joi, 25 decembrie 2008

Crăciun fericit!

Moto: What is Christmas? It is tenderness for the past, courage for the present, hope for the future.


Auzim peste tot în jurul nostru nenumărate urări, mai mult sau mai puţin frumoase, mai mult sau mai puţin lacrimogene.


Eu am numai una singură: Crăciun fericit!

Să ştiţi să fiţi propriul Moş Crăciun! Să nu aşteptaţi niciodată sacul altuia, ci să vi-l croiţi frumos pe al vostru!

Şi vă mai doresc ceva şi mie deopotrivă: să ştim să trăim! Intens, fără să ne păcălim, dar să trăim. Pentru că merităm să avem o viaţă foarte bună. Deci nu o putem lăsa la întâmplare.

Să ne bucurăm.

Şşşşşşşşş. Restul e Crăciun

joi, 18 decembrie 2008

Ecologistul anului

În 2008 premiul i se va decerna lui … nu, nu, nu lui Dragoş Bucurenci, aşa cum mulţi s-ar aştepta. Deşi strategia lui de acţiuni ecologice prin intermediul unui puternic brand personal a funcţionat impecabil. Şi în ciuda faptului că a scos ecologia din sfera cenuşăreselor şi a invitat-o pe uşa din faţă a oamenilor cu bani, dar şi a oamenilor simpli, dar cu bun simţ.

Revin. Premiul se acordă în acest an unui vajnic taximetrist care după ce a claxonat un biciclist care traversa regulamentar pe trecerea de pietoni a strigat în urma acestuia: Cum nu vă îmbolnăviţi odată de reumatism cu toţii ca să nu mai puteţi merge cu bicicleta!

Aplauze!

miercuri, 17 decembrie 2008

Curajometru

Moto: It is not because things are difficult that we do not dare, it is because we do not dare that things are difficult. Seneca

Cât curaj aveţi? Sau cât curaj v-a mai rămas de când v-aţi întrebat ultima oară? Am dedus eu că în viaţă totul se reduce la curaj şi, de aceea, e bine să îţi duci curajul la control în mod periodic. Desigur, curajul este în strânsă legătură cu încrederea de sine, deci şi ea trebuie ţinută sub supraveghere atentă. Controlul este realizat de viaţă prin bătăliile pe care alegem să le purtăm.

În vreme ce unii oameni îşi consumă timpul luptând cu ei înşişi, alţii luptă în favoarea lor şi pentru o cauză nobilă. Zbang! Lovire frontală, brutală, soldată cu dărâmarea unor ziduri groase din mintea mea. Acesta a fost efectul vorbelor unui prieten. A fost revelaţia anului pentru mine. Şi anume, că pentru a avea succes, lupta trebuie proiectată în exterior şi nu în interior. E adevărat că nu îţi poţi lăsa problemele interne nerezolvate. Însă, din cauza faptului că numărul problemelor rămâne cel puţin constant, dacă nu creşte progresiv odată cu vârsta, indicatorul de bord nu îţi va arăta niciodată zero probleme.

Şi atunci trebuie să sari. Să plonjezi în necunoscut. Să te asumi, cu riscul forţării limbii române. Să îţi asumi fricile şi eşecurile, elanurile şi succesele. Nu te îndrepţi spre niciunde, ci spre ceea ce vrei şi îţi face plăcere. Spre ceea ce nici măcar nu îndrăzneşti să visezi pentru că îţi faci griji că nu eşti destul de bun sau nu ai capital suficient, etc, etc. Dar după cum spunea Oprah Winfrey: Worrying is wasted time. Use the same energy for doing something about whatever worries you. Da, genul acesta de îngrijorare nu este decât o mare pierdere de vreme. Trebuie să fim constructivi cu noi. Dacă nu cu noi, atunci cu cine?

Aseară eram la o întâlnire cu nişte prieteni şi era acolo o fată extraordinar de talentată la ceea ce făcea. Dar pentru că lupta cu aversiunea pentru risc, bătea pasul pe loc în activitatea ei şi nu făcea saltul major. Nu ar fi fost nicio problemă dacă nu şi-ar fi dorit asta. Numai că ea îşi dorea şi era prima care îşi punea piedici, în ciuda faptului că ne-am coalizat să o susţinem cu promovare, scris texte, consultanţă afaceri, orice, numai să îi meargă mult mai bine şi să treacă la nivelul următor în viaţa ei.

Cunosc o groază de alţi oameni ca ea. Şi e păcat. Pentru că în tot acest timp, alţii sunt acolo în tranşee şi îşi împlinesc visele. Da, poate că unii vor învinge în lupta cu sinele şi după aceea se vor porni la lupta cu transformarea ideilor în realitate. E bine şi aşa. Numai că vor fi bântuiţi la început de spectrul timpului pe care l-au irosit cu atâta nonşalanţă, din neputinţă, din lipsă de încredere sau viziune, din teamă.

Mie mi-e clar: nu vreau să trăiesc într-o cutie de chibrituri. Şi cum lumea se micşorează sau creşte proporţional cu curajul omului (Anais Nin), nu îmi rămâne decât să am curaj în continuare şi să îi pot ajuta şi pe alţii să aibă curaj.

marți, 16 decembrie 2008

16 decembrie 1989

Alt secol, altă epocă, alţi oameni, aceeaşi istorie.
A noastră, a românilor.

Să nu uităm! Atât voiam să spun. Fiindcă mi se pare că deja am uitat.

Să nu uităm cum trăiam atunci. Să nu uităm ce fel de oameni eram atunci. Să nu uităm că nişte oameni au murit. Contează mai puţin detaliile de genul lovitură de stat, război civil, agenturi străine.

Să nu uităm!

Să ne cunoaştem istoria şi să o transmitem mai departe fără să ne refugiem în ea. Să ne facem soarta ca popor în deplină cunoştinţă de cauză.

Să nu uităm!

16 decembrie 1989

Fapte mici, iubire mare

Moto: Dragostea îi arată omului cum ar trebui el să fie. Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste. Anton Cehov

Trăim vremuri tulburi. Aşa ni se pare nouă. De fapt, trăim aşa cum s-a trăit întotdeauna pe Pământ, cu problemele inerente epocilor respective: ba un război, ba o epidemie, mai o persecuţie religioasă, mai o foamete. Dintre toate timpurile, cel în care ne aflăm noi acum mi se pare cel mai propice pentru iubire. Da, oamenii au iubit dintotdeauna, doar că în trecut statutul femeii era inferior, iar relaţiile maritale erau dictate financiar, deci multe iubiri erau mai degrabă interzise sau furate.

Revenind la tema de azi, consider că iubirea nu se demonstrează cu cerut de nevastă la Paris şi inel cu diamant, şi nici cu buchete imense de trandafiri trimise de Valentine’s Day. Ea se dovedeşte în fiecare zi. Din momentul în care te trezeşti încercănat şi fără chef şi celălalt, văzându-ţi starea, îţi zâmbeşte larg şi te ajută să te înveseleşti. Se dovedeşte în timpul micului dejun când grijuliu pui pe masă nu doar ce îţi place ţie, ci şi ce îi place celuilalt. Se dovedeşte pe tot parcursul zilei când indiferent cât de ocupat ai fi, te mai gândeşti din când în când dacă celălalt este bine. Iubire înseamnă să îţi dai seama când celălalt are foarte mare nevoie de tine şi să îi aloci mai mult timp. Să fii atent ca celălalt să nu fie încorsetat de rolul lui social, de exemplu nu doar bărbatul să fie responsabil de toate cheltuielile sau nu doar femeia să se ocupe de treburile casnice. Iubire înseamnă să nu mai poţi de nerăbdare fiindcă îţi doreşti să îi faci partenerului un cadou, şi nu oricare, ceva ce îşi doreşte foarte mult.

În sprijinul aceleiaşi idei, mi-a făcut mare plăcere să citesc un interviu cu Daciana Sârbu în revista Tango (http://www.revistatango.ro/Cover-Story/167.html). Pentru că vorbea despre aceeaşi iubire care transpare din micile gesturi. Pentru că simţeai că are o relaţie adevărată şi nu un surogat. Ea spunea că: Secretul uneii căsnicii fericite stă în atenţia la detalii. Grija faţă de cum l-ai putea răni pe celălalt fără să-ţi dai seama, cum l-ai putea ajuta atunci când e dezorientat, cum l-ai putea proteja când e vulnerabil. Şi dorinţa de a face asta mereu, până la sfârşit, chiar dacă uneori oboseşti.

Eu îmi doresc să pot face asta mereu.

luni, 15 decembrie 2008

Rudolph Giuliani

Moto: There are many qualities that make a great leader. But having strong beliefs, being able to stick with them through popular and unpopular times, is the most important characteristic of a great leader. Rudy Giuliani

Obsesia culturii americane de a îşi alege un mentor pe care să îl studieze şi de la care să înveţe pentru a ajunge ca mentorul respectiv poate părea superficială şi enervantă. În acelaşi timp, importanţa lecţiei pe care o putem învăţa de la un om deosebit este de netăgăduit.

Aseară, timp de jumătate de oră, m-am uitat cu încântare la fostul primar al New York-ului, Rudolph Giuliani. Omul e deosebit de bun la vorbitul în public, ca de altfel foarte mulţi străini. Diferenţa între vorbitorii români şi cei străini pare a fi dată de modul de raportare la propria persoană: având o identitate personală foarte solidă, aceştia nu doresc să impresioneze cu orice preţ şi nici nu trec în extrema cealaltă de a se plasa în inferioritate faţă de interlocutor. Nu ştiu cum fac oamenii ca domnul Giuliani, dar se pare că întotdeauna ştiu ce să spună, cum să spună. Nici un cuvânt nu e de prisos, glumele nu sunt la întâmplare, dar sunt foarte reuşite, emoţiile sunt bine stăpânite, iar discursul are substanţă.

De exemplu, după ce Emil Hurezeanu a înşirat toate realizările lui ca primar, eliminarea deficitului şi realizarea unui surplus financiar, reducerea criminalităţii, crearea de noi locuri de muncă, etc, Giuliani a răspuns calm, fără condescendenţă sau falsă modestie: Parcă nu îmi aminteam că sunt atât de multe. Câţi politicieni români ar fi răspuns la fel? Probabil niciunul.

