Încredere

În fiecare an de ziua mea primesc invariabil aceeaşi urare de la tata: Să ai mai multă încredere în tine! Numai aşa vei reuşi în viaţă.

Ieri am împlinit 29 de ani. A fost prima aniversare pe care am aşteptat-o cu o bucurie, o împăcare şi o încredere greu de pus în cuvinte. Nu era bucuria copilului înnebunit după cadouri sau atenţie. Nu era nici entuziasmul neînfricat de la 20 de ani când aniversările erau nişte confirmări ale sentimentului de putere absolută. Nu mai pun la socoteală faptul că în bucuria mea de acum nu se găsea nici urmă din fandoseala femeilor care refuză să accepte că îmbătrânesc dintr-o teamă paralizantă de degradare fizică. Nu. A fost prima aniversare în care m-am bucurat cu o sinceritate dezarmantă de tot ce am trăit până în acest moment. Şi mai ales, prima aniversare în care aştept cu o nerăbdare oarecum temperată, chiar dacă pare un oximoron, ceea ce voi face să se întâmple în viaţa mea de acum încolo.

Poate cea mai mare fericire de ieri a fost să îmi dau seama că visez încă realizări măreţe, şi în egală măsură mă bucur de lucrurile mici ale vieţii. Altfel, nu îmi explic cum m-am putut bucura de tortul improvizat de îngheţată în care cu greu am reuşit să plasez câteva lumânări chinezeşti prost făcute pe care oricum le-am găsit cu mare chin pe la 10 noaptea sau dedicaţia şi dansul neaşteptat pe Blue eyes ai lui Mika.

Am de gând să mă bucur de fiecare zi de naştere de-a mea. Va fi bucuria de a nu trăi în zadar, ci de a trăi pentru a mă împlini împreună cu cei pe care îi iubesc. De aceea, mai am de gând să mă bucur şi de fiecare zi obişnuită în care voi încerca mereu să fac ceva important pentru mine, astfel încât să nu cad pradă administrativelor şi obligaţiilor fără sens.

Abia aştept aniversarea de anul viitor când voi împlini 30 de ani rotunzi şi plini ca viaţa. Dar nu mă grăbesc. Sunt atât de multe lucruri de trăit până atunci.

La mulţi ani şi vouă, oricând v-aţi fi născut! Şi încredere, multă încredere!

Respiraţi cu încredere: e primăvară!

Motto:

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Toată lumea vrea afară acum pentru că e în sfârşit soare, totul s-a colorat în verde sau în roz sau în galben sau în orice culoare vă trece prin minte. Eu vă invit să simţiţi primăvara cumva din altă perspectivă. Mergeţi la Cărtureşti, pierdeţi-vă printre cărţi, ceaiuri şi emoţii, iar înainte să plecaţi să vă opriţi pentru o clipă în faţa uşii şi să vă umpleţi ochii de explozia pomului înflorit care vă aşteaptă la ieşire. Pentru mine, imaginea acelui pom a făcut cât o mie de primăveri.

Să nu uitaţi nici de primăvara din interior. Să fim veseli! Primăvara e atât de scurtă!

În căutarea unui hobby

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

• să aveţi un timp numai al vostru,
• să vă relaxaţi,
• să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
• să învăţaţi să faceţi ceva nou,
• să evadaţi din cotidian,
• să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

To grace or not to grace

Moto: Gracefulness has been defined to be the outward expression of the inward harmony of the soul. William Hazlitt

Cliché isn't it? The question, I mean. Poor Shakespeare, had he known this expression would catch for centuries, he would have never written Hamlet, or at least not this particular line.

I have been obsessed with grace all my life. I wouldn't be able to say exactly why. But every second of my somehow ordinary existence was filled with the cold fear that I am not graceful enough. At all times, I fiercely investigate the way I walk and talk, the way I think and especially the way I feel.

I believe in the hygiene of thoughts and feelings and it is precisely this hygiene that throws a graceful light on the people harbouring such purified pieces of the mind and of the heart.

I once heard a famous artist say that his goal in life was to be able to use people and money gracefully. Never thought of putting together grace and money, but why not in the end?

