Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire
Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.
Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.
Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.
Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu