Cu curaj, viata merge inainte! mi-a zis un domn ieri crezand ca m-am oprit speriata de pasii lui furtunosi care veneau din spate. M-a amuzat si am interpretat asa cum am vrut eu.
Si asta va trece, asa isi consoleaza fiica Martha Stewart cand aceasta trece printr-un divort. E adevarat, totul trece, dar cum ramane cu rusinea, vorba lui mos Ion Roata, adicatelea cu efectele oricaror intamplari? Si aici intervine puterea fantastica a omului. Pentru ca, paradoxal, ai de ales, chiar daca e vorba de stari emotionale pe care in general se considera ca nu le poti controla sau cel putin nu e bine. Evident ca daca iti pierzi parintii o sa suferi. Si e recomandat sa faci asta. O vei face oricum, intr-un fel sau altul, chiar daca vei incerca sa reprimi suferinta. Cercetatorii au studiat si au ajuns la concluzia ca dupa ce iti pierzi sotul/sotia ai nevoie intre 5 si 8 ani ca sa iti revii la cel care erai inainte de moartea partenerului. Dar, dupa 8 ani, sa zicem, totul va trece. La final, vei fi un om ... si aici fiecare pune cam ce crede el de cuviinta. Mie imi place sa cred ca dupa o asemenea tragedie vei fi un om care va sti sa aprecieze si mai mult viata si deci o va trai cu mai multa intensitate si implicare. Plus, se va apropia mai mult de cei dragi pentru ca fiecare moment conteaza. Cred ca daca in fiecare zi am realiza ca murim probabil am innebuni, dar in acelasi timp am fi mai motivati sa nu mai lasam lucrurile la intamplare, sa nu zicem, lasa, ca nu e asa de rau, pot sa suport asta si sa facem compromisuri. De fapt, ne compromitem viata, doar ca nu ne dam seama pentru ca e greu sa ai o imagine de ansamblu asupra ei. Viata e o chestie abstracta. De cate ori nu v-ati analizat viata si vi s-a parut ca a fost traita de altcineva. Si nu poti sa nu te intrebi: dar eu unde naiba am fost?
Din fericire, evoluam o data cu varsta. Ne trezim si luam masuri, mai mari sau mai mici. Sau facem copii ca ni se pare ca ei sunt o super solutie. Ne concentram asupra lor si uitam de noi. E o strategie de supravietuire destul de buna. Altii se refugiaza in predestinare. Ce-i al tau e pus deoparte. Si daca nu e? Daca e doar foarte departe pentru ca nu faci nici un pas in directia lui pentru ca astepti sa vina la tine?
Haideti ca m-am ambalat un pic. Teoretic, ar trebui sa ma duc sa-mi dau demisia ca sa renunt la cel mai mare compromis al meu. Practic, o sa ma bat prieteneste pe spate si o sa ma linistesc spunandu-mi ca sunt atat de tanara, ca n-au intrat zilele in sac, ca mai am timp. Si daca totusi nu am atata timp cat cred?
Si asta va trece, asa isi consoleaza fiica Martha Stewart cand aceasta trece printr-un divort. E adevarat, totul trece, dar cum ramane cu rusinea, vorba lui mos Ion Roata, adicatelea cu efectele oricaror intamplari? Si aici intervine puterea fantastica a omului. Pentru ca, paradoxal, ai de ales, chiar daca e vorba de stari emotionale pe care in general se considera ca nu le poti controla sau cel putin nu e bine. Evident ca daca iti pierzi parintii o sa suferi. Si e recomandat sa faci asta. O vei face oricum, intr-un fel sau altul, chiar daca vei incerca sa reprimi suferinta. Cercetatorii au studiat si au ajuns la concluzia ca dupa ce iti pierzi sotul/sotia ai nevoie intre 5 si 8 ani ca sa iti revii la cel care erai inainte de moartea partenerului. Dar, dupa 8 ani, sa zicem, totul va trece. La final, vei fi un om ... si aici fiecare pune cam ce crede el de cuviinta. Mie imi place sa cred ca dupa o asemenea tragedie vei fi un om care va sti sa aprecieze si mai mult viata si deci o va trai cu mai multa intensitate si implicare. Plus, se va apropia mai mult de cei dragi pentru ca fiecare moment conteaza. Cred ca daca in fiecare zi am realiza ca murim probabil am innebuni, dar in acelasi timp am fi mai motivati sa nu mai lasam lucrurile la intamplare, sa nu zicem, lasa, ca nu e asa de rau, pot sa suport asta si sa facem compromisuri. De fapt, ne compromitem viata, doar ca nu ne dam seama pentru ca e greu sa ai o imagine de ansamblu asupra ei. Viata e o chestie abstracta. De cate ori nu v-ati analizat viata si vi s-a parut ca a fost traita de altcineva. Si nu poti sa nu te intrebi: dar eu unde naiba am fost?
Din fericire, evoluam o data cu varsta. Ne trezim si luam masuri, mai mari sau mai mici. Sau facem copii ca ni se pare ca ei sunt o super solutie. Ne concentram asupra lor si uitam de noi. E o strategie de supravietuire destul de buna. Altii se refugiaza in predestinare. Ce-i al tau e pus deoparte. Si daca nu e? Daca e doar foarte departe pentru ca nu faci nici un pas in directia lui pentru ca astepti sa vina la tine?
Haideti ca m-am ambalat un pic. Teoretic, ar trebui sa ma duc sa-mi dau demisia ca sa renunt la cel mai mare compromis al meu. Practic, o sa ma bat prieteneste pe spate si o sa ma linistesc spunandu-mi ca sunt atat de tanara, ca n-au intrat zilele in sac, ca mai am timp. Si daca totusi nu am atata timp cat cred?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu