Motto: Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Petre Ţuţea
De dimineaţa până seara, oriunde ai fi, auzi şi vezi numai chestii negative despre România. Media, cel puţin, abundă în cultul România, cea mai rea dintre lumile posibile. Nici cetăţenii obişnuiţi nu scapă tentaţiei de a „blagoslovi” România în toate felurile. Evident, pentru tot ce nu merge în România, alţii sunt de vină: comunismul, tranziţia, politicienii, criza mondială, etc. Noi, românii, nu suntem niciodată de vină. Noi suntem victimele. De noi trebuie să aibă cineva grijă. De ţara noastră trebuie să se ocupe cineva. Nu ştim cine, dar trebuie neapărat să fie altcineva decât noi. Totul culminează cu afirmaţia: presa străină a creat o imagine defavorabilă României. Nu, România este cea care îşi creează în fiecare zi o imagine negativă. Iar România este formată din noi românii.
Cei care au petrecut în străinătate un pic mai mult timp decât doar o săptămână de vacanţă, au avut ocazia să descopere că toate ţările sunt la fel când le priveşti din interior. Timp de şase luni am locuit în Belgia şi am aflat cu stupoare că şi belgienii suferă de complexul ţării mici şi neimportante, că şi ei au probleme cu politicienii, că se confruntă cu revoltele imigranţilor marocani, că au dificultăţi economice şi tot aşa. Dar nimeni nu denigra ţara. Erau lucruri fireşti, iar belgienilor nu le rămânea decât să fie foarte mândri de Belgia lor.
La o discuţie recentă despre brandul de ţară, am realizat că românii nu cred în România, altfel nu văd de ce ar ataca-o cu orice preţ. Probabil că pentru noi România este o noţiune abstractă şi nu locul în care trăim în fiecare zi. Altfel, am încerca să ne facem viaţa mai frumoasă aici şi nu invers.
Îmi recunosc vina de a cârcoti uneori împotriva României. În acelaşi timp, nu am abdicat de la normele de bună purtare şi de bună-credinţă pe care ar trebui să le avem pentru ţara noastră. Problema este că nouă de fapt ne este ruşine de ceilalţi români şi nu de România în general.
Să nu uităm: România suntem noi.
Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.
