De-ale copiiilor

Copilul: Tati, mai cumpără-mi nişte bomboane.
Tatăl: Nu pot, fiindcă nu mai am bani.
Copilul: Atunci cumpără şi tu nişte bani mai întâi.
Tatăl: ...

Cum m-am căsătorit în 60 de secunde

Ajuns pe ultima sută de metri la primărie după o experienţă neaşteptat de neplăcută la coafor şi un îmbrăcat în mai puţin de un minut, salutat rude şi prieteni, intrat în posesia buchetului care nu arăta ca cel comandat, dar cel puţin era ok, intrat în sala de ceremonii pe marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy, simţit ca în faţa plutonului de execuţie, cele două funcţionare semănând conform imaginaţiei mele poetice cu gărzile de la Auschwitz, iar potrivit simţului pragmatic al soţului cu nişte doamne "nefericite" cărora am omis să le lăsăm un "cadou" înainte, trecut direct la subiect fără introduceri de genul bună ziua, bine aţi venit, primit întrebarea cheie: cetăţene, iei în căsătorie pe ...? Răspuns da. Pupat cu entuziasm. Semnat cu ochii la fotograf. Plecat cu buletinul perforat şi alt nume de familie.

P.S. Noroc cu florile primite, cadourile supriză şi urările frumoase - ne-au ajutat să realizăm mai bine ce ni se întâmplă.

Lost in Translation

Exprimă perfect starea în care mă aflam pe la jumătatea filmului încercând să mă lămuresc dacă e într-adevăr atât de prost pe cât mi s-a părut din primul moment în care Bill Murray se freacă la ochi suprins de mirajul din Tokyo. Dar cum ştiam că luase Oscar-ul şi îndoindu-mă de capacităţile mele de cunoscător într-ale filmului am persistat în eroare. E adevărat că eroarea s-a terminat pe la mijlocul filmului când nu am mai rezistat şi am dat pe repede înainte numai ca să asist la un final chipurile parodic al filmelor romantice în care cei doi se despart, iar unul aleargă disperat înapoi după celălalt. Diferenţa în acest film fiind lipsa romantismului şi prezenţa unei apropieri umane profunde.

Un lucru e foarte bun la acest film: titlul. Absolut genial. În rest, profunzime căutată cu orice preţ, scene lipsite de coerenţă, alternări de momente extrem de agitate în care totul se petrece repede şi oarecum fără sens cu momente lente care să marcheze episoadele de introspecţie ale personajelor principale şi mult manierism. Am avut senzaţia de film realizat în studenţie când vrem să dovedim cât de creativi suntem, fără să fim de fapt.

Păcat de subiect care este şi va rămâne o preocupare eternă a oamenilor: sensul vieţii. Pentru ce trăim? Ce vrem să facem în viaţă? Cum? Şi păcat de potenţialul poveştii care ne arată încă o dată că omul va căuta, va găsi, va pierde şi va regăsi sensul vieţii cât trăieşte. Şi că acest sens nu se revelează decât cu ajutorul celorlalţi. Cam ca în viziunea lui Iris Murdoch: Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important.

Femeile care aduc alinarea

Avertisment: nu este un articol siropos. Dimpotrivă.

Femeile care aduc alinarea sau comfort women în engleză nu sunt mamele, soţiile sau iubitele nimănui. Ele sunt prostituatele care lucrau în sistemul de bordeluri organizat de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial cu scopul de a evita violurile soldaţilor în teritoriile proaspăt cucerite şi astfel ostilitatea populaţiei locale.

Dacă la început erau prostituate japoneze care urmau armata oriunde ar fi dus-o tendinţele expansioniste, ulterior bordelurile acestea erau alimentate cu femei răpite şi obligate să se prostitueze. Nimeni nu ştie câte femei au făcut parte din acest sistem, cel puţin 20.000, deşi probabil cifrele sunt mai mari. Unele femei au murit din cauza bolilor şi abuzurilor. Altele s-au sinucis. Cele care au supravieţuit, şi-au revenit cu greu.

Isabel Allende avea dreptate: femeile şi copiii se află pe treapta cea mai de jos a societăţii, fiind cei mai abuzaţi: