Motivul pentru care ne înşelăm partenerii

Motto: If you marry a man who cheats on his wife, you'll be married to a man who cheats on his wife. Ann Landers

M-am întrebat întotdeauna care este cauza generală în spatele acestui fenomen de înşelare a partenerului nostru de viaţă. Nu de alta, dar este un fapt atât de des întâlnit încât nu am cum să nu mă gândesc dacă voi înşela sau voi fi înşelată. Aşadar, să fie nepotrivire de caracter, nepotrivire sexuală sau nepotrivire „financiară”? Să fie toate la un loc? Să fie o cutumă socială? Poate.

Eu am mai descoperit o cauză: îl înşeli pe celălalt fiindcă ai nevoie să beneficiezi din nou de acea versiune idealizată a eului care este posibilă numai în faza de început a unei relaţii. Cu toţii ştim ce minunat ni se părea celălalt în primele zile, luni sau ani. Dar după o perioadă îndelungată de locuit împreună, de asistat la absolut toate momentele, de la cele fericite în care atingem un maxim al formei fizice şi mentale, la cele mai puţin vesele, dacă nu chiar dramatice, când ies din noi cele mai neplăcute trăsături de personalitate/caracter, învelişul perfect al celuilalt se fisurează.

Plus, există o anumită dinamică a cuplului. Iniţial, fiecare din cei doi proiectează cea mai bună versiune a lui, pentru ca pe parcurs să redevină ceea ce a fost din start, un om ca oricare altul. Şi atunci ni se face dor de noi, cei extraordinari de la debutul unei relaţii. Noi, care eram cei mai frumoşi, avem cel mai fermecător zâmbet sau cel mai ascuţit simţ al umorului. Noi, cei care eram aproape perfecţi în ochii celuilalt. Doar că acum nu ne mai reflectăm la fel. Şi citim pe faţa partenerului nostru punctul în care am ajuns. Aşa că nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre altcineva pentru a retrăi starea eului perfect de la început.

Propagandă sau manipulare?

Bucureşti, 27 noiembrie 2009, staţia de metrou Victoriei. Pe ecranele Zoom TV se succed două ştiri aparent diferite.

Prima e ştirea bombă că Băsescu a lovit un copil.

În a doua ştire Geoană şi Antonescu anunţă planul de a reduce CAS-ul şi de a acorda facilităţi fiscale investitorilor.

Până aici, nimic suspect. Doar că ştirea despre Băsescu poate fi studiată ca exemplu de propagandă ca la carte. Avem personajul negativ Băsescu, decredibilizat, pe un subiect extrem de emoţional, lovirea unui copil. Ni se arată imaginea cu incidentul presupus de acum 5 ani, iar declaraţia iniţială a preşedintelui că nu îşi aduce aminte de un astfel de caz este însoţită de o fotografie de-a lui mai veche în care apare scârbit de toate, deci vinovat. Nu contează că ulterior preşedintele a dat o altă declaraţie de presă în care afirmă că nu a lovit niciodată un copil. Nu contează că acesta nu este un fapt dovedit încă şi atunci nu poate fi prezentat ca o afirmaţie, ci doar ca suspiciune.

Trăiască democraţia!

P.S.
“Propaganda, in cel mai larg sens, este tehnica de influentare a actiunilor omului prin manipularea reprezentarilor. Aceste reprezentari pot fi sub forma vorbita, scrisa, picturala sau muzicala.” - Harold Lasswell (1937)

Tehnici de propagandă
Acordarea de apelative – Băse e un scelerat fiindcă a lovit un copil. Nu cred că mulţi oameni au căutat în dicţionar să vadă ce înseamnă scelerat, dar au reţinut esenţa, Băsescu este foarte rău

Prezentarea de atrocităţi despre duşman în timpul războiului pentru mobilizarea soldaţilor. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum, fiindcă lovirea unui copil reprezintă o atrocitate pentru civilizaţia modernă.

