luni, 12 ianuarie 2009

Barcelona îmbunătăţeşte grav starea de spirit

Obosiţi de goana după muzee şi monumente, bântuiţi de obsesia de a vedea totul în Barcelona, tracasaţi de lupta cu harta, am hotărât să intrăm în primul restaurant care ne va ieşi în cale. O uşă lipsită de blazon din ceea ce părea a fi o piaţă făcea trecerea între vestitul oraş turistic şi o altă lume. Când am ajuns înăuntru şi am dat cu ochii de pereţii îmbrăcaţi în rafturi pe care se odihneau nonşalant sticle de ulei, saci de făină şi coşuri de pâine, am crezut că am nimerit într-un depozit ca oricare altul. Iar când am zărit tejgheaua metalică deasupra căreia se derulau ritmic preţurile, am fost convinsă că ne aflăm într-un împinge tava sordid de unde nu ştiam cum să scap cât mai repede.

Cu inima cât un purice, am acceptat să fim conduşi la masă de un chelner foarte amabil. Odată aşezată, am rămas surprinsă să descopăr un loc cu totul deosebit: Cuines Santa Caterina. Cuvântul magic care te conduce într-un univers zen. Da, Spania poate fi şi zen, nu doar corida şi fiesta. Simplitatea materialelor din lemn şi piatră din care sunt realizate mesele şi scaunele aminteşte uşor de hambarele modernizate din ţările nordice. Ficuşi enormi despart mesele ca o pledoarie pentru integrarea omului în natură. Lumina naturală pătrunde în coloane şi îmbrăţişează blând clienţii. Toate aceste detalii nu fac decât să întregească un tablou de linişte în mijlocul lumii dezlănţuite.

Trăgând cu urechea la mesele vecine – ştiu, e urât, promit că e ultima oară – am descoperit că ne aflăm într-un local foarte la modă, unde cu greu prinzi o masă liberă, mai ales că nu poţi face rezervări. Profitând de statutul de turişti cărora li se îngăduie totul, i-am întrebat pe chelneri despre restaurant. Cu promptitudine ne-au răspuns că suntem într-un spaţiu ce a încercat mult imaginaţia localnicilor timp de aproape 7 ani cât a durat renovarea pieţei Santa Caterina. De toată această procedură anevoioasă s-au ocupat arhitecţii Enric Miralles şi Benedetta Tagliabue. Tot ei au creat şi Parlamentul Scoţiei din Edinburgh, parcul Diagonal Mar din Barcelona şi gara din Frankfurt.

Faimoşi şi talentaţi, şi-au propus să repare monotonia cartierului EL Born realizând una din cele mai interesante structuri moderne din oraş.

De la intrare, te întâmpină arcadele din lemn laminat impregnate de estetica gaudiană.


Chiar şi acoperişul aminteşte subtil de Gaudi prin folosirea a peste 200.000 de piese colorate de mozaic în formă de hexagon. Nu poţi rămâne rece la vederea acoperişului ondulat în culorile curcubeului. Ce poate fi mai potrivit deasupra unei pieţe unde se vând toate mirodeniile pământului? Se pare că artiştii au creat acoperişul ca pe un cadou pentru locuitorii din împrejurimi care ar fi fost nevoiţi să-l vadă tot timpul. Recunosc că nu m-ar deranja să văd curcubeul în fiecare zi. Şi mai recunosc că încă mai trăieşte în mine prea-minunata iluzie a copilăriei când cerul se împodobea fără preaviz cu atâtea culori. Fascinaţia de atunci m-a urmărit toată viaţa, chiar dacă între timp adevărul ştiinţific mi s-a revelat.

Bucătăria deschisă în văzul tuturor conferă un aer relaxat creând o ambianţă şic. Contrastul dintre lumina roşie a anunţurilor cu meniul zilei, tejgheaua metalică şi mobilierul din lemn, nu face decât să potenţeze atmosfera. Deşi mesele sunt unite de ai senzaţia că mănânci în familie, restaurantul respiră eleganţă şi nu te încearcă niciodată sentimentul că te-ai afla într-o cantină.

Rafturile ce formează una din laturile restaurantului servesc atât un scop practic, de stocare a mărfurilor la îndemână, cât şi unul estetic, de decorare aparent la întâmplare a unui întreg perete. În acelaşi timp, creează un puternic sentiment de acasă.

Restaurantul e user friendly, mai ales datorită meniurilor din hârtie ce sunt folosite drept faţă de masă. Te simţi de parcă ai pornit în căutare de comori străbătând meniul. Rapid, le şi găseşti sub forma felurilor de mâncare asiatică, mediteraneană, italiană şi vegetariană. Nu degeaba Cuines înseamnă bucătării în catalană. Şi nu întâmplător Barcelona a început să se impună în ultimii ani ca un reper important al bucătăriei fusion.

Am început cu nişte sucuri naturale mai mult decât interesante. Amestecuri de ghimbir, măr, struguri negri, miere şi alte minunăţii ne-au gâdilat paharele şi setea. Vestea că fumatul este interzis în restaurant ne-a bucurat auzul nostru de nefumători. Dacă, totuşi, vreţi să fumaţi, rămâneţi la barul de la intrare, pentru o cafea şi o ţigară. Acelaşi bar vă ispiteşte şi cu clasicele tapas, de la tortilla la fructe de mare. Numai dumneavoastră ştiţi dacă puteţi rezista tentaţiei de a le gusta. Sau nu.

Noi am continuat cu vestita paella unde am avut posibilitatea de a ne alege ingredientele. Mi-e greu să nu pomenesc nimic despre chelnerul extraordinar care ne-a ajutat şi care ne-a desenat pe PDA (asistentul personal digital), ca să nu existe niciun dubiu între raci şi creveţi, de exemplu. Pe mesele de lângă noi, se succedau la pas fripturi de vită în sosuri originale, sushi, pui de caracatiţă sau sparanghel în sos romesco. Am încheiat triumfal cu o prăjitură de ciocolată care ne-a împlinit toate aşteptările.

Coborând cu picioarele pe pământ şi mâinile în portofel, am avut o altă surpriză plăcută. Masa ne-a costat cam 20€ pe fiecare, un preţ mai mult decât rezonabil pentru mâncare bună, atmosferă potrivită şi servicii de calitate.

2 comentarii:

Marius spunea...

Sa stii ca si mie mi-a placut foarte mult restaurantul asta. Eu nu as fi dat doi bani pe el doar privindu-l din afara :) Bine ca am intrat.

Anonim spunea...

Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!