Şi afară plouă, plouă

Nu plouă azi, dar a plouat de curând şi cu siguranţă va mai ploua în viitor. Şi cum mergeam eu deunăzi pâş-pâş prin ploaie încercând să mă feresc de bălţi, noroaie şi posibile surprize neplăcute, m-am întrebat câţi dintre noi mai observă ploaia cu adevărat.

Sunt convinsă că şi voi ca şi mine vedeţi în ploaie doar fenomenul ăla lăcrimos, uneori şi friguros, când tot cursul vieţii vă este dat peste cap. Ploaia devine inamicul numărul unu. Şi plouă şi plouă şi tu te plângi că ţi s-au murdărit pantofii şi hainele şi nu ai mai ajuns impecabil la birou. Că eventual a trebuit să îţi schimbi traseul ca să ocoleşti cine ştie ce bălţi sau noroaie colosale lăsate în urmă de fantasticele lucrări de modernizare a oraşului. Că era să cazi fiindcă ai alunecat pe un strat de frunze umede. Nu mai ieşi la prânz, îţi amâni plăţile dacă poţi, numai să eviţi ploaia. Zgribulită şi încrâncenată din cauza frigului şi a ploii destul de intense de luni, la un moment dat un sunet s-a insinuat uşor spre mine. M-am relaxat şi la o primă analiză mi-am dat seama că era răpăiala picăturilor de ploaie pe multitudinea de frunze de pe asfalt. Pentru o secundă, m-am bucurat să văd lumea şi altfel, adică fără patimă, fără să fiu necăjită că aveam cei mai murdari pantofi din lume şi că aproape îmi degeraseră degetele pe mânerul umbrelei. M-am bucurat sincer şi la maxim că m-am putut desprinde de tot şi că am reuşit să aud numai ploaia şi asta fără să fac vreun efort în acest sens.

Recunosc că m-am felicitat, fiindcă am simţit că nu e totul pierdut în viaţa asta dacă am fost în stare într-o zi de luni extrem de ocupată să mai acord atenţie şi unui lucru atât de neînsemnat ca ploaia alintând pământul.

Pink Martini

Una notte a … Bucuresti si nu a Napoli, intr-o Sala Palatului plina spre surprinderea mea si a multora, Pink Martini a concertat – din nou, o surpriza maxima, pentru ca nu credeam ca exista piata suficienta pentru ei. Ce bine ca m-am inselat si ce bine ca au venit in Romania.

Au inceput in forta, dar elegant, cu o varianta reorchestrata a Bolero-ului lui Bizet. Publicul a fost fericit din prima clipa. Cei 12 muzicieni nu au dezamagit deloc. Au cantat impecabil – solista m-a impresionat cu vocea ei. Au vorbit romaneste, au tradus in romana parte din versuri, au facut glume in romana. Am apreciat acest semn de respect fata de poporul care ii primea. Au cantat piese mai vechi: Sympathique, Clementine, Donde estas Yolanda?, Amado mio, si piese mai noi: Hang on, little tomato, Hey, Eugene, City of Night, Dosvedanya Mio Bombino si preferata mea de pe albumul rosu, Taya Tan, o piesa japoneza, plina de dramatism si iubire. Evident, fiecare a avut cate un cantec care i-a lipsit, de exemplu eu as fi vrut sa aud Let’s never stop falling in love, dar a fost prea bun concertul in ansamblu ca sa ma impiedic in detalii. Dar au fost si piese mai putin cunoscute, cum ar fi creatia unui compozitor croat U pavlu zoru, absolut minunata, cu un solo de vioara si o serie de sunete ce imitau mersul trenului, fiindca in cantec se vorbea despre asta. Fiecare te impresiona in felul lui, pentru ca strategia era de asa maniera incat fiecare muzician sa beneficieze de suficienta atentie din partea publicului. In functie de preferinte, erai cucerit de baterist, de trompetist sau de violonist. Mie mi-a placut unul din solisti, un japonez american care dansa atat de nonsalant si frumos pe ritmurile latino. Un singur lucru nu si-au dat seama sa faca: sa invite publicul sa se ridice la dans. Abia la bis, interpreta a facut semn oamenilor sa nu mai stea si ei au izbucnit, ca doar atata asteptau.

In ritmuri de Brazil, Brazil ne-am indreptat spre iesire si o noapte intreaga cantecele lor mi-au rasunat in cap. De azi nici nu mai pomenesc ca de dimineata ascult intr-una numai Pink Martini.

Una notte a Napoli/Con la luna ed il mare/Ho incontrato un angelo/Che non poteva piu volar/Una notte a Napoli/Delle stelle si scordo/E anche senza ali/In cielo mi porto. Da, una notte a Bucuresti, am intalnit niste ingeri care nu puteau sa zboare, si chiar si asa fara aripi, ne-au luat pe toti in cer.

P.S. Pentru cine vrea sa afle despre si sa asculte Pink Martini, aveti doua link-uri la dispozitie
1. http://www.pinkmartini.com/
2. http://cauta.trilulilu.ro/audio/pink%20martini?page=0

Somnul

Anul asta a reprezentat o lupta continua de a dormi sanatos. Adica, opt ore, preferabil inainte de ora 24. Si pentru ca in general nu am reusit, am devenit unul din cetatenii oficiali ai Republicii Somnului Vesnic Amanat, Niciodata Recuperat, alaturi de parintii bebelusilor si copiilor bolnavi, de muncitorii care lucreaza in schimbul de noapte si de toti angajatii multinationalelor.

Aceeasi cauza mi-a deschis ochii asupra importantei somnului. Mai indicat ar fi fost sa mi-i inchida ca sa pot dormi, dar asta e. Brusc am devenit constienta ca bla-bla-ul cercetatorilor nu e chiar bla-bla si ca fara un somn adecvat intreg sistemul nostru nervos se duce naibii si noi odata cu el. Nu degeaba una din conversatiile preferate lunea e sa te plangi ce greu te-ai trezit, iar vinerea ca in week-end o sa dormi.

Sunt atat de terorizata de lipsa somnului incat am impresia ca nu o sa mai apuc sa ma odihnesc vreodata, cel putin nu inainte de a ajunge la loc cu verdeata pentru odihna finala. Noroc ca imi trece dupa ce trag un somn bun. E adevarat ca mai rar, dar bun.

Un singur lucru mai am de zis: sa dormiti bine! Cat despre trait, asta e o arta si se invata in fiecare zi.