Tehnici de manipulare
Luarea şi combinarea imaginilor. Am privit şi eu cu încetinitorul imaginile respective. Întrebarea pe care o am este de ce sunt aşa de liniştiţi oamenii din jur dacă şeful statului i-a dat un pumn copilului? Şi de ce doamna de lângă copil nu îl pocneşte pe preşedinte, fiindcă eu ca femeie cam aşa aş fi protestat în faţa unei astfel de violenţe? Trecem peste observaţia de bun-simţ că în campanie electorală toţi copiii sunt mângâiaţi pe obraz ca semn de mare afecţiune din partea candidaţilor. Sigur găsim imagini compromiţătoare cu oricare alt candidat la orice funcţie

Stevie Wonder, nume de cod rază de soare

Pentru nostalgicii după soare sau după iubire sau după amândouă, un cântec minunat pentru seri de toamnă liniştite:

De-ale copiiilor

Copilul: Tati, mai cumpără-mi nişte bomboane.
Tatăl: Nu pot, fiindcă nu mai am bani.
Copilul: Atunci cumpără şi tu nişte bani mai întâi.
Tatăl: ...

Cum m-am căsătorit în 60 de secunde

Ajuns pe ultima sută de metri la primărie după o experienţă neaşteptat de neplăcută la coafor şi un îmbrăcat în mai puţin de un minut, salutat rude şi prieteni, intrat în posesia buchetului care nu arăta ca cel comandat, dar cel puţin era ok, intrat în sala de ceremonii pe marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy, simţit ca în faţa plutonului de execuţie, cele două funcţionare semănând conform imaginaţiei mele poetice cu gărzile de la Auschwitz, iar potrivit simţului pragmatic al soţului cu nişte doamne "nefericite" cărora am omis să le lăsăm un "cadou" înainte, trecut direct la subiect fără introduceri de genul bună ziua, bine aţi venit, primit întrebarea cheie: cetăţene, iei în căsătorie pe ...? Răspuns da. Pupat cu entuziasm. Semnat cu ochii la fotograf. Plecat cu buletinul perforat şi alt nume de familie.

P.S. Noroc cu florile primite, cadourile supriză şi urările frumoase - ne-au ajutat să realizăm mai bine ce ni se întâmplă.

Lost in Translation

Exprimă perfect starea în care mă aflam pe la jumătatea filmului încercând să mă lămuresc dacă e într-adevăr atât de prost pe cât mi s-a părut din primul moment în care Bill Murray se freacă la ochi suprins de mirajul din Tokyo. Dar cum ştiam că luase Oscar-ul şi îndoindu-mă de capacităţile mele de cunoscător într-ale filmului am persistat în eroare. E adevărat că eroarea s-a terminat pe la mijlocul filmului când nu am mai rezistat şi am dat pe repede înainte numai ca să asist la un final chipurile parodic al filmelor romantice în care cei doi se despart, iar unul aleargă disperat înapoi după celălalt. Diferenţa în acest film fiind lipsa romantismului şi prezenţa unei apropieri umane profunde.

Un lucru e foarte bun la acest film: titlul. Absolut genial. În rest, profunzime căutată cu orice preţ, scene lipsite de coerenţă, alternări de momente extrem de agitate în care totul se petrece repede şi oarecum fără sens cu momente lente care să marcheze episoadele de introspecţie ale personajelor principale şi mult manierism. Am avut senzaţia de film realizat în studenţie când vrem să dovedim cât de creativi suntem, fără să fim de fapt.

Păcat de subiect care este şi va rămâne o preocupare eternă a oamenilor: sensul vieţii. Pentru ce trăim? Ce vrem să facem în viaţă? Cum? Şi păcat de potenţialul poveştii care ne arată încă o dată că omul va căuta, va găsi, va pierde şi va regăsi sensul vieţii cât trăieşte. Şi că acest sens nu se revelează decât cu ajutorul celorlalţi. Cam ca în viziunea lui Iris Murdoch: Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important.

