miercuri, 18 iunie 2008

16 going on 17

Moto: Age is an issue of mind over matter. If you don't mind, it doesn't matter. Mark Twain

Am auzit prima oară acest cântec din Sunetul muzicii când aveam 16 ani şi, doamne, ce bătrână mi se părea că sunt. Acum când mă apropii de 30, mă rog, mai am vreo doi ani până atunci, dar vor trece repede, simt că nu am fost niciodată mai tânără şi mai plină de viaţă ca la această prea-minunată vârstă de 27 mergând pe 28. Mă bucur din plin de ceea ce maturitatea aşează frumos asupra noastră: privire directă, încredere maximă, convingerea că vei putea realiza foarte multe în viaţă, echilibru emoţional şi feminitate asumată.

Acum 2 ani trăiam pe neaşteptate, dar mai ales în mod nejustificat, criza de 30 de ani. Eram înconjurată de prietene care urmau să împlinească treizeci de ani. Le urmăream zbuciumul în timp ce îşi contabilizau reuşitele şi eşecurile şi mă cutremuram la gândul că şi eu voi face la fel. Cum nu aveam răbdare să mai aştept încă 4 ani, m-am apucat de atunci să mă chestionez straşnic cu privire la împliniri. O săptămână am fost distrusă pentru că mi se părea că nu realizasem nimic. Aveam un job şi o carieră care nu mi se potriveau, aveam tot felul de relaţii de iubire eşuate, nu aveam nici casă nici maşină. Nici măcar nu plantasem vreun copac ca să mă mai scot cumva basma curată. Situaţia mi se părea gravă, de condamnat şi fără ieşire. Am trăit o întreagă dramă până când am realizat că viaţa e cu totul altfel decât mi-am închipuit, că eu sunt cu totul altfel decât am crezut că o să fiu şi că nu trebuie decât să fac în aşa fel încât să le aduc pe cele 2 la un numitor comun ca să îmi fie bine. Şi apoi pornind de la spusele unei prietene care de fapt rezumă întreaga concepţie a societăţii în care trăim, am realizat că mă supuneam singură unor chinuri inutile, că îmi alesesem termene de comparaţie nepotrivite şi că nu făceam decât să caut depresia cu lumânarea.

Prietena mea spunea aşa: dacă nu am făcut mare lucru până la 30 de ani, când e timpul marilor realizări, ce rost mai are o viaţă mediocră plină de vise şi nerealizări? Ei, bine, are. Să presupunem contrariul, dacă realizezi totul până la vârsta de 30 de ani, atunci ce îţi mai rămâne de făcut? Îl citez din nou pe Voltaire care spunea că munca, în cazul nostru orice demers de realizare a viselor şi a potenţialului individual, îndepărtează trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia. Tind să îi dau dreptate, nu pentru că e Voltaire, ci pentru că am trăit un an pe tuşă fiindcă nu luasem la facultate şi această perioadă mi-a adus plictiseală, agorafobie şi nevoie de schimbare, plus o droaie de probleme financiare şi de încredere.

Ar fi păcat să ne oprim viaţa la 30 de ani. E de înţeles că obosim să ne agităm, să pierdem lucruri preţioase, să recunoaştem că suntem nişte oameni simpli, etc. Dar avem aşa multe posibilităţi la îndemână pe care ni le anulăm singuri fără drept de apel, doar pe motiv că suntem prea bătrâni sau că dacă nu le-am realizat până acum, nici nu mai are rost. Greşit. Văd atâtea cazuri în jurul meu în care oameni la 40 de ani se apucă de o a doua facultate sau îşi deschid o afacere pe sufletul lor. Sau care la 50 de ani au parte de iubirea pe care au căutat-o întreaga viaţă şi la care nu mai sperau. Important este să nu rămânem blocaţi în paradigmele pe care ni le-am impus la un moment dat. Cu cât vom fi mai flexibili în legătură cu viaţa noastră, cu atât vom putea profita mai bine de toate ocaziile ce apar în calea noastră.

4 comentarii:

beze spunea...

Tare frumos ai scris. Te citesc. :)

Cuzubella spunea...

Multumesc. Acum te citesc si eu si mai ales privesc fotografiile tale

Marius spunea...

Cele mai mari piedici sunt cele pe care ni le impunem noi insine. Iar articolul tau este plin de optimism si cred ca ar aduce multa lumina celor chinuiti de criza de 30 de ani.

Ar trebui sa-l publici intr-o revista adevarata :)

Cuzubella spunea...

Da, Marius, noi suntem inamicul nostru ascuns. Partea buna e ca tot noi suntem propriii eroi salvatori. Cat despre publicat in revista, mai trebuie lucrat la el