Alte exemple ţin de diferenţele culturale între români şi vestici. Când a venit vorba despre traficul din Bucureşti, Giuliani a spus scurt că un primar trebuie să se bucure de existenţa traficului şi să se îngrijoreze de absenţa lui şi că traficul e oricum îngrozitor în toate capitalele lumii. Fac o paranteză aici. Noi românii avem tendinţa de a ne critica ţara mai ales în faţa străinilor, neînţelegând că ăia au o cu totul altă gândire conform căreia dacă eşti nemulţumit de ceva, ai puterea de a îl schimba, deci acţionează în acest sens. Eu am învăţat de timpuriu din întâlnirile mele cu străinii să nu mă pun pe o treaptă mai jos decât ei pentru că nu am de ce. Dimpotrivă, dacă vom discuta de la egal la egal vom avea şansa să învăţăm mai mult unii de la ceilalţi.

Mi-a plăcut Rudolph Giuliani cu atitudinea lui extraordinar de pozitivă şi cu stilul de a vorbi. Mi-a reamintit că e important să învăţăm de la toţi cei pe care îi întâlnim fie în realitate fie la televizor.

P.S. Omul avea insigna americană la reverul hainei. Câţi români poartă o astfel de insignă? Şi să nu veniţi cu argumente de genul România nu e ca America, pentru că vin şi eu cu argumentul că nici America nu a fost întotdeauna aşa, ci a devenit astfel datorită modului lor de gândire, ilustrat excelent de Rudolph Giuliani.

vineri, 12 decembrie 2008

Cu gândul la Nichita Stănescu

Moto: Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stănescu

Pentru că sunt din Ploieşti. Pentru că Nichita e din Ploieşti. Pentru că am urmat cursurile aceluiaşi liceu. Pentru că exista un cult Nichita în vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Pentru că este un mare poet. Pentru că a murit pe 13 decembrie 1983. Pentru că mi-e drag de el aşa cum l-am cunoscut prin intermediul poeziilor sale. Pentru că îmi place să mă regăsesc în imaginile lui plastice. Pentru că nu ştiu câţi din noi mai citesc poezie. Pentru că mi-era dor de Nichita.

Aceasta este poezia mea preferată sau mai degrabă fragmentele mele preferate. După ce le veţi citi, cu siguranţă veţi înţelege de ce.

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Aşteptându-l pe Metrot

În seara aceasta în timp ce aşteptam metroul care nu venea - probabil îşi pierduse şi el simţul timpului ca şi mine, am avut răgazul de a mă enerva şi calma de câteva ori succesiv, de a îmi face scrisoarea pentru moş Crăciun împreună cu o fetiţă din apropriere, de a vedea ce temeri are doamna profund însărcinată de lângă mine, de a socializa cu băieţii de cartier, de a asculta puţină chineză şi de a mă uita obsesiv la monitoarele cu publicitate. La un moment dat, am avut şi un acces de teoria conspiraţiei gândindu-mă că poate metroul întârzie ca să fie un număr mai mare de oameni care se uită la monitoare.

Şi am mai avut prilejul de a mă delecta cu una din ultimele mele fascinaţii, respectiv doamnele la 40 de ani cu accesorii bizare. Permiteţi-mi să exemplific. Era lângă mine o tanti cu o căciulă cu sclipici şi pufişor. Singura explicaţie pe care mi-o pot imagina este că a luat repede căciula fetiţei ei foarte mici, cel mai probabil pe motivul că nu are şi ea căciula ei din cauză de criză financiară.

După care mi-am amintit tot de doamne peste 40 de ani pe care le vezi îmbrăcate elegant, iar când îţi arunci o privire în capul lor dai peste tot felul de clame în formă de floricele şi steluţe. Eu sper că ele s-au jucat cu copiii de-a coaforul înainte de a pleca de acasă şi neastâmpăraţii i-au plasat strategic floricele cât mai colorate. Altfel, nu pricep cum te uiţi în oglindă, îţi aranjezi frumos steluţele în păr şi ieşi fericită pe uşă bucuroasă că tocmai ai împlinit 40 de ani. E un semn de infantilism teribil sau o lipsă de accesorii feminine. Nu e în niciun caz păstrarea copilului din tine, este nematurizare. Deja nu mai mi-e frică de criza de la 30 de ani, ci de cea de la 40.

Însă doamna care m-a siderat la modul absolut avea 50 de ani, un costum sobru şi nişte ciorapi de nailon sub care se întrezărea la nivelul gleznei o preafrumoasă brăţară. M-am mai uitat odată, crezând că de data aceasta cafeaua mea de dimineaţă nu îşi făcuse efectul. Nu, nu, cafeaua fusese pe fază. În faţa mea se afla o doamnă bine, cu un aer sever şi cu o brăţară în jurul gleznei. Cu greu m-am abţinut să nu o întreb cum de purta acea brăţară. Chiar eram curioasă să înţeleg de ce. Dacă aveţi vreo bănuială, să îmi daţi de veste, că eu încă mă mai întreb.

Închei cu exclamaţia unei fetiţe din metrou: Minunat! Da, doamnelor şi domnilor, viaţa e minunată şi oamenii şi mai minunaţi, indiferent dacă aşteaptă metroul, salariul, iubirea, pensia, moartea, alegerea primului ministru, eclipsa de soare totală, sfârşitul lumii sau orice altceva.

joi, 11 decembrie 2008

Tăria de caracter

Moto: Strength does not come from physical capacity. It comes from an indomitable will. Mahatma Gandhi

Înţelepţii ne sfătuiesc ca în fiecare zi să facem măcar două lucruri care nu ne plac. Se pare că aşa ne exersăm voinţa şi contribuim la crearea unui caracter puternic. La ce e bun un astfel de caracter? El îţi va fi principalul aliat în viaţă în momentele cele mai grele. Şi deşi ne place să credem că nouă nu ni se va întâmpla nimic rău, fiecare din noi are porţia lui de provocări. De tăria caracterului depinde durata perioadelor dificile şi mai ales găsirea soluţiilor pentru a le depăşi.

Cu toţii suntem uimiţi atunci când vedem oameni grav bolnavi având un tonus extraordinar şi un optimism debordant. Boala i-a ajutat să îşi găsească cele mai importante trăsături de caracter şi să le capitalizeze. Tăria lor de caracter se află în spatele fiecărui zâmbet.

Eu mi-am propus să pun în aplicare această idee. Şi aceasta pentru că de regulă las multe din lucrurile pe care le am de făcut pe mâine, adică până devine foarte târziu şi deci mult mai stresant. Şi mereu îmi zic că data viitoare voi face altfel. Se pare că păcăleala asta nu ţine cu mine, deci trebuie să iau alte măsuri. Aşa că acum mă duc să arunc o privire pe lista chestiilor restante din programul meu pe săptămâna asta şi să trec la acţiune. Nu am nicio scuză să nu.

marți, 9 decembrie 2008

Idei trăsnite

Moto: Courage doesn't always roar. Sometimes courage is the quiet voice at the end of the day saying, I will try again tomorrow.

Oricât de deştepţi şi talentaţi am fi, trecem uneori prin momente de slăbiciune care se dovedesc propice pentru tot felul de idei năstruşnice.

De exemplu, pe mine mă bântuie de vreo două săptămâni ideea că sunt o victimă. Nu ştiu de unde a apărut – mai ales că încă nu m-a lovit scleroza şi îmi amintesc sigur că urăsc victimizarea – dar mă ţine strâns. De dimineaţă până seara, îmi repetam că sunt o victimă a educaţiei, a familiei, a ţării, a sistemului, a slujbei, a alegerilor mele, etc. Cu cât îmi plângeam de milă mai abitir, cu atât simţeam nevoia să îmi plâng de milă şi mai mult ca să primesc de la alţii compătimiri, strângeri de mâini, încurajări răzleţe şi alte chestii inutile.

Nicio secundă nu m-am gândit că nu îmi face bine abordarea asta. Pentru că o trăiam, mi se părea aproape pre-destinată. Aşa că o cultivam cu mare pasiune. Mi se părea că la timpul potrivit nu m-am simţit victimă şi doar am acţionat, aşa că a venit timpul să fiu şi eu victimă ca majoritatea celor din jurul meu. Totul a durat până când mi-au căzut ochii pe următorul pasaj din cartea Getting Entrepreneurial! scrisă de Larry C. Farrell: Te simţi nedreptăţit? Imaginează-ţi că eşti sărac, fără studii, afro-american şi mamă singură în America secolului al 19-lea.

Aşa îşi începe povestea despre Sarah Breedlove Walker, una dintre primii milionari prin forţe proprii din America. Vă invit să îi citiţi povestea aici (http://books.google.ro/books?id=gcUjcQJlDNAC&pg=PA149&lpg=PA149&dq=%22try+being+poor+uneducated+african+american%22&source=web&ots=xhJtlnlCu4&sig=K7pnUuQ-wq0g8zYVcx2ZRqgAG3M&hl=ro&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result) sau în altă parte, dar să o citiţi. Te inspiră cu adevărat şi vine în sprijinul principiilor autorului conform cărora pentru a reuşi trebuie să dai dovadă de auto-motivare.

Aşa că acum sunt în plin proces de devictimizare, pentru că, din păcate, deşi revelaţia a fost instantanee, punerea în practică e mai greoaie. Îmi răsună şi acum în minte vorbele lui Sarah Walker: vin din câmpiile Sudului. De aici am fost promovată la spălătorie şi apoi la bucătărie. De aici, m-am promovat singură în afacerea cu produse de îngrijire a părului şi am construit o fabrică.

Până la urmă, nu trecutul e important, ci ceea ce faci cu prezentul!

joi, 4 decembrie 2008

Iubirea: verb sau substantiv?

Moto: Happiness in marriage is not something that just happens. A good marriage must be created. It is not only marrying the right partner, it is being the right partner.

Cu toţii constatăm că ne moare iubirea. Sau ne întrebăm: oare îl mai iubesc pe celălalt? Dacă nu vei mai face nimic pentru partener şi doar vei aştepta să ai sufletul cuprins de dragoste şi alte sentimente similare, atunci nu există niciun dubiu că iubirea şi relaţia ta vor muri.

Sunt idei care cu siguranţă v-au dat târcoale şi pe care le veţi găsi la Stephen Covey exprimate succint şi convingător: "My friend, love is a verb. Love -- the feeling -- is a fruit of love the verb. So love her. Sacrifice. Listen to her. Empathize. Appreciate. Affirm her. Are you willing to do that? Reactive people make it a feeling. Hollywood has generally scripted us to believe that we are not responsible, that we are a product of our feelings. But the Hollywood script does not describe the reality. If our feelings control our actions, it is because we have abdicated our responsibility and empowered them to do so. Proactive people make love a verb. Love is a value that is actualized through loving actions. Proactive people subordinate feelings to values. Love, the feeling, can be recaptured."

Mi-aduc aminte de umirea de pe faţa unei prietene când i-am spus că iubirea se munceşte, e un efort continuu: Cum, iubirea nu vine de la sine? Ba da, primul impuls. Dar ca să nu îi scadă intensitatea şi ca să ajungă în profunzimea fiinţei tale, e nevoie ca în fiecare moment iubirea să se afle pe ordinea de zi. Unele lucruri ne vin în mod natural. Altele sunt anihilate de egoismul caracteristic fiecăruia dintre noi şi din acel moment începe sfârşitul, pentru că vom începe să emitem doar pretenţia de a fi iubiţi şi de a simţi acest sentiment fără a mai face nimic, că doar acum suntem într-o relaţie serioasă de mulţi ani care merge singură. Numai că aşa cum un vehicul are nevoie de combustibil şi de activarea unor comenzi, plus de manual de utilizare, aşa şi iubirea.

Pentru cei obişnuiţi cu iubirea din filme şi cărţi, toate aceste eforturi pot părea artificiale şi dovadă a lipsei iubirii. Greşit! Fiindcă atunci când iubeşti pe cineva, vei dori să faci toate eforturile, nu ca să-l păstrezi pe acel cineva lângă tine, ci pentru a face să crească iubirea voastră, pentru a evolua împreună individual şi în relaţia voastră. Abia aceea va fi garanţia că veţi rămâne împreună. Numai că eforturile trebuie să fie făcute de ambii parteneri, chiar dacă nu neapărat în egală măsură. Şi dacă celălalt nu e obişnuit cu tipul acesta de abordare, puteţi oricând să folosiţi citatul lui Covey. S-ar putea să fie o mare revelaţie.

Aşadar, să iubim. Să ne respectăm partenerii, să îi ascultăm, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm să se afirme ca persoane. Să iubim.

miercuri, 3 decembrie 2008

Vin sărbătorile, vin sărbătorile

Moto: Viaţa e primul dar, iubirea al doilea, iar înţelegerea al treilea. Marge Piercy

Coca Cola a confiscat puţin sărbătorile, dar nu-i nimic. Nu mă supăr pe ei pentru că e o poziţionare excelentă, iar eu sunt un consumator care, atunci când s-a lăsat de fumat, s-a lăsat şi de Coca Cola. Că aşa e în tenis cu viciile.

Când vine vorba de sărbătorile de iarnă, vine vorba şi despre cadouri, nu-i aşa? În copilărie îmi doream să fiu un fel de Moaşa Crăciun şi să ofer cadouri tuturor. Şi nu orice fel de cadouri, ci fix cele pe care oamenii şi le doreau. Evident, am crescut, şi, deşi acum există posibilitatea unei afaceri profitabile cu cadouri, parcă nu e acelaşi lucru.

De ce voiam să ofer daruri? Pentru că mi se părea cel mai frumos gest din lume. În primul rând, împlineai dorinţele cuiva. În al doilea rând, îţi manifestai sentimentele în mod palpabil, frumos împachetate şi legate cu fundiţă.

Apropo de motivaţiile noastre atunci când cumpărăm cadouri, se pare că cei care planifică din timp se gândesc mai mult la fericirea celor "cadorisiţi", acordă mai multă atenţie alegerii cadoului şi abia aşteaptă să vadă cum vor reacţiona în momentul primirii. Aceiaşi cercetători afirmă că cei care lasă cumpărarea cadourilor pe ultima sută de metri au mai degrabă trăiri negative şi se axează pe evitarea dezamăgirii şi nu pe provocarea unei bucurii. Probabil aşa înţelegem de ce unele cadouri sunt ideale, iar altele un fiasco total.

Cât despre nebunia darurilor de Crăciun şi marea manipulare de tip comercial-marketing-publicitate, prefer să nu comentez nimic. Decât că poate lista cadourilor de Crăciun devine din ce în ce mai lungă în fiecare an din cauza presiunilor exterioare. Şi că uneori bucuria cadourilor e înlocuită de anxietatea costurilor.

În final, vă doresc să primiţi măcar o parte din cadourile visate sau măcar unul şi să dăruiţi măcar un cadou ales din timp şi cu grijă. Vin sărbătorile, vin sărbătorile ...


Later edit: voi ce vă doriţi de acest Crăciun, că poate Moşul citeşte blogul şi vede :-)

marți, 2 decembrie 2008

Iubire de şi pentru viaţă

Moto: A iubi înseamnă a te naşte. Antoine de Saint-Exupéry

Vă mai aduceţi aminte de povestirea lui Antoine de Saint-Exupéry din Terre des hommes în care acesta descrie în timp real şi cu destul tragism aventura unui pilot prăbuşit în Anzi care reuşeşte să supravieţuiască acestui eveniment nefericit gândindu-se la soţia şi prietenii săi? Mais je me disais: Ma femme, si elle croit que je vis, croit que je marche. Les camarades croient que je marche. Ils ont tous confiance en moi. Et je suis un salaud si je ne marche pas.

Pentru mine este esenţa iubirii şi a responsabilităţii faţă de ceilalţi. Aşa cum bine îmi mărturisea un prieten: ştiu că ea mă iubeşte şi mai ştiu că şi ea ştie că o iubesc, nu îmi este teamă că voi muri şi vreau să cred că această iubire împărtăşită va fi cea care mă va ajuta să lupt pentru viaţa mea, dacă vreodată va fi nevoie.

Pe scurt: în situaţii limită, faptul că eşti iubit şi iubeşti pe cineva, fie el părinte, partener, soţ, copil, etc, ar trebui să reprezinte principala motivaţie de a rămâne în viaţă. Important e să nu uităm că iubim şi că suntem iubiţi în atât de multe feluri.

vineri, 28 noiembrie 2008

I love Google

Da, ştiu, nu sunt singura. Voi trece peste povestea apariţiei acestui motor de căutare, care e totuşi interesantă. Dacă aveţi copii care vor să se lase de şcoală ca să câştige bani, ar fi bine să le menţionaţi că băieţii ăştia au dat lovitura cu Google fiind doctoranzi la Stanford şi nu tăind frunze la câini. Promit să nu ma isterizez la o posibilă teorie a conspiraţiei că Google îşi propune să conducă lumea.

Îmi place de Google pentru că are o interfaţă prietenoasă şi pentru că îmi este foarte util în procesul de căutare. În copilărie, în vremea când trebuia să scriem compuneri despre toamnă, ţin minte că înainte de a mă apuca efectiv de scris mai întâi căutam toate cărţile din bibliotecă unde ştiam, speram sau bănuiam că e vorba şi despre toamnă. Acum, situaţia s-a simplificat. Nu mă mai pierd printre cărţile înşirate în jurul meu – şi doamne, că dor mai îmi e de timpurile de atunci - apăs căutare şi gata treaba.

Şi mai am un motiv pentru care îmi place de Google. Îmi place cum îşi transformă logo-ul pentru a sărbători diverse evenimente: nu ştiu câţi ani de existenţă Lego, Jocurile Olimpice de la Beijing, Anul Nou, etc. Pentru a vedea toate aceste„Google doodles” realizate de-a lungul timpului, vă invit să vizitaţi pagina aceasta: http://www.google.com/holidaylogos.html.

Deunăzi, de fapt săptămâna trecută au avut un Google doodle cu un tablou al lui Rene Magritte. Pentru mine a fost o bucurie, pentru că uitasem de Magritte, deşi acasă am o colecţie întreagă de ilustrate cu picturile lui. Şi dacă vă place stilul, puteţi vedea mai mult pe http://www.magritte.be/.

Preferatul meu rămâne cel pentru aniversarea lui Salvador Dali de acum câţiva ani. Păcat că a trebuit să fie retras pe motive de drepturi de autor. Cei care au provocat retragerea nu cred că au realizat impactul pe care Google îl are asupra vizitatorilor săi şi că majoritatea măcar s-ar fi informat asupra lui Dali si a tabloului, dacă nu s-ar fi şi hotărât să mearga să viziteze locul unde a creat acesta.

Aştept să văd care va fi următorul Google doodle.

joi, 27 noiembrie 2008

România, mormonii şi recesiunea

Pe la omienouăsutenouăzecişipatru, pe când subsemnata era în plină naivitate romanţioasă adolescentină, liniştea urbei mele republicane fu perturbată de apariţia unor tineri blonzi, cu faţa albă ca spuma laptelui, costume impecabile, americani ce o mai rupeau şi pe româneşte. Bănuiesc că îi recunoaşteţi pe misionarii mormoni care la un moment invadaseră România ca pe un mare obiectiv strategic.

Iluziile de amor s-au dus pe aripile timpului, mintea mi-a revenit şi împreună cu ea şi întrebarea câţi români au fost convertiţi de aceşti băieţi? Şi cât a durat convertirea lor, după ce ajutoarele financiare s-au terminat şi românii au revenit la realităţile lor balcanice. Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic pe tema aceasta. Fiindcă după revoluţie ţara noastră a devenit un teritoriu foarte tentant pentru numeroase culte religioase. Unele şi-au găsit adepţi pe termen scurt datorită avantajelor propuse. Altele au reuşit să îi fidelizeze pe oameni mai mult. Cum, ar fi o întrebare care merită să primească un răspuns.

Probabil peste câteva decenii când ne vom detaşa mai mult şi ne vom mai maturiza ca popor vom reuşi să realizăm studii despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine ca popor, ca naţie, ca element geopolitic, etc. Popoarele, întocmai ca şi oamenii, trebuie să se cunoască foarte bine pentru a rezista presiunilor istoriei şi pentru a contribui la progresul lor.

Revenind la mormoni, aseară, pe o ploaie urâtă şi rece, doi misionari trăgeau după ei nişte bagaje imense, ca şi cum s-ar fi retras de pe un teritoriu unde invazia nu a reuşit. Şi mă întrebam dacă şi ei sunt afectaţi de criza economică. Pentru că tot acest misionarism costă destul de mult, nemaimenţionând preferinţa lor pentru poligamie, care trebuie să fie destul de costisitoare, mai ales în vremuri de restrişte.

De ce scriu despre ei? Pentru că am constatat aseară că uitasem de ei şi am realizat cât de flexibilă e memoria şi cât de uşor trecem peste anumite lucruri. Şi nu e prea înţelept în condiţiile în care România nu şi-a prea învăţat lecţiile trecutului.

miercuri, 26 noiembrie 2008

Amos Oz

Moto: Literary and political work helps people to ged rid of stereotypes. Amos Oz

Nu ştiţi ce să mai citiţi? Vă recomand Cutia neagră a scriitorului israelian Amos Oz. Este un roman destul de vechi- a apărut în anul 1987 - dar absolut extraordinar. Pe copertă scria că nu-l poţi lăsa din mână până la sfârşit. Am râs, crezând că e o strategie de a-i face pe oameni să citească. Vă confirm că e într-adevăr foarte captivant, că oamenii ăia sunt atât de reali, încât dacă te uiţi în jur îi poţi vedea şi tocmai de aceea abia aştepţi să vezi care va fi soarta lor. Efectul este obţinut şi prin tehnica narativă, dar să nu intrăm în detalii tehnice. Oricum, este interesant de mutat perspectiva de cititor din spaţiul european în cel al Israelului. Veţi descoperi alte problematici, dar aceleaşi tipologii umane.

Personal, romanul mi-a aruncat cel puţin o provocare: răsturnarea paradigmei fericirii.

Citez:
"Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică [...] declară că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe [... ]. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, iar puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, aşa încât nici o fericire nu seamănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat şi suferinţele şi umilirile, aşa cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă e efemeră ca un vis."

Mie mi-a schimbat modul de raportare la fericire şi la nefericire. Dacă vouă nu, nu e nimic. Sper măcar să vă placă scriitura lui Amos Oz.

vineri, 21 noiembrie 2008

Mandolina şi metroul

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.

joi, 20 noiembrie 2008

Cum ceri ajutor

Moto: Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. . . As you grow older you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others. Audrey Hepburn

Pare simplu, nu? Ai o problemă, strigi după ajutor şi se rezolvă. Dar nu toate problemele sunt de genul ţeavă spartă care poate fi reparată de un instalator. Altele sunt mult mai subtile şi ţin de personalitatea noastră, de complexele şi frustrările din noi, de ambiţiile şi disperările noastre, de dorinţele şi neputinţele din dotare. Cum faci să semnalezi celorlalţi că tu ai o problemă şi mai ales că ai nevoie de ajutorul lor? Dacă joci cartea tristeţii şi a figurii întunecate, nu vei primi decât întrebări apocaliptice: aoleu, dar ce se întâmplă cu tine? şi sfaturi pe măsură: Nu mai fi aşa de negru că doar nu e sfârşitul lumii.

Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.

Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.

Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.

Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.

În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.

Later edit: Ajutorul se oferă cu la fel de multă răbdare şi toleranţă.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Fără titlu

Moto: Success is not a matter of luck – it begins with a clear goal and well-thought out plan. If you follow your plan and are not put off by setbacks, you will get where you want to be.

Cu ceva timp în urmă a circulat pe mail un document interesant intitulat Manifestul succesului. Acesta cuprindea 200 de idei simple pentru a avea o viaţă complexă şi împlinită. De departe, sfatul cel mai important mi se pare următorul: Nu lăsa ca lucrurile care contează cel mai mult în viaţa ta să depindă de cele care contează cel mai puţin. În fiecare zi, fă-ţi timp să te întrebi dacă "astfel îţi foloseşti la maxim timpul şi energia." Gestionarea timpului înseamnă gestionarea vieţii, aşa că păzeşte-ţi timpul cu mare grijă.

De ce mi se pare important? Fiindcă eu fac complet invers. Şi pentru că nu cred că suntem chiar atât de unici pe cât ni se pare, sunt convinsă că mai sunt şi alţii ca mine.

Încerc să mă dumiresc de ce nu sunt în stare. Să o luăm pe căprării:

1. sunt obişnuită să trăiesc la întâmplare. Atâta timp cât am studiat, reperele mele constau în a da la liceu, la facultate, diverse examene, licenţă, masterat, etc. Apoi m-am angajat şi soarele în jurul căruia mă rotesc este serviciul. El mă epuizează şi atunci trăiesc printre picături, adică în momentele în care nu sunt la serviciu. Numai că eu ar trebui să fiu soarele meu, indiferent de situaţia de viaţă în care mă voi afla.

2. îmi lipseşte viziunea de ansamblu şi mi se pare că va exista mereu un mâine. Şi dacă nu va fi aşa? Ar trebui să pot vedea viaţa la scară mare, cu un plan adecvat personalităţii mele, cu o succesiune de obiective de îndeplinit şi etape intermediare de progres. Nu trebuie să fie un plan definitiv, ci unul în permanentă schimbare pentru a ţine pasul cu schimbarea de vârstă, statut social şi ce mai vreţi voi. Probabil aşa mi-aş da seama spre ce mă îndrept, nu doar înspre un viitor luminos, cum mă păcălesc în prezent, şi mi-aş folosi cu înţelepciune resursele din dotare, inclusiv resursa timp.

3. vă las pe voi să mă ajutaţi la punctul trei.
P.S. Pentru o "minte" de ajutor, puteţi citi şi articolele lui Dragoş Mănac, dacă nu o faceţi deja, începând cu http://www.manac.ro/2008/09/12/teoria-egoismului/.

luni, 17 noiembrie 2008

Ştirea mută

V-aţi uitat vreodată la televizor fără sonor? Sper să răspundeţi da. Dacă nu, nu-i nimic, mai aveţi timp. Trebuie să încercaţi neapărat. E un exerciţiu excelent de atenţie şi imaginaţie. De exemplu, am urmărit o întreagă emisiune Profesioniştii fără să aud nimic din ea. Din fericire, invitat era ambasadorul Germaniei şi deci exista subtitrare. Însă marea provocare a fost să înţeleg ce spune Eugenia Vodă pentru că ea vorbea în română. Şi am reuşit aproape tot, cu excepţia câtorva cuvinte. Şi asta pentru că domnia sa are o dicţie impecabilă. Fantastică, de-a dreptul.

De ce îmi place să mai domolesc volumul? Pentru că în momentul în care simţul auzului nu mai este conectat, focusul se mută pe non-verbal. Şi e foarte interesant de urmărit jocul interlocutorilor. Asta în cazul în care vă dă târcoale aceeaşi curiozitate care nu mă lasă în pace pe mine: să descopăr fiinţa umană sub toate faţetele ei.

Astăzi, cum stăteam cuminte pe scaun înainte să intru la doctor, m-a frapat paradoxul de a fi într-o sală de aşteptare plină de oameni care se uitau la o televiziune de ştiri românească cu volumul zero. Mi s-a părut amuzant să nu ai alte indicii despre ceea ce vezi decât expresia prezentatorului, imaginile şi eventual câteva titluri mai mult sau mai puţin bombastice. În acelaşi timp, mi s-a părut şi un exerciţiu foarte interesant, un fel de gimnastică mentală. Data viitoare când daţi drumul la ştiri, reduceţi volumul şi vedeţi ce se întâmplă. Nu uitaţi să îmi spuneţi şi mie.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Creştinism şi „afacerism”

Moto: Dacă oportunităţile nu-ţi bat la uşă, atunci construieşte o uşă la care ar putea bate!

Bate şi ţi se va deschide”, „Cere şi ţi se va da” sunt doar câteva din maximele lui Iisus intrate deja în vorbirea curentă. Mai mult decât atât, în această lume condusă de business la superlativ, principiul pe care se sprijină aceste cuvinte e mai mult decât folositor.

Apropo, îmi place cum ne iluzionăm când considerăm că abia acum banul a cucerit lumea. El a fost din toate timpurile factorul cel mai important pentru că acordă putere. Marile descoperiri geografice s-au făcut pentru sporirea resurselor şi consolidarea poziţiei politice şi financiare a ţărilor respective şi nu doar din avântul cunoaşterii.

Revin la sfaturile lui Iisus care acum se găsesc în toate cărţile de management şi antreprenoriat. You just have to ask, spun acestea. Adică exact ce spunea şi Iisus. „Cere şi ţi se va da.” Cere un răspuns şi vei primi o soluţie. Cere o amânare a termenelor limită, o eşalonare a plăţilor, o reorganizare a contractelor şi vei obţine profitul/succesul/rezultatul dorit. „Bate şi ţi se va deschide”. Bate la uşa altor produse, a altor nevoi ale consumatorilor şi aceştia te vor primi în casa lor.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce căutam o colegă în biroul nostru răspândit pe 6 etaje. Mă instruise clar cum să ajung la ea: cum intri, o iei la stânga. Am intrat, m-am îndreptat spre stânga şi am văzut o uşă. Şi pentru că aveam în minte organizarea birourilor de la alte etaje, am considerat că e o uşă de ieşire, aşa că am luat-o la dreapta. Evident, am greşit. Colega mea se afla în camera din spatele uşii respective. Dacă aş fi continuat să merg drept înainte, aşa cum îmi explicase, şi aş fi bătut la uşă, aş fi ajuns mai repede. Cel puţin, am întrebat o altă colegă unde o puteam găsi pe cea căutată. Dar nu mai bine băteam la uşă din prima?

luni, 10 noiembrie 2008

Părinţii mei, copiii mei

Moto: To maintain a joyful family requires much from both the parents and the children. Each member of the family has to become, in a special way, the servant of the others. Papa Ioan Paul al II-lea

Am avut noroc. Provin dintr-o familie moderat disfuncţională. Pornesc de la premisa că toate familiile sunt disfuncţionale. Tind să fiu de acord cu ea în baza a ceea ce văd în fiecare zi în jurul meu. Cum spuneam, am avut noroc, pentru că totuşi am o relaţie bună cu părinţii mei. E adevărat că a trebuit să trec peste turbulenţele adolescenţei şi peste o suspiciune de cancer a mamei mele pentru a deveni mult mai tolerantă în relaţia cu ei. Am realizat atunci la 22 de ani cât timp am aşteptat rezultatul biopsiei că părinţii sunt oarecum mai fragili decât noi. Că sunt mai obosiţi de viaţă şi mai încărcaţi de responsabilităţi. Că sunt fixaţi în tiparele comportamentale pe care le-au exersat toată viaţa. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să le cer să se schimbe drastic. În schimb, am adoptat o altă tactică. Mi-am pus ochelarii cu lentile roz şi m-am axat să văd la părinţii mei toate acele lucruri pentru care trebuie să le fiu recunoscătoare: iubirea lor, valorile şi principiile insuflate, amintirile noastre frumoase. Resturile urâte au fost reduse, neabandonând totuşi ideea de a-i face să se dezbare de anumite chestii. Dar am încetat să îi mai condamn pentru diverse. E foarte simplu să dai vina pe părinţi pentru tot, însă e mult mai complicat să iei ce e mai bun de la ei şi să arunci neghina. Cert este că din acel moment relaţia noastră s-a îmbunătăţit fantastic. De atunci, nu am mai avut niciodată nicio criză, deşi am fi putut. De atunci, mă încearcă sentimentul că mi-am adoptat părinţii, că au devenit copiii mei. Am aceeaşi indulgenţă ca şi în cazul copiiilor. Am aceeaşi bucurie pentru tot ceea ce fac exact ca atunci când asişti la primii paşi. Am aceeaşi nelinişte când se îmbolnăvesc ca atunci când nu dormeau nopţile ca să aibă grijă de mine.

