Nevrotismul actual din Bucuresti te poate dobori destul de usor sau cel putin deforma pe viata pentru ca e un mediu propice pentru aparitia si dezvoltarea multor frici. Si cum tocmai sunt in curs de dobandire a unor frici noi, intr-o zi am avut revelatia fricilor din copilarie pe care le-am lasat de izbeliste, ca doar asta inseamna maturizarea.
Mi-e dor sa mai imi fie teama ca nu voi creste niciodata mare si ca voi ramane mereu mica, mica. Pe atunci, copilaria era un univers restrans, puternic marcat de regulile adultului care parea a intruni toate calitatile supereroului. Ce n-as da sa mai traiesc spaima ca voi fi singura exceptie la procesul de cadere al dintilor si ca mie nu imi vor mai creste la loc si voi fi stirba pe vecie. Sau teama ca daca inchid ochii noaptea din dulap ies balauri, vrajitoare si alti monstri. Mai tineti minte cum simteati ca daca mama sau tata va dau drumul la mana, ceva rau o sa vi se intample, chiar daca habar nu aveati ce inseamna raul? Ma amuz si acum amintindu-mi cat de posibil mi se parea ca Baba Cloanta sa vina sa ma ia daca nu sunt cuminte. Ce frica frumoasa mai era si teama ca daca ma trezesc o sa mi se termine visul si ca daca mai dorm visul va continua la nesfarsit.
Acum sunt probabil purtatoarea acelorasi frici, doar ca mai rafinate. Fiindca totusi dintii adevarati au aparut asa cum era in planul de evolutie, mi-e teama sa nu-i pierd si sa devin stirba din nou. Inca mi-e teama ca daca inchid ochii o sa imi aduc aminte de toate lucrurile neplacute care mi s-au intamplat mie sau altora, monstrii mei din prezent care ma consuma nedorit de mult. Spaima de a nu creste mare s-a inversat si a devenit spaima de a creste prea mare si de a ma indeparta de fetita aia careia ii era frica de tot felul de chestii, fara sa fie vreo nevricoasa, ci dimpotriva un copil calm si linistit. Fricile care imi dau ghes acum sunt mult mai concrete. Teama ca nu imi voi putea plati facturile, teama ca nu voi reusi in viata, teama ca dimineata cand ma trezesc visele mele dispar ca si cum n-ar fi fost.
Daca ar fi sa gasesc un motiv pentru care iubesc viata ar fi probabil pentru curajul care vine odata cu varsta, curajul de a iti imblanzi fricile, curajul de a fi om adevarat. Noroc ca exista un program automat al curajului care nu te lasa sa renunti sau sa cazi prada nici macar unor vremuri asa lipsite de sens ca cele in care ne zbatem sa traim.
Mi-e dor sa mai imi fie teama ca nu voi creste niciodata mare si ca voi ramane mereu mica, mica. Pe atunci, copilaria era un univers restrans, puternic marcat de regulile adultului care parea a intruni toate calitatile supereroului. Ce n-as da sa mai traiesc spaima ca voi fi singura exceptie la procesul de cadere al dintilor si ca mie nu imi vor mai creste la loc si voi fi stirba pe vecie. Sau teama ca daca inchid ochii noaptea din dulap ies balauri, vrajitoare si alti monstri. Mai tineti minte cum simteati ca daca mama sau tata va dau drumul la mana, ceva rau o sa vi se intample, chiar daca habar nu aveati ce inseamna raul? Ma amuz si acum amintindu-mi cat de posibil mi se parea ca Baba Cloanta sa vina sa ma ia daca nu sunt cuminte. Ce frica frumoasa mai era si teama ca daca ma trezesc o sa mi se termine visul si ca daca mai dorm visul va continua la nesfarsit.
Acum sunt probabil purtatoarea acelorasi frici, doar ca mai rafinate. Fiindca totusi dintii adevarati au aparut asa cum era in planul de evolutie, mi-e teama sa nu-i pierd si sa devin stirba din nou. Inca mi-e teama ca daca inchid ochii o sa imi aduc aminte de toate lucrurile neplacute care mi s-au intamplat mie sau altora, monstrii mei din prezent care ma consuma nedorit de mult. Spaima de a nu creste mare s-a inversat si a devenit spaima de a creste prea mare si de a ma indeparta de fetita aia careia ii era frica de tot felul de chestii, fara sa fie vreo nevricoasa, ci dimpotriva un copil calm si linistit. Fricile care imi dau ghes acum sunt mult mai concrete. Teama ca nu imi voi putea plati facturile, teama ca nu voi reusi in viata, teama ca dimineata cand ma trezesc visele mele dispar ca si cum n-ar fi fost.
Daca ar fi sa gasesc un motiv pentru care iubesc viata ar fi probabil pentru curajul care vine odata cu varsta, curajul de a iti imblanzi fricile, curajul de a fi om adevarat. Noroc ca exista un program automat al curajului care nu te lasa sa renunti sau sa cazi prada nici macar unor vremuri asa lipsite de sens ca cele in care ne zbatem sa traim.
Un comentariu:
Da, interesant e ca balaurii si monstrii "traiesc" in dulap :) si nu, sa zicem, sub masa sau sub plapuma :)
Trebuie sa-ti spun ca e foarte frumos articolul asta!
Te-ai gandit vreodata sa publici in vreo revista? Sigur te-ai gandit! Dar eu te si incurajez :)
Trimiteți un comentariu