By pure coincidence or maybe not so incidental, I had an assistant professor in college who forced me to write during an exam an essay on the phrase: Grace, more beautiful than beauty itself. For every student in her class, she chose the quote that was relevant to the personality of that particular student. It was the first public recognition of my endless striving for grace. I still treasure it as a very mind-shaping memory.

Do not associate grace with ballet or any other form of art. Just associate it with inner peace or with the art of living. I simply wish to live without hurting people by my presence. To be the one they need not the one they avoid. The heart that is always there to lend an ear or a Kleenex.

While doing all that, I feel the need to gracefully put it down in words to build roads between people, roads which make life a whole lot easier.

Vreau să scriu, dar nu ştiu ce

Moto: Many people look forward to the New Year for a new start on old habits.

Mă declar dependentă de blogul meu şi de blogurile altora. Pentru că scriind sau citind, ajung să mă cunosc mai bine şi să îi cunosc şi pe ceilalţi. Iar pentru un pasionat de natură umană ca mine, nu există bucurie mai mare.

Cum spuneam, am devenit dependentă de blogul meu, ceea ce înseamnă că îmi doresc să scriu tot timpul. Şi pentru că nu am o temă facilă, nu îmi e întotdeauna uşor să găsesc subiecte pe măsură. Plus, mai suntem şi în jurul anului nou. Asta complică situaţia.

La sfârşitul lui decembrie voiam să scriu un articol de bilanţ. Nu mi-a ieşit. Deşi iubesc inventarele şi le consider necesare, probabil mă revolt pe ici pe colo prin părţile esenţiale împotriva obligaţiei impuse de "cumpăna dintre ani", cum poetic se exprimă poporul român. Eu mi-am făcut evaluarea cândva prin toamnă, aşa că acum nu prea mi-a mai rămas mare lucru de analizat.

La început de ianuarie am vrut să scriu un articol măreţ de urări pentru 2009. Nici asta n-a mers. Fiindcă nu am reuşit să îmi clarific propria listă de dorinţe. Posibil m-a demoralizat criza economică, posibil sunt copleşită de tot felul de nevoi artificiale din jurul nostru.

Sper că aţi avut un 2008 bun. Al meu a fost. Şi cred că o parte din lucrurile bune care mi s-au întâmplat se datorează şi acestui blog.

Sper că veţi avea un 2009 bun. Al meu ... Dar despre toate acestea, abia anul viitor când vom face din nou inventarul bunelor şi relelor.

P.S. Am început anul cu un articol uşor de digerat. Promit să fiu blogger cuminte şi să detaliez cât mă vor ţine cuvintele despre dependenţa de scris, dependenţa de citit şi, mai ales, despre aspectele pozitive sau negative ale naturii umane pe care trebuie să o protejăm neapărat. Fiindcă posibilitatea de a gândi şi de a simţi, aşa cum este ea dată oamenilor, este mai mult decât un cadou. Este o invitaţie la preţuire prin dezvoltare.

Together Orange

Sunt toţi oamenii pe care i-am întâlnit deja şi cei pe care de abia de acum urmează să îi cunosc. Sunt cine sunt datorită tuturor.

Aşa spune ultima campanie Orange. Şi îmi place ideea mai mult decât pot exprima în vorbe simple. De fapt, întreaga mea filozofie de viaţă a încăput într-un singur cuvânt: together sau împreună.

E o campanie pe care mi-ar fi plăcut să o fi realizat eu. Sigur vi s-a întâmplat şi vouă să daţi peste cărţi, cântece, tablouri, etc, pe care aţi fi dorit să le fi creat voi. Aşa şi eu cu Orange.

Sunt oamenii pe care i-am iubit şi cei pe care i-am urât. Sunt locurile frumoase pe unde m-am plimbat şi cele îngrozitoare de unde nu am ştiut cum să plec mai repede. Sunt cântecele pe care le-am ascultat şi le voi asculta, îndrăgostită, părăsită, fericită, visătoare, exuberantă. Sunt articolele pe care le-am scris şi cele care îşi aşteaptă cuminte rândul. Sunt temerile mele cele mai mari. Sunt visele mele cele mai mici. Sunt copiii mei nenăscuţi încă. Sunt fiecare zi. Voi cine sunteţi?

