlnire cu H

E cinci. Alarma ceasului amenință liniștea casei cu ora de trezire. Nepotrivit de devreme pentru o duminică dimineață, îmi spun în timp ce cobor din pat. Mă mișc încet. Sunt obosită. Am petrecut o noapte ca în studenție frământând gânduri care mai de care mai tulburătoare întocmai ca înaintea unui examen important unde voiam să iau nota maximă. Atunci ca și acum am emoții. Azi mă întâlnesc cu H.

Mă îndrept spre bucătărie. Nici bine nu fac câțiva pași că îmi aduc aminte că nu am voie să mănânc nimic. Mă întorc la baie. Deschid robinetul. Din el apa curge la fel de înghețată ca aerul de februarie de afară. Îl închid la loc. Face prea mult zgomot și nu vreau să îl trezesc pe Vlad. Știe că azi urmează să mă întâlnesc cu H și are și el emoții.

Cu meticulozitate încep să mă îmbrac. Fiecare gest e însoțit de un efort de voință. Încerc să îmi întipăresc în minte ce voi purta de parcă ar avea vreo importanță. Nerăbdător cu întârzierile mele dintotdeauna Marius a abandonat așteptarea și a mers la mașină să o încălzească. Eu nu mă grăbesc. Privesc atent lucrurile din casă. Știu că nimic nu va mai fi la fel după întâlnirea cu H.

Pornim în tăcere. Și Marius are emoții. Ajungem la spital și o domnișoară nedormită, dar încă amabilă, ne întreabă cu ce ne poate ajuta. Am venit să nasc, răspund eu și verific pe fața ei să văd cât de firesc am reușit să spun asta. Așteptați un moment. Și emoțiile de la întâlnirea cu H sunt curând copleșite de un munte de hârtii de citit și semnat. Ce calmi sunteți, remarcă mirată asistenta. Alții au emoții și la al treilea și se agită.

În sfârșit ajung în camera mea. Totul e nou, plăcut aranjat și respiră a gânduri bune. Imediat mă întorc în timp la internarea mea în spitalul de stat de acum 2 ani. După ce am supraviețuit triajului de la Urgențe, sosesc în salon cu bagajul după mine, bagaj în care am înghesuit tot ce am fost sfătuită să aduc. Când aude că am venit să nasc, asistenta se uită la mine și mă întreabă: Unde să vă pun? Că nu mai avem paturi. Nu cred că i-am răspuns, fiindcă sincer nu îmi păsa unde o să stau. Eram prea bulversată de mesajele pe care Vlad mi le trimitea din cinci în cinci minute anunțându-mă că și-a început călătoria spre lumea de afară. Milostivă mi-a oferit scaunul ei de unde doctorul m-a ridicat repede.

A mai rămas puțin până la întâlnirea cu H. Sunt dusă în sala de operații. Una modernă din care nu mai îmi vine să fug așa cum aș fi vrut acum 2 ani și cum aș fi fugit dacă aș mai fi știut drumul înapoi. Doctorul mă ia în primire vesel ca de obicei. Ceilalți apreciază liniștea cu care primesc toate procedurile dinaintea intervenției. Îmi vine să îi întreb dar ce-ați vrea să fac, să plâng, să țip, să mă vait, să îmi frâng mâinile? M-ar ajuta la ceva? Nu găsesc o formulă elegantă așa că mă abțin.

Tot uitându-mă la neoanele din sală mi s-a făcut dor de asistenta de la Municipal care a stat la capul meu pe toată perioada operației și mi-a explicat fiecare etapă și m-a încurajat și pentru care recunoștința mea este fără limite. Țipătul de nota 10 al lui H m-a readus în prezent. Mă gândeam cât de brutal li se taie legătura cu mama chiar dacă aveau să o conștientizeze abia peste câteva luni. Și știam că nimeni nu le poate tăia mamelor cordonul ombilical pe care îl poartă cu sine în fiecare secundă a existenței lor.

Deci tu ești Horia! Arăți altfel. Altfel decât Vlad și altfel decât îmi imaginam. Și ești atât de mic: doar 49 de cm și 2 kg 750, exact cât estimase doctorul. Dar ești sănătos. Iar acest gând a pus pe fugă toate grijile din ultima lună când la fiecare control săptămânal doctorul era rezervat și ne spunea că Horia nu mai crește, dar să îi acordăm șansa de a se naște la termen. Uitate au fost toate nopțile în care mă obseda imaginea fetiței prizonieră în scaunul cu rotile pe care vreme de câteva săptămâni am zărit-o în parcul unde mergeam cu Vlad. Cu admirație mă gândeam la părinții ei care nu au izolat-o într-o cameră, ci o plimbau în fiecare zi, mereu îmbrăcată altfel, cu rochii în a căror frumusețe și delicatețe regăseai iubirea mamei. Și de fiecare dată mă întrebam: oare eu aș putea fi o mamă bună pentru un copil cu handicap ale cărui șanse de supraviețuire sunt foarte mici?


Am terminat. Totul e bine. Merge și al treilea, zise doctorul zâmbind. Sunteți glumeț, îi răspund eu și păstrez pentru altădată replica mea. Bănuiesc ce mă așteaptă așa că tot ce vreau acum este să mă odihnesc. De mâine îl voi lua pe Horia cu mine ca să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim. Orele trec cuminți la spital. Durerea vine și pleacă. Rămâne bucuria de a-l vedea pe Horia sănătos. Încetul cu încetul mă obișnuiesc cu ideea că sunt și mama lui, nu doar a lui Vlad. Care Vlad mă așteaptă neliniștit și eu simt asta și nu mai vreau în spital. Curând asistenta mă anunță că putem pleca acasă. Acasă, murmur eu. Și știu că locul de unde plecasem acum cinci zile deja nu mai e la fel. Mă îndrept prudentă spre ieșire. Am emoții.