Moto: Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. . . As you grow older you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others. Audrey Hepburn
Pare simplu, nu? Ai o problemă, strigi după ajutor şi se rezolvă. Dar nu toate problemele sunt de genul ţeavă spartă care poate fi reparată de un instalator. Altele sunt mult mai subtile şi ţin de personalitatea noastră, de complexele şi frustrările din noi, de ambiţiile şi disperările noastre, de dorinţele şi neputinţele din dotare. Cum faci să semnalezi celorlalţi că tu ai o problemă şi mai ales că ai nevoie de ajutorul lor? Dacă joci cartea tristeţii şi a figurii întunecate, nu vei primi decât întrebări apocaliptice: aoleu, dar ce se întâmplă cu tine? şi sfaturi pe măsură: Nu mai fi aşa de negru că doar nu e sfârşitul lumii.
Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.
Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.
Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.
Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.
În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.
Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.
Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.
Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.
Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.
În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.
Later edit: Ajutorul se oferă cu la fel de multă răbdare şi toleranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu