luni, 2 martie 2009

Emma Bovary, c'est moi!

Moto: Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Gabriel Liiceanu

Uitându-mă la Revolutionary Road am avut revelaţia că toate femeile pe care le cunosc, direct sau indirect, inclusiv eu, suferă de bovarism. Adică, acel refuz psihic al acceptării realităţii şi incapacitatea de a concepe că sunt altfel decât sunt cu adevărat.

Este ceea ce se întâmplă cu April din film care se consideră o actriţă boemă şi nu mama a doi copii ce trăieşte în confortul suburbiei americane din salariul soţului. Chiar dacă acţiunea filmului se petrece în anii 50, bovarismul femeilor e ceva palpabil ce iese din coperţile cărţilor şi este cu mult mai tragic decât povestea doamnei Bovary a lui Flaubert de unde îi vine numele. Pentru că dacă draga de Emma se iluzionează amoros, femeile bovarice din ziua noastră se iluzionează total, ceea ce le transformă în victimele perfecte. Ele vor fi mereu nefericite pentru că în mod logic nu vor reuşi niciodată să treacă peste discrepanţa dintre realitate şi visele lor. Este ceea ce se întâmplă cu fetele astea care trăiesc într-o garsonieră prăpădită, dar conduc o super maşină sau îşi doresc măcar. Sau se duc la saloane şi magazine de lux pentru că aspiră să fie mai mult decât nişte fiinţe de cartier – noi neavând suburbii.

Trecând la exemplele banale, mă gândesc la toate femeile pe care le-am întâlnit şi cred că foarte puţine dintre ele sunt mulţumite de ceea ce au. Ba nu au casa cea mare şi frumoasă la care au visat. Ba nu au partenerul ideal şi au trebuit să se mulţumească cu ce au găsit la un moment dat. Ba au prea mulţi copii – uneori şi unul e prea mult pentru ele. Ba sunt dărâmate de muncile casnice la care tot ele ar renunţa cu greu dintr-un simţ exagerat al datoriei. Ba nu au suficiente perechi de pantofi sau genţi. Ba nu pot să călătorească unde îşi doresc. Şi nicio secundă nu se întreabă de ce. Şi nicio secundă nu se gândesc să se bucure de ce au în timp ce se străduiesc să obţină mai mult. Nu, ele merg cu frustrarea şi nefericirea tot înainte, transmiţând-o urmaşelor urmaşelor lor.

Şi, totuşi, de ce sunt atât de nemulţumite femeile? Ştie oare cineva?

3 comentarii:

Marius spunea...

Acesta e unul din cele mai puternice articole de-ale tale! Ai reusit sa scoti la iveala un sindrom foarte popular, dar foarte bine dosit.
Felicitari!

roxys spunea...

"Achiesez" ca sa spun asa la parerea ta si in plus mi se pare ca distinsul domn a facut o remarca extrem de pertinenta. Felicitari!

Cuzubella spunea...

Multumesc, Marius. Multumesc, roxys. Eu nu cred ca fenomenul e asa bine dosit, doar ca oamenii nu stiu cum se cheama.