Femeile care aduc alinarea

Avertisment: nu este un articol siropos. Dimpotrivă.

Femeile care aduc alinarea sau comfort women în engleză nu sunt mamele, soţiile sau iubitele nimănui. Ele sunt prostituatele care lucrau în sistemul de bordeluri organizat de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial cu scopul de a evita violurile soldaţilor în teritoriile proaspăt cucerite şi astfel ostilitatea populaţiei locale.

Dacă la început erau prostituate japoneze care urmau armata oriunde ar fi dus-o tendinţele expansioniste, ulterior bordelurile acestea erau alimentate cu femei răpite şi obligate să se prostitueze. Nimeni nu ştie câte femei au făcut parte din acest sistem, cel puţin 20.000, deşi probabil cifrele sunt mai mari. Unele femei au murit din cauza bolilor şi abuzurilor. Altele s-au sinucis. Cele care au supravieţuit, şi-au revenit cu greu.

Isabel Allende avea dreptate: femeile şi copiii se află pe treapta cea mai de jos a societăţii, fiind cei mai abuzaţi:

Încredere

În fiecare an de ziua mea primesc invariabil aceeaşi urare de la tata: Să ai mai multă încredere în tine! Numai aşa vei reuşi în viaţă.

Ieri am împlinit 29 de ani. A fost prima aniversare pe care am aşteptat-o cu o bucurie, o împăcare şi o încredere greu de pus în cuvinte. Nu era bucuria copilului înnebunit după cadouri sau atenţie. Nu era nici entuziasmul neînfricat de la 20 de ani când aniversările erau nişte confirmări ale sentimentului de putere absolută. Nu mai pun la socoteală faptul că în bucuria mea de acum nu se găsea nici urmă din fandoseala femeilor care refuză să accepte că îmbătrânesc dintr-o teamă paralizantă de degradare fizică. Nu. A fost prima aniversare în care m-am bucurat cu o sinceritate dezarmantă de tot ce am trăit până în acest moment. Şi mai ales, prima aniversare în care aştept cu o nerăbdare oarecum temperată, chiar dacă pare un oximoron, ceea ce voi face să se întâmple în viaţa mea de acum încolo.

Poate cea mai mare fericire de ieri a fost să îmi dau seama că visez încă realizări măreţe, şi în egală măsură mă bucur de lucrurile mici ale vieţii. Altfel, nu îmi explic cum m-am putut bucura de tortul improvizat de îngheţată în care cu greu am reuşit să plasez câteva lumânări chinezeşti prost făcute pe care oricum le-am găsit cu mare chin pe la 10 noaptea sau dedicaţia şi dansul neaşteptat pe Blue eyes ai lui Mika.

Am de gând să mă bucur de fiecare zi de naştere de-a mea. Va fi bucuria de a nu trăi în zadar, ci de a trăi pentru a mă împlini împreună cu cei pe care îi iubesc. De aceea, mai am de gând să mă bucur şi de fiecare zi obişnuită în care voi încerca mereu să fac ceva important pentru mine, astfel încât să nu cad pradă administrativelor şi obligaţiilor fără sens.

Abia aştept aniversarea de anul viitor când voi împlini 30 de ani rotunzi şi plini ca viaţa. Dar nu mă grăbesc. Sunt atât de multe lucruri de trăit până atunci.

La mulţi ani şi vouă, oricând v-aţi fi născut! Şi încredere, multă încredere!

Alegerea verighetelor

Ce te faci când ajungi să probezi verighetele în magazin şi îţi dai seama că nunta e pe bune şi că toată viaţa vei fi legat de cineva, iar acea legătură va fi vizibilă în fiecare zi prin purtarea verighetei? Te uiţi bine la acel cineva, te mai întrebi o dată dacă e decizia potrivită şi pui verigheta pe deget.

Pare simplu să îţi alegi o asemenea bijuterie, mai ales pentru femei. Ei, bine, nu e chiar aşa. Mai ales, pentru bărbaţi.

Ei nu prea sunt obişnuiţi cu inelele. Ele se obişnuiesc greu cu modelele alese de el pentru verighetă. Unul vrea aur alb, celălalt aur galben. Unul briliant, altul nimic. Unul 3 straturi, celălalt subţire-subţire.

Important e ca fiecare să îşi aleagă modelul potrivit pentru el. Verighetele nu trebuie să fie identice, chiar dacă aşa ar fi frumos. Dar decât identice şi în sertar, mai bine diferite şi pe deget.

La fel de important, dacă celălalt nu vrea să poarte verigheta, respectaţi-i decizia. Nu îl forţaţi. Concentraţi-vă pe lucruri mai importante, cum ar fi să faceţi relaţia să meargă din ce în ce mai bine.

Later edit: Există multe poveşti despre semnificaţia verighetelor, de la romanţioase la pragmatice. Astfel, forma de cerc a verighetelor nu face decât să arate că iubirea este veşnică şi fără sfârşit. Frumos, nu? Alţii consideră că prin inelarul mâinii stângii trece vena iubirii (vena amoris). Însă, cel mai mult mi-a plăcut explicaţia din Evul Mediu conform căreia verigheta marca practic înţelegerea dintre tată şi mire de a-i da fata, dar şi zestrea.

Pregătiri de nuntă

Nu sunt o propovăduitoare a căsătoriei, însă, dacă hotărâţi totuşi să vă puneţi pirostriile, nu trebuie să rataţi perioada de pregătiri. Nu le lăsaţi pe mâna părinţilor sau a wedding planner-ului, oricât aţi fi de ocupaţi. Pentru că, de fapt, organizarea unui astfel de eveniment echivalează, după părerea mea, cu un fel de examen de licenţă al cuplului. Partea proastă e că vine un pic cam târziu după ce i-aţi anunţat deja pe ceilalţi că vă căsătoriţi. Partea bună e că pe parcursul pregătirilor vă definiţi şi mai bine rolurile, învăţaţi la perfecţie arta compromisului şi vă cunoaşteţi uneori mai bine decât v-aţi dori.

Şi, dacă sunteţi suficient de atenţi, o să vă prindeţi în ce direcţie se îndreaptă cuplul vostru: spre divorţ sau spre o viaţă cât de cât normală. Din fericire, cu ceva efort se poate evita şi divorţul. Avantajul nebuniei pregătirilor este că scoate din latenţă probleme ce ar putea apărea peste 10-15 ani şi care atunci poate ar fi imposibil de rezolvat. Aşa, apărând la început, orice fel de probleme pot fi soluţionate cu voinţă şi mult efort.

Dacă vreţi, pregătirile de nuntă sunt un fel de preview al vieţii voastre în doi pe termen mediu şi lung.

Surprizele anului 2009

Avertizez de la început că nu este un articol profetic. Nu am răspunsuri despre când şi cum se va termina criza economică mondială sau cea politică mioritică. Este, în schimb, un articol cu iz retrospectiv. Pentru că viaţa e plină de lucruri mărunte şi suprinzătoare care te vindecă de problemele mari şi foarte previzibile.

O iau de la început cu sms-ul primit de Anul Nou de la şoferul bulgar care ne condusese în vară de la Balcic la Russalka. L-am văzut doar de ori, la sosire şi la plecare. Am parcurs 80 de km împreună, distanţă care se pare că a fost de ajuns ca să rămânem undeva în memoria lui.

Continui cu o zi de primăvară şi cu 4 adolescenţi care i-au dăruit prietenului meu câteva bucheţele de mărgăritare doar pentru că el îi întrebase unde mai poate găsi mărgăritare la acea oră.

Imediat îmi vine în minte tata care a refuzat invitaţia mea de a veni în vizită pentru că nu vrea să ne deranjeze şi vrea să ne lase să ne odihnim. E un gest de civism familial mai greu de găsit în vremurile astea în care ne abuzăm unul pe celălalt cum putem mai bine.