Nespusele

Ce faci cu lucrurile pe care nu le poţi spune nimănui? Le vei pune în priviri şi în loc de zâmbet, le vei aşeza printre riduri sau printre firele de păr grăbite să albească. Le vei da libertatea de a te măcina în fiecare zi până când într-o dimineaţă te vei trezi că nu mai poţi şi nu mai vrei aşa. Şi fie te vei prăbuşi cu viteză fulgerătoare, fie vei găsi puterea de a lupta.

Drum e lungul

De la o vreme orice deplasare pe care o fac mi se pare exagerat de anevoioasă. Chiar şi distanţa de la birou la metrou care nu durează mai mult de 7 minute mi se pare o corvoadă a aşteptării, un chin al mersului. Parcă nu mai am răbdare şi vreau să ajung imediat la destinaţie. Parcă abia aştept să se inventeze odată teleportarea aia la care visez din copilărie.

Nu ştiu cum să mă tratez de anxietatea asta a drumului, proaspăt dobândită. Ca şi în cazul bolilor imunitare, probabil va trece de la sine când sistemul îşi va reveni. Momentan, simt că am obosit. Ca şi cum aş fi participat la o cursă cu mulţi metri şi obstacole. Simt nevoia să îmi trag sufletul. Să scap de marele TREBUIE care îmi conduce viaţa. Nu înţeleg de ce, dar uneori mă revolt din cauza unor lucruri simple ce nu pot fi evitate, cum ar fi faptul că mereu trebuie să faci ceva şi nu întotdeauna ceea ce vrei, ci ceea ce este necesar. Sunt certată adesea că mă irosesc luptându-mă cu inevitabilul. Doar că eu fac ceea ce simt şi de obicei nu mi se pare că ar fi vreo bătălie cu ceva care se cheamă inevitabil.

Plec acum. Nu mă îndrept spre casă, ci spre mine. A venit timpul să pun în aplicare sfatul unui prieten: Poartă-te cu tine aşa cum te porţi cu ceilalţi!

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga

Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.

Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.

Bunătate

Moto: Goodness is the only investment that never fails. H. D. Thoreau

Vă mai spune ceva contractul social al lui Rousseau? Recunosc că abia dacă mai îmi aminteam de el, când brusc am realizat că, fără ştiinţa mea, dar cu deplina mea cooperare, am încheiat un contract de bunătate cu mine şi cu lumea întreagă. Şi atunci s-au întors la mine toate cunoştinţele pe care le adunasem la un moment dat despre acordul iniţial şi raţional al oamenilor de a renunţa la o parte din drepturile lor în beneficiul societăţii sau al statului, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Mi-am mai adus aminte şi de Hobbes pentru care natura umană era egoistă şi rea la origine, oamenii asociindu-se doar din interes, precum şi de Locke în viziunea căruia omul era profund social, societatea fiind de fapt o prelungire a stării naturale. Motivul perindării acestor teorii prin mintea mea era încercarea de a-mi explica într-un mod cât de cât ştiinţific de ce sunt un om bun. Pe scurt, atâţia ani de evoluţie a civilizaţiei au contribuit la unirea oamenilor în vederea atingerii scopurilor comune, la naşterea unei întregi filosofii a binelui şi la crearea de metode de pedepsire a răului.

Dar, să o luăm în ordine şi mai puţin academic. Sunt un om bun pentru că:

1. mama mea este un om bun. Spre ruşinea mea, un om cu mult mai bun decât mine. Concluzie: principalul meu model în viaţă a fost de abnegaţie faţă de ceilalţi, de dăruire sinceră, de punere pe tavă a sufletului pentru ca altora să le fie bine.

2. am observat de-a lungul timpului că a fi bun îţi deschide multe uşi. Oamenii buni au o mină zâmbitoare, au un mare capital de încredere pe care o oferă, dar pe care o şi primesc, sunt calmi şi te fac să te simţi bine cu tine pentru că nu te judecă. E firesc ca celorlalţi să le placă oamenii buni, nu cred că mai e nevoie să argumentez suplimentar.

