Daca tot am intrat in blogosfera, nu am avut de ales. Mi-am suflecat manecile, m-am luat la puricat, am rasturnat vasul pe care imi era scrijelit numele, am fost totusi atenta la manevrat pentru ca sunt fragila si, daca ceilalti nu observa asta, eu nu am nici un drept sa uit si sa-mi aplic singura diverse chinuri si am ajuns la niste concluzii. Carele mai vechi, ca de, se schimba omul, dar nici chiar asa, carele mai noi, ca doar de-aia evoluam, slava Domnului! Asa ca, sub strasnica supraveghere a prietenilor care ma pandesc sa vada daca ma tin de cuvant si mai ales de blog si scriu, iata-ma-s.
Conform unor teste de inteligenta, sunt un razboinic al cuvintelor, un arhitect lingvistic. Suna bine, nu? Am impresia ca am si inceput sa cred asta. Mi-a luat ceva timp, dar am reusit. Ce dovada mai mare decat ca sunt aici?
Pana aici scrisul a mers cursiv si eu eram extrem de incantata ca vezi doamne ce usor e sa te caracterizezi. Pana cand m-am blocat. Ce bucati din personalitatea mea sa prezint? Cum sa fac sa o arat pe toata succint fara sa pierd sau sa ascund nimic? Apoi m-a lovit ideea geniala sa apelez la prieteni sa ma caracterizeze ei. Sa fie un fel de testimonial si astfel sa ma mai actualizez un pic. Dar atunci nu as fi facut decat sa redau ceea ce cred ei, lucruri cu care sunt mai mult sau mai putin de acord. Adica, unii ma vad extrem de vesela si comunicativa, desi natura mea este solitara si contemplativa. Altii spun ca sunt un om curajos, in schimb eu ma suspectez de oarece lasitati nepermise.
Clar, sunt cel mai mare critic al meu si mai ales cel mai mare dusman. Reusesc intotdeauna sa imi sabotez initiativele si sa imi pun piedici. Imi exasperez prietenii cu toate scuzele pe care le gasesc ca sa nu fac ceva: ca nu sunt suficient de buna, ca nu e momentul potrivit, ca nu si nu si nu. Noroc ca ei nu ma lasa sa dormitez in metehnele mele si ma trezesc din anestezia rutinei de birou. La un moment dat, am crezut ca or sa se sature de mine si or sa ma considere un caz pierdut. Apreciez ca nu au facut asta.
Pe de alta parte, sunt un om minunat. Nu suna modest deloc, dar e adevarat. In urma unui proces indelungat de gandire si mai putin indelungat de traire, mi-am dat seama in sfarsit ca sunt un om bun care vrea sa ii ajute pe ceilalti, o idealista incurabila, un om care se consuma pentru toate nefericirile celorlalti pe care incerc sa-i sustin sa scape de ele sau macar sa le reduca. Imi pasa de tot ce se intampla in lumea asta: in mod egal, ma intristeaza soarta animalelor fara stapan si oamenilor fara casa si moartea sau suferinta zilnica gratuita a celor din Irak. Vorba lui Caragiale, simt enorm si vad monstruos.
Conform unor teste de inteligenta, sunt un razboinic al cuvintelor, un arhitect lingvistic. Suna bine, nu? Am impresia ca am si inceput sa cred asta. Mi-a luat ceva timp, dar am reusit. Ce dovada mai mare decat ca sunt aici?
Pana aici scrisul a mers cursiv si eu eram extrem de incantata ca vezi doamne ce usor e sa te caracterizezi. Pana cand m-am blocat. Ce bucati din personalitatea mea sa prezint? Cum sa fac sa o arat pe toata succint fara sa pierd sau sa ascund nimic? Apoi m-a lovit ideea geniala sa apelez la prieteni sa ma caracterizeze ei. Sa fie un fel de testimonial si astfel sa ma mai actualizez un pic. Dar atunci nu as fi facut decat sa redau ceea ce cred ei, lucruri cu care sunt mai mult sau mai putin de acord. Adica, unii ma vad extrem de vesela si comunicativa, desi natura mea este solitara si contemplativa. Altii spun ca sunt un om curajos, in schimb eu ma suspectez de oarece lasitati nepermise.
Clar, sunt cel mai mare critic al meu si mai ales cel mai mare dusman. Reusesc intotdeauna sa imi sabotez initiativele si sa imi pun piedici. Imi exasperez prietenii cu toate scuzele pe care le gasesc ca sa nu fac ceva: ca nu sunt suficient de buna, ca nu e momentul potrivit, ca nu si nu si nu. Noroc ca ei nu ma lasa sa dormitez in metehnele mele si ma trezesc din anestezia rutinei de birou. La un moment dat, am crezut ca or sa se sature de mine si or sa ma considere un caz pierdut. Apreciez ca nu au facut asta.
Pe de alta parte, sunt un om minunat. Nu suna modest deloc, dar e adevarat. In urma unui proces indelungat de gandire si mai putin indelungat de traire, mi-am dat seama in sfarsit ca sunt un om bun care vrea sa ii ajute pe ceilalti, o idealista incurabila, un om care se consuma pentru toate nefericirile celorlalti pe care incerc sa-i sustin sa scape de ele sau macar sa le reduca. Imi pasa de tot ce se intampla in lumea asta: in mod egal, ma intristeaza soarta animalelor fara stapan si oamenilor fara casa si moartea sau suferinta zilnica gratuita a celor din Irak. Vorba lui Caragiale, simt enorm si vad monstruos.
Imi place sa scot ce e mai bun din oameni pentru ca asa pot da si eu ce am mai bun. Cel mai mare compliment l-am primit de la o eleva de-a mea de pe vremea cand predam ca in cursul celor sase luni cat le-am fost profa am fost o prezenta luminoasa si pozitiva. Si atunci am realizat ca asa vreau sa fiu mereu. Au trecut 4 ani de atunci. Am intalnit si mai multi oameni si mi s-a intarit convingerea ca a fi om adevarat e lucru greu, dar merita stradania. Chiar daca mi se pare uneori ca sunt luata de buna sau exploatata, nu as vrea sa fiu niciodata un om limitat de rautati si fara deschidere catre ceilalti.
Sunt ceea ce sunt: o Cuzubella care nu priveste niciodata in jos, fiindca nu ai cum sa-i cunosti pe oameni daca nu te uiti la ei. Un om care nu vrea sa fie infrant de prejudecati sau de conditionari economice. Un om in cautarea lui prin orice mijloace. In definitiv, bloguim ca sa ne cunoastem mai bine expunandu-ne fata de ceilalti in toata splendoarea noastra.
Sunt ceea ce sunt: o Cuzubella care nu priveste niciodata in jos, fiindca nu ai cum sa-i cunosti pe oameni daca nu te uiti la ei. Un om care nu vrea sa fie infrant de prejudecati sau de conditionari economice. Un om in cautarea lui prin orice mijloace. In definitiv, bloguim ca sa ne cunoastem mai bine expunandu-ne fata de ceilalti in toata splendoarea noastra.
Un comentariu:
Era cât p'aci să nu comentez: corect... corect... corect... corect... şi hop... am văzut "o mâţă blândă care zgârâie rău." Şi nu am înţeles despre cine este vorba?
Trimiteți un comentariu