Nu ştiu dacă strategia asta dă roade şi în cazul altor familii cu situaţii mai complicate. Tot ce ştiu este că eu nu pot trăi fără să fiu în armonie cu părinţii mei. Probabil şi pentru că sunt singură la părinţi şi atunci ei au fost principala mea realitate. Şi mai ştiu că merită făcut orice efort pentru obţinerea echilibrului dintre copii şi părinţi, fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

vineri, 7 noiembrie 2008

Moartea

Faptul că am decis să aduc puţin în discuţie moarte nu înseamnă nici că sunt deprimată, nici că am gânduri sinucigaşe, nici vreo altă bazaconie de acest fel. Articolul marchează simplu nişte schimbări prin care trec cu privire la înţelegerea şi acceptarea vieţii şi a morţii.

De fapt, făcându-mi curăţenie prin fişierele din calculator, am dat peste o "poezie" care m-a marcat profund, ceva gen momentul de iluminare din zen. Ţin minte că eram la birou în mijlocul telefoanelor şi tastaturilor dezlănţuite când o prietenă filolog mi-a trimis predica-poezie. Am citit-o repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că nu îmi venea să cred că poţi vorbi despre moarte şi mai ales despre efectele ei asupra celorlalţi simplu, fără patetisme şi lacrimi inutile.

Nu există o concluzie, mai degrabă un final deschis şi enervant, aşa ca în povestirile zen.

Death is nothing at all. It does not count.

I have only slipped away into the next room. Nothing has happened.
Everything remains exactly as it was.

I am I, and you are you, and the old life that we lived so fondly together is untouched, unchanged.

Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by the old familiar name.

Speak of me in the easy way which you always used.

Put no difference into your tone.

Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed at the little jokes that we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without an effort, without the ghost of a shadow upon it.

Life means all that it ever meant. It is the same as it ever was.

There is absolute and unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am but waiting for you,

for an interval,

somewhere very near,

just round the corner.

All is well.

Henry Scott Holland

miercuri, 5 noiembrie 2008

Spune nu

Moto: The art of leadership is saying no, not saying yes. It is very easy to say yes. Tony Blair

Una din problemele cu care eu şi ceilalţi membri mai generoşi ai familiei mele ne confruntăm frecvent este incapacitatea de a spune NU. Şi asta pentru că noi considerăm că e un act de egoism să refuzi pe cineva, că e o dovadă clară că interesele noastre sunt mai presus de interesele altcuiva şi asta nu e frumos, creştineşte, etc.

La unii dintre noi, fenomenul a ajuns să fie patologic, astfel încât tot timpul suntem la dispoziţia cuiva. Asta până când ne este pusă în pericol sănătatea sau viaţa şi devenim incapabili fizic de a mai sări în ajutorul oricui. La alţii, fenomenul e mai subtil şi se manifestă numai faţă de un număr restrâns de persoane, părinţi, iubiţi, etc.

Înainte să mă apuc de scris credeam că articolul va fi unul de self-help în care să dau sfaturi din experienţa mea şi a altora despre cum să spui nu, cum să îţi creşti stima de sine şi persoana ta să capete mai multă importanţă decât a celorlalţi, despre cum să înfrângi sentimentul de vinovăţie care te bântuie în cazul în care refuzi pe cineva. Între timp, m-am răzgândit. Poate fiindcă au trecut câteva ore de când am întrerupt scrierea articolului. Poate fiindcă am ieşit din starea sfătoasă şi sunt într-una mai belicoasă.

Mesajul de fond rămâne acelaşi: spune nu atunci când ai motive întemeiate să nu spui da. Şi mai ales spune nu, după ce ai luat în calcul şi efectul refuzului tău asupra celuilalt.

miercuri, 22 octombrie 2008

Despre prietenie

"Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n‑ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s‑o înduri fără cineva care s‑o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită, care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind‑o şi împărtăşind‑o.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr‑o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l‑ar putea aduce.

Nimic nu e mai greu decât ca prietenia să dureze până în ultima zi a vieţii; căci de multe ori se întâmplă sau ca interesele să fie deosebite, sau ca ideile politice să nu fie aceleaşi, şi adesea se schimbă până şi caracterul oamenilor, uneori din cauza împrejurărilor nefericite, alteori datorită înaintării în vârstă.

în prietenie să consfinţim această lege: să nu cerem lucruri nedemne şi nici să nu le facem, dacă ni se cer. Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea. Prietenii care ne sfătuiesc bine trebuie să aibă foarte mare autoritate în prietenie, să folosească această autoritate îndemnând nu numai pe faţă, dar chiar energic, dacă împrejurarea o va cere, şi totodată să găsească ascultarea cuvenită.

Fiecare se iubeşte pe sine nu pentru a obţine de la sine vreo răsplată a iubirii sale, ci fiindcă fiecare îşi este drag din fire. Şi dacă nu se va întâmpla la fel şi în prietenie, nu vom găsi niciodată un adevărat prieten; căci acesta este un fel de alter ego. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip."
Marcus Tullius Cicero

miercuri, 15 octombrie 2008

Americanii ăştia

Moto: I didn't have anybody, really, no foundation in life, so I had to make my own way. Always, from the start. I had to go out in the world and become strong, to discover my mission in life. Tina Turner

Nu am să vorbesc despre dezbaterea dintre Obama şi McCain ce se desfăşoară în seara asta, nici despre criza financiară sau încrederea şi mândria nemărginită a americanilor, ci despre Tina Turner. Ei, bine, tocmai am văzut-o pe femeia asta de 69 de ani, pe scenă, cântând şi dansând, mai vie decât mine şi toţi colegii mei sub 30 de ani. Sunt în admiraţie infinită.

Da, e o celebritate, are bani, îşi permite super îngrijiri şi tratamente. În acelaşi timp, sunt şi alte vedete, vai de capul lor după câţiva ani de faimă. Şi, totuşi, Tina avea pe scenă ceva ce banii nu pot cumpăra: PASIUNE. Şi mai avea profesionalism. Perfecţionismul şi standardele înalte erau evidente în tot ce se întâmpla pe scenă.

P.S. Sper să vă molipsiţi şi voi: http://www.youtube.com/watch?v=6-6-7N9AxTE&feature=related

marți, 14 octombrie 2008

Boogie II

Filmul asta te mai poate învăţa o lecţie dacă vrei. Sună a clişeu şi îmi amintesc cât mă enervam la 20 de ani când auzeam asta. Acum după ceva ani în câmpul muncii şi al vieţii, tind să fiu de acord cu faptul că trebuie neapărat să faci ceea ce îţi place, în egală măsură în plan personal şi profesional. Că e aşa o pierdere dacă procentul lucrurilor care trebuie este mai mare decât al celor care îţi plac.
Mie mi-e foarte greu să fac asta, fiindcă aşa cum spuneam, sunt copil cu educaţie comunistă, în care munca era mai presus de toate, iar distracţia şi ea pe acolo. Astfel încât am rămas cu ideea, că mai întâi faci ceea ce trebuie, te achiţi de obligaţii şi abia apoi de ceea ce îţi place, dacă mai poţi. Doar că în prezent e practic imposibil din cauza resursei insuficiente numită timp. Şi atunci e bine să schimbi roata. Aşa că mă educ din greu să îmi trăiesc viaţa cu sens, să nu îmi pară rău.

joi, 9 octombrie 2008

Boogie I

Tocmai mă pregăteam să scriu un articol despre certurile absurde care au loc într-o relaţie de cuplu. Şi cum mă codeam că nu ştiam din ce parte să mă apuc, salvarea a venit de la Boogie. Este primul film românesc la care din primul moment am simţit că este autentic. Priveam, ascultam, procesam şi îmi ziceam: da, aşa e, copilul acela există, şi se joacă fix ca în film, haotic, fără planuri de construcţie cum ar vrea adulţii. Da, cuplul acela e de fapt o reprezentare dureros de fidelă a majorităţii cuplurilor din România zilelor noastre: el munceşte pe rupte, în timp ce ea îşi sacrifică viaţa profesională pentru a avea şi a creşte copiii. Nu ştiu cum a fost scris scenariul, dar gradul lui de veridicitate este maxim, dialogurile se întâmplă în timp real şi îmi aduc aminte de zeci de discuţii între prieteni la care am asistat.

Revenind la certuri, eu nu sunt de acord cu credinţa populară conform căreia la mânie se vede adevărata faţă a unui om. Clar e cea mai urâtă faţă a lui, dar nu cea mai apropiată de adevăr şi asta pentru că o ceartă este ca o sesiune de dezbatere, diferenţa fiind dată de doza mai mare de subiectivitate. Mă trezesc uneori că spun lucruri în mijlocul certurilor pe care nu numai că nu le cred, dar şi sunt împotriva lor. Şi întrebându-mă de unde naiba au venit, realizez că de fapt cauzele erau cu totul altele şi că voiam să spun cu totul altceva. Numai că celălalt a apucat deja să audă ce i-ai spus şi ripostează pe măsură, şi uite aşa se naşte o horă din care nu ştii dacă vei ieşi cu zâmbetul pe buze sau cu lacrimi în ochi.

Văzând filmul nu poţi să nu scuturi din cap şi să zici: eu nu vreau să trăiesc aşa în cuplul meu, deşi te regăseşti în unele teme de discuţie. Nu poţi să nu te întrebi care să fie soluţia unei relaţii armonioase toată viaţa. Da, ştiu, cică iubirea. Dar iubirea e aşa mititică într-un colţ al vieţii tale care are o groază de faţete de gestionat. Clar, iubirea trebuie să fie însoţită de încredere şi bunăvoinţă, altfel nu prea are şanse de supravieţuire. Dar cum să fii binevoitor şi eventual şi răbdător când tu te zbuciumi cu diverse? Cum să nu te ia valul de probleme şi să nu pui pe ultimul loc chestia aia oarecum sigură numită relaţie?

miercuri, 8 octombrie 2008

Together Orange

Sunt toţi oamenii pe care i-am întâlnit deja şi cei pe care de abia de acum urmează să îi cunosc. Sunt cine sunt datorită tuturor.

Aşa spune ultima campanie Orange. Şi îmi place ideea mai mult decât pot exprima în vorbe simple. De fapt, întreaga mea filozofie de viaţă a încăput într-un singur cuvânt: together sau împreună.

E o campanie pe care mi-ar fi plăcut să o fi realizat eu. Sigur vi s-a întâmplat şi vouă să daţi peste cărţi, cântece, tablouri, etc, pe care aţi fi dorit să le fi creat voi. Aşa şi eu cu Orange.

Sunt oamenii pe care i-am iubit şi cei pe care i-am urât. Sunt locurile frumoase pe unde m-am plimbat şi cele îngrozitoare de unde nu am ştiut cum să plec mai repede. Sunt cântecele pe care le-am ascultat şi le voi asculta, îndrăgostită, părăsită, fericită, visătoare, exuberantă. Sunt articolele pe care le-am scris şi cele care îşi aşteaptă cuminte rândul. Sunt temerile mele cele mai mari. Sunt visele mele cele mai mici. Sunt copiii mei nenăscuţi încă. Sunt fiecare zi. Voi cine sunteţi?

vineri, 3 octombrie 2008

Gând

Vă întrebaţi uneori care e diferenţa dintre România şi ţări mai avansate întru civilizaţie?


Am un exemplu scurt şi banal. Este diferenţa dintre un magazin de pompe funebre din Franţa, spaţios, luminos, plin de flori, care nu-şi trăda obiectul de activitate decât prin denumire, altfel ai fi crezut că este expoziţie horticolă şi unul neaoş unde la intrare te întâmpină fără echivoc un sicriu mare şi întunecat ca moartea. Dixit.

joi, 2 octombrie 2008

Imitaţia

Ştiam că oamenii îşi aleg modele în viaţă, în mod conştient sau inconştient. Ştiam că americanii recomandă metoda asta cu foarte multă tărie pentru a avea succes, dar nu îmi imaginam că un om ajuns la maturitate poate să fie influenţat într-o măsură atât de mare.

De curând, am constatat că două amice au devenit de fapt una şi aceeaşi persoană, pentru că una din ele o copiază la indigo pe cealaltă. Nu îmi venea să cred când am văzut cum amica şi-a schimbat stilul vestimentar, stilul de viaţă. Şi mai şocant a fost să observ cum şi-a însuşit până şi postura capului şi felul de a merge al modelului. Întru-câtva este explicabil. Persoana care a imitat nu are încă formată o imagine de sine foarte puternică, deşi are peste 25 de ani. Aşa că în momentul în care a găsit o persoană pe care să o admire, şi-a dorit imediat să fie ca persoana respectivă. Nu o condamn, doar îmi exprim uimirea pentru micile detalii ale schimbării: de la culoarea unghiilor până la activităţile din timpul liber.

E clar că viaţa înseamnă contaminare de la ceilalţi, în ambele sensuri, pozitiv şi negativ. Cu siguranţă, aţi întâlnit oameni care s-au transformat radical, în bine sau în rău, datorită unei relaţii de cuplu sau a unui anumit loc de muncă. Numai imitând ne putem adapta. Doar că trăiam cu impresia că de la o anumită vârstă suntem mai puţin modelabili sau, cel puţin, modelarea are loc într-un mod mai rafinat, adică iei ceva de la unul, ceva de la altul, nu totul la pachet de la un singur om. E interesant oricum şi de-aia am şi adus vorba. Şi mai interesant e să vă dumiriţi ce de la cine aţi copiat cu sau fără ştiinţă. Eu am rămas surprinsă. Sper că şi voi veţi afla lucruri interesante.

miercuri, 1 octombrie 2008

Omul nepotrivit la locul nepotrivit

Mă tot întreb cu ce am greşit în viaţa asta de încă nu mi-am găsit locul profesional. Aşa că în încercarea permanentă de a îmi construi un drum profesional în acord cu aspiraţiile şi capacităţile mele, tot ascult în stânga şi dreapta poveştile de viaţă ale altora pentru a învăţa din ele.

Unii sunt de părere că e foarte important în ce tren te urci. De acord, doar că eu cred că foarte puţini dintre noi ştiu ce tren au ales în momentul în care s-au urcat în el. Am exemplul unei prietene care s-a urcat într-un tren în care sunt convinsă că nu şi-a imaginat că ea va deveni la un moment dat mecanicul de locomotivă, adică directorul firmei. E clar că succesul ei a depins şi de alţi factori, pentru că nu poţi să te urci în tren şi să aştepţi. A investit foarte mult timp, energie, implicare şi devotament astfel încât a devenit un foarte bun specialist. Cu ocazia asta, şi-a descoperit şi pasiunea pentru un domeniu care altminteri nu i-ar fi spus nimic şi spre care nu s-ar fi îndreptat dacă nu ar fi fost forţată de anumite circumstanţe.

Alţii ajung în tren absolut întâmplător. Am exemplul unei doamne angajate pe un anumit post. Dată fiind prestaţia ei şi pentru că nu e frumos să dai oamenii afară, firma i-a oferit şansa de a se muta la alt departament, unul mai puţin important pentru firmă. Aşa că acum, această doamnă lucrează la departamentul de comunicare al unei mari multinaţionale fără ca ea să îşi fi dorit neapărat acest tren. Viitorii ei angajatori nu vor şti niciodată această poveste, în schimb vor fi impresionaţi de ce scrie la ea în CV. Şi uite aşa ei i se vor deschide mai multe uşi în mod nesperat.

Revenind la introducerea acestui articol, mărturisesc că am găsit şi răspunsuri la întrebarea cu ce am greşit. Ca în multe alte cazuri, totul se ascunde în spatele lipsei curajului de a îţi asuma riscuri, al încăpăţânării de a merge pe drumul ştiut sau de a aplica metode deja folosite, al incapacităţii de a traduce insuccesul în feedback şi de a persevera în direcţia dorită. Iar când mă uit în jur, mă îngrozesc când văd câţi oameni sunt în aceeaşi situaţie ca şi mine.

marți, 30 septembrie 2008

Et in Republica Moldova ego

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu sentimentul de perplexitate în faţa politicii externe a României cu privire nu doar la Moldova, ci şi la vestitul canal, plus mult-vorbita autonomie a ştim noi cui, nu dăm nume, minoritate importantă. Să încep oare cu frustrarea de a pierde 2 ore în vamă: 1 oră în vama română şi încă 1 oră în cea moldovenească? Cu neputinţa de a nu îi putea ajuta cu nimic pe aceşti oameni care se luptă din răsputeri să îşi păstreze limba română şi mai ales identitatea de român refuzând-o pe cea de moldovean? Cu chinurile acestor oameni de a obţine cetăţenia română chiar dacă în actele lor de naştere stă scris clar că sunt români, atât ei cât şi părinţii?

Dacă în străinătate românilor le este frică să mărturisească ce naţionalitate au pentru a nu fi băgaţi în aceeaşi oală cu conaţionalii lor mai puţin cinstiţi, în Moldova mi-era ruşine de statutul meu de român pentru că prezenţa mea nu făcea decât să le reamintească celor de acolo că sunt uitaţi, ignoraţi de statul român, ca şi cum ar fi nişte nimeni sau mai rău, nişte străini.

Închei povestindu-va cum am sunat la firma de telefonie mobilă pentru a activa serviciul de roaming. La întrebarea operatorului în ce ţară merg, am răspuns suav: Republica Moldova. Mi s-a părut penibil. Păcat.

luni, 8 septembrie 2008

Ce faceţi? Cu un singur i

Azi noapte am avut un coşmar: am visat că dublasem ultimul i din toate cuvintele scrise în documentul la care lucram. Febril m-am pornit să elimin i cu i acest element iredentist apărut în scrierea românească. De ce iredentist? Păi pentru că al doilea i plasat incorect la sfârşitul sau în interiorul unui cuvânt vrea să anexeze în mod abuziv absolut toate cuvintele care până acum au trăit frumos şi liniştit în pătrăţica lor cu un singur i. Şi asta se întâmplă peste tot: la televizor, în ziare, în contracte oficiale. Cel mai tare mă îngrijorează faptul că cei din media nu au un nici un pic de rigurozitate, nu mai vorbesc de altceva, pentru a nu permite apariţia unor astfel de greşeli. Orice s-ar spune, poporul se educă cu televizorul.

Simt că voi exploda daca mai văd a ştii sau recunoştiinţă. Nu pot să înţeleg. Nu ai nevoie de cunoştinţe avansate de ortografie. E nevoie de un simplu test: pronunţi cumva a gândii sau a gândi, cu un i scurt şi simpatic?

Nu am încheiere, decât o uşoară teamă că voi începe să scriu şi eu la fel. Dacă nu am făcut-o deja.

vineri, 5 septembrie 2008

Nespusele

Ce faci cu lucrurile pe care nu le poţi spune nimănui? Le vei pune în priviri şi în loc de zâmbet, le vei aşeza printre riduri sau printre firele de păr grăbite să albească. Le vei da libertatea de a te măcina în fiecare zi până când într-o dimineaţă te vei trezi că nu mai poţi şi nu mai vrei aşa. Şi fie te vei prăbuşi cu viteză fulgerătoare, fie vei găsi puterea de a lupta.

joi, 31 iulie 2008

Trăim, dar trăieşte şi moartea în noi (Ada Milea)

De fiecare dată când lipsesc o perioadă mai îndelungată din blogosferă, mă cuprinde un sentiment maxim de ruşine. Îmi reproşez că nu am fost în stare să scriu zilnic sau măcar săptămânal. Degeaba încerc să iau exemplu de la alţii. Nu pot să scriu articole de genul azi am fost la piaţă şi m-am enervat. Şi la acest gând mă vindec de ruşine.

Să revenim aşadar la scris. Azi nu am fost la piaţă, ci la doctor. Nu m-am enervat, dar m-am bucurat nespus să aflu că nu am nimic. Râdem noi râdem când ni se urează sănătate că-i mai bună decât toate, însă acesta e adevărul. Păcat că a împărtăşit soarta clişeelor: şi-a pierdut sensul sau cel puţin noi nu îl mai înţelegem la fel. Apreciem această expresie la adevărata valoare numai în prezenţa bolii. Ca de obicei, absenţa a ceva, sănătate, bani, casă, maşină, ne face să preţuim existenţa acelui ceva.

În ultima vreme tot aud de oameni care se îmbolnăvesc de cancer. Unii câştigă lupta, alţii o pierd. Pe unii i-am văzut revenindu-şi uşor-uşor la viaţa normală, pe alţii stingându-se lent şi înfiorător de dureros. Nu poţi să rămâi de piatră. Şi atunci, fără să fiu bolnavă, încerc să am abordarea acestor oameni după ce află că sunt bolnavi. Încerc să îmi disciplinez trăitul ca să fie unul cu sens. Încerc să am grijă de cei pe care îi iubesc. Să petrec timp cu ei. Încerc să îmi schimb complet modul de a percepe viaţa, nu ca ceva dat la infinit, ci ca pe ceva fragil care trebuie ocrotit. Sunt abia la începutul formării acestor noi obişnuinţe. Şi, evident, e un efort permanent. Râdeam cu o prietenă care îmi povestea că s-a săturat să facă eforturi să trăiască. Pur şi simplu a obosit. I-am răspuns că mai bine să fie obosită de trăit, decât să fie doar un număr în evidenţele stării civile, un om care a existat numai şi care nu a trăit cu adevărat.

Aşa cum minunat spune filosofia zen: datoria omului este de a fi treaz în viaţa lui, viaţa fiind o ocazie ce nu trebuie irosită.

joi, 10 iulie 2008

Drum e lungul

De la o vreme orice deplasare pe care o fac mi se pare exagerat de anevoioasă. Chiar şi distanţa de la birou la metrou care nu durează mai mult de 7 minute mi se pare o corvoadă a aşteptării, un chin al mersului. Parcă nu mai am răbdare şi vreau să ajung imediat la destinaţie. Parcă abia aştept să se inventeze odată teleportarea aia la care visez din copilărie.

Nu ştiu cum să mă tratez de anxietatea asta a drumului, proaspăt dobândită. Ca şi în cazul bolilor imunitare, probabil va trece de la sine când sistemul îşi va reveni. Momentan, simt că am obosit. Ca şi cum aş fi participat la o cursă cu mulţi metri şi obstacole. Simt nevoia să îmi trag sufletul. Să scap de marele TREBUIE care îmi conduce viaţa. Nu înţeleg de ce, dar uneori mă revolt din cauza unor lucruri simple ce nu pot fi evitate, cum ar fi faptul că mereu trebuie să faci ceva şi nu întotdeauna ceea ce vrei, ci ceea ce este necesar. Sunt certată adesea că mă irosesc luptându-mă cu inevitabilul. Doar că eu fac ceea ce simt şi de obicei nu mi se pare că ar fi vreo bătălie cu ceva care se cheamă inevitabil.

Plec acum. Nu mă îndrept spre casă, ci spre mine. A venit timpul să pun în aplicare sfatul unui prieten: Poartă-te cu tine aşa cum te porţi cu ceilalţi!

joi, 26 iunie 2008

Nu sunt perfectă

Dar vreau să fiu! Absurd, nu? Ei, bine, eu mă înscriu fix în tiparul celor prezentaţi în articolul Ce ascunde Perfecţionismul? (http://www.damaideparte.ro/index.php/ce-ascunde-perfectionismul/510/). Adicătelea, copii care au ajuns să îşi impună standarde foarte înalte pentru că poate de câteva ori au fost sancţionaţi de părinţii lor când au făcut o greşeală cât de mică. Vă întreb pe voi cum să nu devii perfecţionist în momentul în care vii acasă cu 10 şi părinţii îţi spun e bine, dar se poate şi mai bine. Mai bine decât cea mai mare notă? Da, venea rapid răspunsul. Vrem să vedem gândire strategică, iniţiativă, curaj, etc, etc, etc.

După ce am citit articolul, am realizat că perfecţionismul e o capcană şi, mai grav decât atât, este o piedică, nu în calea uitării, ci în calea fericirii. De unde apare întrebarea: noi pentru ce trăim, să fim nefericiţi sau să fim cât de fericiţi putem în condiţiile date şi respectând legile societăţii?

Nu ştiu voi, dar eu m-am hotărât să fiu fericită. Aşa că voi lupta cu fiecare tendinţă a mea de a face din ţânţar armăsar şi din greşeală motiv de nefericire maximă. De exemplu, azi am făcut o greşeală stupidă într-un email către un profesor căruia îi trimiteam lucrarea mea pentru examen. Am încurcat rapoarte cu raporturi pentru că era aproape miezul nopţii, pentru că ma grăbeam să trimit mesajul la timp, pentru că vin după zile epuizante de lucru la birou şi acasă, pentru că am tolba plină de scuze. Mintea mea de perfecţionistă ar spune că nu am voie să fac o asemenea greşeala nici în somn pentru că sunt filolog. Mintea mea de om supus greşelii spune că aveam ochii atât de împăienjeniţi încât abia mai vedeam monitorul. Da, dar … vine repede perfecţionista din urmă, parcă filologii ar trebui să folosească întotdeauna corect limba română?

Altădată aş fi ţinut-o aşa zile în şir până la epuizare. Acum prefer să scriu despre asta, să schimb modul de abordare şi să merg înainte şi cu rapoartele şi cu raporturile, dar mai ales cu neperfecţiunea din mine.

luni, 23 iunie 2008

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga

Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.

Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.

joi, 19 iunie 2008

Fotbalul ne uneşte pe toţi

Moto: Nationalist pride, like other variants of pride, can be a substitute for self-respect. Eric Hoffer

E un slogan foarte bun, deşi reclama e uşor oripilantă. Eu cel puţin înregistrez dificultăţi în asimilarea porcului spinos şi a cadavrului ambulant sau a omului viespe într-un bar. Dar de gustibus, non disputandum.

Pe lângă faptul că vedem meciuri de calitate, că ţara suspină la unison când ratează Mutu şi răsuflă uşurată când apără Lobonţ, campionatul de fotbal european mai are un avantaj nu foarte evident pentru toţi: contribuie la întărirea sentimentului naţional. Intonarea imnului naţional înainte de începerea fiecărui joc ajută la crearea acestui efect. Eu, de exemplu, mai am reminiscenţe din copilărie când trăiam o emoţie de nedescris în momentul în care se intona imnul ţărişoarei noastre. Şi acum am fluturi în stomac şi stau dreaptă pe scaun când aud Deşteaptă-te, române. Pentru mine nu e un simplu cântec, e chiar esenţa României. Mai mult decât atât, este esenţa României libere – mai port cu mine amintirea adoptării imnului după Revoluţie şi de fiecare dată când ascult Deşteaptă-te retrăiesc frenezia şi bucuria amestecată cu frica de incertitudine din decembrie 1989. Aşa că atunci când i-am auzit pe microbiştii români de pe stadioanele din Elveţia cântând imnul, am fost din nou mândră că sunt româncă. Am această certitudine că România va deveni o ţară cu adevărat civilizată când oamenii nu vor mai avea o gândire de genul capra vecinului ci de genul uniţi în cuget şi în simţiri. Iar intonarea imnului e un început bun.

Aşa că deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă.

miercuri, 18 iunie 2008

16 going on 17

Moto: Age is an issue of mind over matter. If you don't mind, it doesn't matter. Mark Twain

Am auzit prima oară acest cântec din Sunetul muzicii când aveam 16 ani şi, doamne, ce bătrână mi se părea că sunt. Acum când mă apropii de 30, mă rog, mai am vreo doi ani până atunci, dar vor trece repede, simt că nu am fost niciodată mai tânără şi mai plină de viaţă ca la această prea-minunată vârstă de 27 mergând pe 28. Mă bucur din plin de ceea ce maturitatea aşează frumos asupra noastră: privire directă, încredere maximă, convingerea că vei putea realiza foarte multe în viaţă, echilibru emoţional şi feminitate asumată.

Acum 2 ani trăiam pe neaşteptate, dar mai ales în mod nejustificat, criza de 30 de ani. Eram înconjurată de prietene care urmau să împlinească treizeci de ani. Le urmăream zbuciumul în timp ce îşi contabilizau reuşitele şi eşecurile şi mă cutremuram la gândul că şi eu voi face la fel. Cum nu aveam răbdare să mai aştept încă 4 ani, m-am apucat de atunci să mă chestionez straşnic cu privire la împliniri. O săptămână am fost distrusă pentru că mi se părea că nu realizasem nimic. Aveam un job şi o carieră care nu mi se potriveau, aveam tot felul de relaţii de iubire eşuate, nu aveam nici casă nici maşină. Nici măcar nu plantasem vreun copac ca să mă mai scot cumva basma curată. Situaţia mi se părea gravă, de condamnat şi fără ieşire. Am trăit o întreagă dramă până când am realizat că viaţa e cu totul altfel decât mi-am închipuit, că eu sunt cu totul altfel decât am crezut că o să fiu şi că nu trebuie decât să fac în aşa fel încât să le aduc pe cele 2 la un numitor comun ca să îmi fie bine. Şi apoi pornind de la spusele unei prietene care de fapt rezumă întreaga concepţie a societăţii în care trăim, am realizat că mă supuneam singură unor chinuri inutile, că îmi alesesem termene de comparaţie nepotrivite şi că nu făceam decât să caut depresia cu lumânarea.

Prietena mea spunea aşa: dacă nu am făcut mare lucru până la 30 de ani, când e timpul marilor realizări, ce rost mai are o viaţă mediocră plină de vise şi nerealizări? Ei, bine, are. Să presupunem contrariul, dacă realizezi totul până la vârsta de 30 de ani, atunci ce îţi mai rămâne de făcut? Îl citez din nou pe Voltaire care spunea că munca, în cazul nostru orice demers de realizare a viselor şi a potenţialului individual, îndepărtează trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia. Tind să îi dau dreptate, nu pentru că e Voltaire, ci pentru că am trăit un an pe tuşă fiindcă nu luasem la facultate şi această perioadă mi-a adus plictiseală, agorafobie şi nevoie de schimbare, plus o droaie de probleme financiare şi de încredere.

Ar fi păcat să ne oprim viaţa la 30 de ani. E de înţeles că obosim să ne agităm, să pierdem lucruri preţioase, să recunoaştem că suntem nişte oameni simpli, etc. Dar avem aşa multe posibilităţi la îndemână pe care ni le anulăm singuri fără drept de apel, doar pe motiv că suntem prea bătrâni sau că dacă nu le-am realizat până acum, nici nu mai are rost. Greşit. Văd atâtea cazuri în jurul meu în care oameni la 40 de ani se apucă de o a doua facultate sau îşi deschid o afacere pe sufletul lor. Sau care la 50 de ani au parte de iubirea pe care au căutat-o întreaga viaţă şi la care nu mai sperau. Important este să nu rămânem blocaţi în paradigmele pe care ni le-am impus la un moment dat. Cu cât vom fi mai flexibili în legătură cu viaţa noastră, cu atât vom putea profita mai bine de toate ocaziile ce apar în calea noastră.

luni, 16 iunie 2008

Fragmente de fascinaţie

Cu mâna pe inimă şi lacrimi în ochi, sunt nevoită să recunosc că nu ştiu nimic despre natura umană. Mă rog, situaţia nu e aşa de lacrimogenă sau de gravă, însă am zile în care privesc în jur, mă minunez şi atât. Realizez atunci că greşesc pentru că mă uit la oameni prin ochii mei ca marea şi judec lumea în funcţie de ce le-ar plăcea lor să vadă.

Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.

Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.

joi, 12 iunie 2008

Bunătate

Moto: Goodness is the only investment that never fails. H. D. Thoreau

Vă mai spune ceva contractul social al lui Rousseau? Recunosc că abia dacă mai îmi aminteam de el, când brusc am realizat că, fără ştiinţa mea, dar cu deplina mea cooperare, am încheiat un contract de bunătate cu mine şi cu lumea întreagă. Şi atunci s-au întors la mine toate cunoştinţele pe care le adunasem la un moment dat despre acordul iniţial şi raţional al oamenilor de a renunţa la o parte din drepturile lor în beneficiul societăţii sau al statului, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Mi-am mai adus aminte şi de Hobbes pentru care natura umană era egoistă şi rea la origine, oamenii asociindu-se doar din interes, precum şi de Locke în viziunea căruia omul era profund social, societatea fiind de fapt o prelungire a stării naturale. Motivul perindării acestor teorii prin mintea mea era încercarea de a-mi explica într-un mod cât de cât ştiinţific de ce sunt un om bun. Pe scurt, atâţia ani de evoluţie a civilizaţiei au contribuit la unirea oamenilor în vederea atingerii scopurilor comune, la naşterea unei întregi filosofii a binelui şi la crearea de metode de pedepsire a răului.

Dar, să o luăm în ordine şi mai puţin academic. Sunt un om bun pentru că:

1. mama mea este un om bun. Spre ruşinea mea, un om cu mult mai bun decât mine. Concluzie: principalul meu model în viaţă a fost de abnegaţie faţă de ceilalţi, de dăruire sinceră, de punere pe tavă a sufletului pentru ca altora să le fie bine.

2. am observat de-a lungul timpului că a fi bun îţi deschide multe uşi. Oamenii buni au o mină zâmbitoare, au un mare capital de încredere pe care o oferă, dar pe care o şi primesc, sunt calmi şi te fac să te simţi bine cu tine pentru că nu te judecă. E firesc ca celorlalţi să le placă oamenii buni, nu cred că mai e nevoie să argumentez suplimentar.

3. vreau să fiu om bun. Bunătatea mi se pare cea mai frumoasă expresie a umanităţii. În acelaşi timp, bunătatea este mediul propice pentru dezvoltarea altor trăsături admirabile de caracter. Şi, aşa cum spun mereu spre plictiseala tuturor, datoria omului este de a fi cea mai bună versiune a lui, iar bunătatea mi se pare un instrument foarte util în această străduinţă.

4. nu pot să fiu altfel. Uneori, mă supăr că sunt bună, pentru că această calitate te expune oarecum exploatării de către ceilalţi, iar omul este prins în cercul vicios al bunătăţii. E greu să nu te întristezi când oamenii te folosesc fără jenă crezând că bunătatea ta e un soi de voluntariat pentru sclavie. Dar îmi trece repede, pentru că atunci când fac o faptă bună, indiferent cât de lipsită de importanţă, aşa mi se umple sufletul de fericire şi aşa simt că fac ceea ce trebuie în viaţa asta, încât nu mai contează.

5. la sfârşitul unei zile simt că m-am bucurat mai mult fiindcă am fost bună decât dacă aş fi fost altfel.

La final, apelez la latura voastră mai bună, întocmai ca Mumble din Happy Feet, pentru îngăduinţa de a fi suportat un articol de auto-slăvire.

sâmbătă, 7 iunie 2008

Restul e tăcere

Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2

A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.

La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.

În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.

Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.

joi, 22 mai 2008

Secvenţe


Magazin de lux, mama probează o rochie, copilul aşteaptă liniştit pe un fotoliu sorbind cu nesaţ dintr-o carte de aventuri.

Un pensionar intră într-o cabină telefonică şi scuipă cu năduf. Mister, nu era nici un afiş electoral înăuntru.

De pe monitorul unei colege priveşte intens un copil cu ochi de albastru.

Un câine de pluş cu baterie latră învârtindu-se necontenit pe trotuar. Oamenii se înghesuie pe lângă el, rotind temeinic din cheiţa care îi ţine în mişcare.

În toiul nopţii, umbra unui băiat alege cu grijă iasomie pentru iubita lui.

Doi bătrâni merg de mână povestind. Zâmbetul lor senin nu se lasă intimidat de nicio boală, nici măcar de faptul că nu mai sunt aşa vioi ca odinioară.

O femeie îl bodogăne pe partenerul ei: ţi-am zis eu că nu o să fie bine, dar tu nu mă asculţi niciodată.

Un nor stă strâmb deasupra unei clădiri de birouri unde creaturi sobre la costum se grăbesc să intre dimineaţa.

O fetiţă îi promite femeii venite în vizită la mama ei muribundă că va fi cuminte şi o roagă să devină noua ei mamă.

Pescăruşii zboară peste intersecţia aglomerată în care oamenii se calcă în picioare ca să ajungă mai repede la destinaţie.

Neaşteptat, un râset răsună năvalnic. Cu toţii, ne minunăm. Un bărbat tocmai a aflat că va fi tată.

Fericire.

miercuri, 21 mai 2008

De modă veche

Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire


Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.

Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.

Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.

Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.

joi, 24 aprilie 2008

Colecţionarul de sunete


Unii oameni ca mine care locuiesc în blocuri cu pereţi străvezii de subţiri îşi dezvoltă o pasiune neobişuită pentru sunetele vecinilor. În cele câteva luni de când m-am mutat într-un asemenea bloc am trecut peste şocul iniţial că orice zgomot se aude şi am început să mă delectez cu ele.

Sunetul care îmi e cel mai drag este alarma telefonului mobil al vecinilor de deasupra care îi trezeşte dimineaţa. Ocazional, mă trezeşte şi pe mine fiindcă sună de mai mult de 10 ori. Cel puţin, am concluzionat eu cu înţelegere, mai sunt şi alţi oameni pentru care trezirea este un efort herculean, în fiecare zi la fel de greu.

Mă mai amuză trecerea apei prin ţevi atunci când nu mă ia prin surprindere şuvoiul şi nu reacţionez ca la inundaţii, pregătită să îmi iau cizmele de cauciuc şi găleata de scos apa.

Trăiesc intens fiecare mişcare cu zgomot a excavatoarelor şi buldozerelor din faţa blocului – noroc cu invenţia geamurilor izolate fonic.

Aştept cu nerăbdare ieşită din comun să văd dacă paşii pe care îi aud atât de aproape pe culoar vor intra peste mine în casă. De cele mai multe ori nu, dar de fiecare dată musafirii mei tresar şi se pregătesc să dea piept cu hoarda, ei nefiind obişnuiţi cu colecţionarea sunetelor.

Mai colecţionez plânsetele şi râsetele copiiilor perete în perete. Sunt mortali – chiar sunt haioşi. Nu pot uita o duminică dimineaţa devreme când cei doi băieţi vecini s-au apucat să cânte şi să danseze, adică să sară de credeai că e cutremur. Iniţial, am vrut să fug sub o grindă, după care m-am potolit. Se distrau, atâta tot.

Era cât pe ce să uit colecţionatul zbuciumului în miez de noapte al maşinii de spălat a vecinilor. Nu există plăcere mai mare decât să te trezeşti între rotaţiile de mare intensitate.

Ar mai fi de adăugat şi altele. Am să revin cu colecţia de sunete din exteriorul casei mele.

marți, 22 aprilie 2008

Unde-ţi verşi năduful?

Una din cele mai grave acuzaţii aduse bloggerilor este că folosesc blogosfera ca spaţiu de descărcare a celor mai negative trăiri şi opinii. Ai ceva împotriva cuiva? Fă-ţi blog şi problema se va rezolva. Te-a enervat cucoana de la supermarket? Nu-i nimic. Vii acasă, pui mâna pe taste şi o înveţi tu minte.

Uitându-mă la articolele mele, nu mică mi-a fost surpriza de a constata că un număr destul de mare din ele se învârte tot în jurul diverselor mele nemulţumiri. Îmi este un pic ruşine că am căzut şi eu în aceeaşi capcană. De altfel, destul de greu de evitat. Blogul devine parte din tine, o prelungire a ta în altă dimensiune. Uiţi că ai o responsabilitate faţă de cititori. Uiţi care a fost destinaţia iniţială a blogului. Te rătăceşti un pic. De fapt, devii egoist şi neatent.

Cum rămâne atunci cu micile/marile supărări de peste zi/an? Le aduni tăcut ca la un moment dat să explodezi nebănuit? Ştiu, există familie şi prieteni. Dar cum rămâne cu chestiile alea care te bântuie şi simţi că nu e suficient doar să vorbeşti cu apropiaţii? Eu am de gând să îmi fac o cutie, pe modelul celei de reclamaţii şi sugestii, în care să-mi strecor orice nemulţumire. Sunt curioasă când se va umple şi va fi nevoie să o schimb. Abia aştept să mă apuc să fac asta. Îmi pare rău, de exemplu, că am abandonat un alt exerciţiu zilnic interesant: de a rezuma ziua care tocmai s-a încheiat într-un singur cuvânt. Încercaţi. O să vă placă în mod sigur, mai ales când o să vă faceţi bilanţul anual. Va fi ceva mai interesant decât o simplă listă cu bune sau rele, cu realizări şi neîmpliniri. Va fi o înşiruire de cuvinte care vă va provoca la o analiză mai profundă.