3. vreau să fiu om bun. Bunătatea mi se pare cea mai frumoasă expresie a umanităţii. În acelaşi timp, bunătatea este mediul propice pentru dezvoltarea altor trăsături admirabile de caracter. Şi, aşa cum spun mereu spre plictiseala tuturor, datoria omului este de a fi cea mai bună versiune a lui, iar bunătatea mi se pare un instrument foarte util în această străduinţă.

4. nu pot să fiu altfel. Uneori, mă supăr că sunt bună, pentru că această calitate te expune oarecum exploatării de către ceilalţi, iar omul este prins în cercul vicios al bunătăţii. E greu să nu te întristezi când oamenii te folosesc fără jenă crezând că bunătatea ta e un soi de voluntariat pentru sclavie. Dar îmi trece repede, pentru că atunci când fac o faptă bună, indiferent cât de lipsită de importanţă, aşa mi se umple sufletul de fericire şi aşa simt că fac ceea ce trebuie în viaţa asta, încât nu mai contează.

5. la sfârşitul unei zile simt că m-am bucurat mai mult fiindcă am fost bună decât dacă aş fi fost altfel.

La final, apelez la latura voastră mai bună, întocmai ca Mumble din Happy Feet, pentru îngăduinţa de a fi suportat un articol de auto-slăvire.

Colecţionarul de sunete

Unii oameni ca mine care locuiesc în blocuri cu pereţi străvezii de subţiri îşi dezvoltă o pasiune neobişuită pentru sunetele vecinilor. În cele câteva luni de când m-am mutat într-un asemenea bloc am trecut peste şocul iniţial că orice zgomot se aude şi am început să mă delectez cu ele.

Sunetul care îmi e cel mai drag este alarma telefonului mobil al vecinilor de deasupra care îi trezeşte dimineaţa. Ocazional, mă trezeşte şi pe mine fiindcă sună de mai mult de 10 ori. Cel puţin, am concluzionat eu cu înţelegere, mai sunt şi alţi oameni pentru care trezirea este un efort herculean, în fiecare zi la fel de greu.

Mă mai amuză trecerea apei prin ţevi atunci când nu mă ia prin surprindere şuvoiul şi nu reacţionez ca la inundaţii, pregătită să îmi iau cizmele de cauciuc şi găleata de scos apa.

Trăiesc intens fiecare mişcare cu zgomot a excavatoarelor şi buldozerelor din faţa blocului – noroc cu invenţia geamurilor izolate fonic.

Aştept cu nerăbdare ieşită din comun să văd dacă paşii pe care îi aud atât de aproape pe culoar vor intra peste mine în casă. De cele mai multe ori nu, dar de fiecare dată musafirii mei tresar şi se pregătesc să dea piept cu hoarda, ei nefiind obişnuiţi cu colecţionarea sunetelor.

Mai colecţionez plânsetele şi râsetele copiiilor perete în perete. Sunt mortali – chiar sunt haioşi. Nu pot uita o duminică dimineaţa devreme când cei doi băieţi vecini s-au apucat să cânte şi să danseze, adică să sară de credeai că e cutremur. Iniţial, am vrut să fug sub o grindă, după care m-am potolit. Se distrau, atâta tot.

Era cât pe ce să uit colecţionatul zbuciumului în miez de noapte al maşinii de spălat a vecinilor. Nu există plăcere mai mare decât să te trezeşti între rotaţiile de mare intensitate.

Ar mai fi de adăugat şi altele. Am să revin cu colecţia de sunete din exteriorul casei mele.

To zen or not to zen

Din când în când mi-e dor de mine, chiar dacă încă nu pot băga mâna în foc să spun că ştiu cine sunt cu adevărat. Dar mă apucă un dor copleşitor de natura mea adevărată pe care o ţin bine ascunsă fiindcă nu e foarte compatibilă cu lumea asta jungliferă în care ne petrecem zilele.

Unii se îndreaptă spre zen sau budism pentru ca au nevoie de soluţii, pentru că simt că e timpul să trăiască deplin pe măsura potenţialului adevărat şi fără să cadă victime prostiilor zilnice. Eu sunt zen – nu degeaba m-am născut la Porţile Orientului. Undeva prin gene parcă simt cum curge liniştit sângele care ştie foarte bine că totul ţine de mintea noastră. Control, control şi iar control! Disciplina mentală e cheia succesului şi e minunată. Doar că mai am nişte gene clocotinde tot prin mine care sunt fix opusul, care urăsc disciplina ca fiind ucigaşa creativităţii şi a relaxării, care obosesc de atâta control.

Nu ştiu cum să fac să câştige jumătatea zen, mai ales că ar trebui să fiu imparţială şi să o las pe ea să îşi poarte lupta. Dar cum sunt deja la mijloc şi lupta este de fapt viaţa mea, trebuie să aleg cine vreau sa câştige. Şi parcă aş vrea totuşi să am o viaţă zen, chiar dacă trăiesc într-o ţară ca a noastră.

Îmi place

Sunt în plină răvăşire, inevitabilă având în vedere moartea recentă a unui om apropiat. Mă frământă bănuiala că oamenii mai mor din când în când ca să facă loc celor vii şi să îi ajute să îşi găsească locul. Poate nu e aşa, însă simt că ar trebui să învăţăm din vieţile şi morţile celor care nu mai sunt. Şi nu în ultimul rând, din viaţa oamenilor de lângă noi.

Şi pentru că se cerea un şiretlic de aducere a bunei dispoziţii, m-am hotărât să văd ce mai îmi place în ultima vreme. În primul rând, îmi place de mine când nu fug prin Bucureşti, ci merg alene. Doamne, ce mai îmi place de mine când fac asta! Apoi, îmi place zâmbetul unei fetiţe din familia mea. Cu adevărat, renaşti când te uiţi în ochii unui copil fericit. Mai îmi place de doamna Marie-Rose Mociorniţa. Respect atitudinea ei demnă lipsită de patetism şi opiniile ei sincere şi brave. Îmi place liliacul înflorit şi soarele adevărat.

Îmi place primăvara care ne-a luat în primire şi îmi place de mine în primăvară.

Îmi place doamna Eugenia Vodă – păcat de bulversarea valorilor din ţara noastră care nu îi acordă locul pe care îl merită. Îmi place carisma ei, liniştea din privire, vorba inteligentă, întrebările ei bine puse şi îmi plac oamenii invitaţi de ea în emisiune.

Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le arunc, să mă opintesc să le prind, să cad fugind după ele, să mă ridic triumfătoare. Îmi place să scriu despre oameni, deşi momentan sfârşesc prin a scrie mereu despre mine.

Îmi place îngheţata – nu cea pe care a servit-o Bush – ci cea care mă provoacă la concentrare asupra unui singur lucru: mâncatul ei.

Îmi place când mi-e dor de anumiţi scriitori. Ieri aşa mă luase o nostalgie după Hemingway, după fraza lui scurtă, dar plină, după tragismul lui curajos, după Parisul lui efervescent. Îmi place să ating obiectele ca să mă simt aproape de ele. Îmi place să îmi văd din întâmplare chipul în vreo vitrină.

Îmi place picătura de apă de pe botul motanului meu. Îmi place să cânt la mustăţile lui şi să îl aud cum toarce. Îmi place să urmăresc mersul graţios al felinelor, proprietate personală. Îmi place să admir varietatea animalelor, proprietate a lumii.

Îmi place să vorbesc cu oamenii şi să aflu atâtea lucruri. Îmi place să îi ascult. Îmi place să îi văd în cea mai bună lumină a lor. Îmi place să le cunosc poveştile şi să le simt sufletul.

Îmi place să citesc poezie, deşi mi-am mai pierdut răbdarea şi starea.

Îmi plac simbolurile, ritualurile, obiceiurile. Îmi place cafeaua tare dimineaţa – e ritualul meu de întâmpinat ziua.

Îmi place ideea de Dumnezeu şi mai ales de Isus. Vă daţi seama ce om cu adevărat extraordinar a fost el?

Îmi place trecerea timpului. Deocamdată.

I am what I am!

Lungul drum spre mine continuă. Merg liniştită pentru că acum pot să afirm fără ezitare: sunt cine sunt! Îmi accept cu seninătate orice umbră de defect. Mă bucur graţios pentru orice calitate pe care o am.

Mi-a luat ceva ani până să fiu în stare să spun asta. Le mulţumesc tuturor crizelor parcurse şi întâmplărilor revelatoare. Sunt ceea ce sunt!

Într-o zi ascultând melodia Gloriei Gaynor am înţeles într-un final ce vrea să spună. Şi am fost încântată.

Merg pe stradă şi simt cu fiecare pas pe care îl fac că sunt ceea ce sunt. Am un oarecare regret că poate am irosit ceva vreme să ajung la concluzia asta. Evident, îmi place să cred că am avut nevoie de atâta timp pentru a interioriza revelaţia.

Nu există bucurie mai mare decât să te simţi bine în pielea ta. Odinioară, copleşită de complexe, acum sunt atât de relaxată în privinţa mea. Ca prin magie, am scăpat de tot felul de presiuni inutile. Nu înseamnă că nu am zile proaste, că nu trec prin momente în care mă pun sub semnul îndoielii. Dar m-am eliberat de dramatismul crizei de personalitate. Şi pot să mă apreciez la adevărata valoare. Şi pot să mă dezvolt. Or asta e principala datorie a omului: să fie ceea ce poate fi. Însă totul porneşte de la calmul cu care poţi spune: sunt ceea ce sunt!

Urări

Moto: The two most powerful things in existence: a kind word and a thoughtful gesture. Ken Langone, founder, Home Depot

În fiecare an de când calculatorul şi internetul s-au culcuşit în viaţa mea, trimit felicitări electronice prietenilor, amicilor şi colegilor. Fiindcă am rămas printre puţinii oameni care încă mai cred în puterea urărilor şi a ritualurilor.

Nu a existat Crăciun, An Nou, Paşti, 1 Martie sau 1 Iunie în care să nu fi încercat să compun urări cât de cât originale sau măcar diferite de cele din anii anteriori. Credeţi că îmi răspunde cineva vreodată? Aproape nimeni. Îi iert pe cei care la rândul lor trimit felicitări electronice. E o formă de reciprocitate pe care o accept. Însă nu pot să îi înţeleg deloc pe aceşti oameni, unii din ei prieteni foarte buni, care nu ştiu să apese butonul de reply şi să arunce repede un mulţumesc, oricât de sec ar suna. Nu am nevoie să fie inspiraţi sau mega-recunoscători, dar am nevoie să aprecieze faptul că cineva se gândeşte la ei.

Ajungând la concluzia că sunt un spam în inbox-ul lor, că poate ei nu au nevoie de urări, ci de bani, partenerul potrivit sau alt loc de muncă, am hotărât că de acum înainte îmi voi trimite mie toate urările pe care le aleg cu atâta grijă pentru ceilalţi. Amuzant e că eu voi fi singura afectată pentru că îmi făcea mare plăcere întreg procesul de creaţie, nemaivorbind de bucuria pe care speram că o aduc. Dar cum nu mă cheamă Don Quijote, voi abandona lupta cu felicitările.

P.S. Ori de câte ori trimit urări şi felicitări cunoscuţilor din străinătate, aceştia îmi răspund cu promptitudine şi entuziasm. I rest my case.

Datoria

Moto: Când munceşti, joacă-te. Munca, dacă este o datorie, te ucide. Max Jacob

Marea majoritate a oamenilor urăsc conceptul de datorie. Urâm să ne facem datoria pentru că ea ajunge să ne controleze viaţa în aşa măsură încât noi acţionăm în virtutea datoriei şi nu a dorinţelor noastre adevărate.

Eu am descoperit că există pe lumea asta o creatură a cărei singură fericire este să îşi facă datoria. Nume de cod Câinele în uniformă.

E chiar un câine de talie mică şi lăţos, un amestec simpatic de rase. Poartă o uniformă: o vestuţă gri cu roşu din care îi iese blăniţa. E prea mic pentru a fi câine de pază şi totuşi asta face cu destoinicie în fiecare zi, cu mai mare elan dimineaţa, că, de, are forţe proaspete. Păzeşte o clădire multifuncţională. Este de departe cea mai activă creatură din clădirea respectivă. Nu vă puteţi imagina cu câtă energie se repede asupra maşinilor care i-ar putea invada teritoriul. Neobosit, patrulează dintr-o parte în alta pentru a se asigura că nu există intruşi.

E simpatic pentru că pare foarte implicat în ceea ce face. Sincer, eu l-aş alege angajatul anului, nu că ar produce mari avantaje, dar are atitudinea potrivită. Nu am uitat că vorbesc despre un câine, relaxaţi-vă. Însă este un câine care mă fascinează de fiecare dată cu entuziasmul lui. El nu are crize, nu trece prin depresii, el îşi face datoria. Asta e tot.

Crima la adresa trairii

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, se pare ca sufar de o boala grava, posibil incurabila si in orice caz impardonabila: uit sa traiesc.

Fac ce fac si uit sa traiesc. Da, ma implic in tot felul de actiuni, sunt oarecum activa, dar nu imi aduc mie atata valoare pe cat as avea nevoie. Fac ceea ce trebuie si de cele mai multe ori trebuie nu coincide cu ce vreau sau am nevoie cu adevarat.

Stiu toate solutiile aplicabile acestui caz rusinos de netraire si totusi nu le iau in seama. Cu atat mai mult nu inteleg cum pot sa le ignor avand in vedere ca aceasta chestiune imi aduce si anumite prejudicii.

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, totusi ce e de facut?

Şi afară plouă, plouă

Nu plouă azi, dar a plouat de curând şi cu siguranţă va mai ploua în viitor. Şi cum mergeam eu deunăzi pâş-pâş prin ploaie încercând să mă feresc de bălţi, noroaie şi posibile surprize neplăcute, m-am întrebat câţi dintre noi mai observă ploaia cu adevărat.

Sunt convinsă că şi voi ca şi mine vedeţi în ploaie doar fenomenul ăla lăcrimos, uneori şi friguros, când tot cursul vieţii vă este dat peste cap. Ploaia devine inamicul numărul unu. Şi plouă şi plouă şi tu te plângi că ţi s-au murdărit pantofii şi hainele şi nu ai mai ajuns impecabil la birou. Că eventual a trebuit să îţi schimbi traseul ca să ocoleşti cine ştie ce bălţi sau noroaie colosale lăsate în urmă de fantasticele lucrări de modernizare a oraşului. Că era să cazi fiindcă ai alunecat pe un strat de frunze umede. Nu mai ieşi la prânz, îţi amâni plăţile dacă poţi, numai să eviţi ploaia. Zgribulită şi încrâncenată din cauza frigului şi a ploii destul de intense de luni, la un moment dat un sunet s-a insinuat uşor spre mine. M-am relaxat şi la o primă analiză mi-am dat seama că era răpăiala picăturilor de ploaie pe multitudinea de frunze de pe asfalt. Pentru o secundă, m-am bucurat să văd lumea şi altfel, adică fără patimă, fără să fiu necăjită că aveam cei mai murdari pantofi din lume şi că aproape îmi degeraseră degetele pe mânerul umbrelei. M-am bucurat sincer şi la maxim că m-am putut desprinde de tot şi că am reuşit să aud numai ploaia şi asta fără să fac vreun efort în acest sens.

Recunosc că m-am felicitat, fiindcă am simţit că nu e totul pierdut în viaţa asta dacă am fost în stare într-o zi de luni extrem de ocupată să mai acord atenţie şi unui lucru atât de neînsemnat ca ploaia alintând pământul.

Pink Martini

Una notte a … Bucuresti si nu a Napoli, intr-o Sala Palatului plina spre surprinderea mea si a multora, Pink Martini a concertat – din nou, o surpriza maxima, pentru ca nu credeam ca exista piata suficienta pentru ei. Ce bine ca m-am inselat si ce bine ca au venit in Romania.

Au inceput in forta, dar elegant, cu o varianta reorchestrata a Bolero-ului lui Bizet. Publicul a fost fericit din prima clipa. Cei 12 muzicieni nu au dezamagit deloc. Au cantat impecabil – solista m-a impresionat cu vocea ei. Au vorbit romaneste, au tradus in romana parte din versuri, au facut glume in romana. Am apreciat acest semn de respect fata de poporul care ii primea. Au cantat piese mai vechi: Sympathique, Clementine, Donde estas Yolanda?, Amado mio, si piese mai noi: Hang on, little tomato, Hey, Eugene, City of Night, Dosvedanya Mio Bombino si preferata mea de pe albumul rosu, Taya Tan, o piesa japoneza, plina de dramatism si iubire. Evident, fiecare a avut cate un cantec care i-a lipsit, de exemplu eu as fi vrut sa aud Let’s never stop falling in love, dar a fost prea bun concertul in ansamblu ca sa ma impiedic in detalii. Dar au fost si piese mai putin cunoscute, cum ar fi creatia unui compozitor croat U pavlu zoru, absolut minunata, cu un solo de vioara si o serie de sunete ce imitau mersul trenului, fiindca in cantec se vorbea despre asta. Fiecare te impresiona in felul lui, pentru ca strategia era de asa maniera incat fiecare muzician sa beneficieze de suficienta atentie din partea publicului. In functie de preferinte, erai cucerit de baterist, de trompetist sau de violonist. Mie mi-a placut unul din solisti, un japonez american care dansa atat de nonsalant si frumos pe ritmurile latino. Un singur lucru nu si-au dat seama sa faca: sa invite publicul sa se ridice la dans. Abia la bis, interpreta a facut semn oamenilor sa nu mai stea si ei au izbucnit, ca doar atata asteptau.

In ritmuri de Brazil, Brazil ne-am indreptat spre iesire si o noapte intreaga cantecele lor mi-au rasunat in cap. De azi nici nu mai pomenesc ca de dimineata ascult intr-una numai Pink Martini.

Una notte a Napoli/Con la luna ed il mare/Ho incontrato un angelo/Che non poteva piu volar/Una notte a Napoli/Delle stelle si scordo/E anche senza ali/In cielo mi porto. Da, una notte a Bucuresti, am intalnit niste ingeri care nu puteau sa zboare, si chiar si asa fara aripi, ne-au luat pe toti in cer.

P.S. Pentru cine vrea sa afle despre si sa asculte Pink Martini, aveti doua link-uri la dispozitie
1. http://www.pinkmartini.com/
2. http://cauta.trilulilu.ro/audio/pink%20martini?page=0

Amintiri din copilărie

La insistenţele publicului, trebuie să impart cu voi o întâmplare de pe când aveam aproape 3 ani.

Eu sunt copil comunist, în sensul că mi-am petrecut copilăria în ultimii ani de dictatură ceauşistă. Probabil vă aduceţi aminte că pe vremea lui Ceauşescu existau foarte multe mijloace de propagandă. Cele mai la îndemână erau imaginile cu El sau cu Ea sau cu amândoi în fiecare sală de clasă, la începutul fiecărui manual şi chiar pe stradă în locuri strategice.

Revenind la amintirea mea, era o dimineaţă extrem de friguroasă de iarnă românească adevărată. Eram în braţele mamei care mă ducea la grădiniţă. Coboram din autobuz când la un moment dat am zărit portretul lui Ceauşescu pe clădirea gării din apropiere. Prompt, am întrebat-o pe mama: Dar tovarăşului (Nicolae Ceauşescu) nu îi este frig? Mama, ocupată ca toţi adulţii, nu mi-a răspuns fiindcă era adâncită în gândurile ei. Noroc cu ceilalţi cetăţeni din jurul nostru care au pufnit în ras la asemenea întrebare. Fără ei, această întâmplare nu ar fi fost consemnată în istoria familiei mele şi nu ar mai fi fost povestită acum.