Închei cu un profesor universitar care atunci când i-am mărturisit că am descoperit că studiile respective nu erau ceea ce mi se potriveşte, mi-a răspuns cu cea mai mare empatie pe care am primit-o vreodată de la un străin (era prima dată când vorbeam cu el): nu-i nimic, la tinereţe e greu să ştii din prima ce vrei. Însă vei afla până la urmă şi totul va fi bine.

Viaţa e atât de banală. Şi poate tocmai de aceea atât de uşor de găsit frumuseţea ei în orice fapt sau gest oricât de mic.

Mărunţişuri

Moto: Enjoy the little things, for one day you may look back and realize they were the big things. Robert Brault

Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.

Ieri o fetiţă îşi scăpase bomboanele pe jos şi plângea cu o jale imensă. Pentru ea, bomboanele risipite pe trotuar erau o tragedie. Pentru adulţii care treceau pe lângă ea erau doar un prilej de zâmbet îngăduitor.

Am trecut şi eu pe lângă ea şi mi-am adus aminte cu o exactitate extraordinară toate mini-dramele din copilărie. Erau la fel de puternice ca cele prin care trec acum. Şi sunt convinsă că peste un timp or să mi se pară ca problemele de când eram copil.

La final, mă declar pentru aceste „mărunţişuri”.

NU mai condamnaţi România

Motto: Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Petre Ţuţea

De dimineaţa până seara, oriunde ai fi, auzi şi vezi numai chestii negative despre România. Media, cel puţin, abundă în cultul România, cea mai rea dintre lumile posibile. Nici cetăţenii obişnuiţi nu scapă tentaţiei de a „blagoslovi” România în toate felurile. Evident, pentru tot ce nu merge în România, alţii sunt de vină: comunismul, tranziţia, politicienii, criza mondială, etc. Noi, românii, nu suntem niciodată de vină. Noi suntem victimele. De noi trebuie să aibă cineva grijă. De ţara noastră trebuie să se ocupe cineva. Nu ştim cine, dar trebuie neapărat să fie altcineva decât noi. Totul culminează cu afirmaţia: presa străină a creat o imagine defavorabilă României. Nu, România este cea care îşi creează în fiecare zi o imagine negativă. Iar România este formată din noi românii.

Cei care au petrecut în străinătate un pic mai mult timp decât doar o săptămână de vacanţă, au avut ocazia să descopere că toate ţările sunt la fel când le priveşti din interior. Timp de şase luni am locuit în Belgia şi am aflat cu stupoare că şi belgienii suferă de complexul ţării mici şi neimportante, că şi ei au probleme cu politicienii, că se confruntă cu revoltele imigranţilor marocani, că au dificultăţi economice şi tot aşa. Dar nimeni nu denigra ţara. Erau lucruri fireşti, iar belgienilor nu le rămânea decât să fie foarte mândri de Belgia lor.

La o discuţie recentă despre brandul de ţară, am realizat că românii nu cred în România, altfel nu văd de ce ar ataca-o cu orice preţ. Probabil că pentru noi România este o noţiune abstractă şi nu locul în care trăim în fiecare zi. Altfel, am încerca să ne facem viaţa mai frumoasă aici şi nu invers.

Îmi recunosc vina de a cârcoti uneori împotriva României. În acelaşi timp, nu am abdicat de la normele de bună purtare şi de bună-credinţă pe care ar trebui să le avem pentru ţara noastră. Problema este că nouă de fapt ne este ruşine de ceilalţi români şi nu de România în general.

Să nu uităm: România suntem noi.

Dorinţe posibile?

Paradoxal, oamenii sunt capabili să îşi imagineze cele mai fantastice lucruri, dar nu şi pe cele mai banale sau simple în aparenţă.

În ultimul număr din Esquire Alexandru Mironov povesteşte cum credea în astronave pe Marte, dar nu şi în posibilitatea de a călători prin Europa doar cu buletinul.

O mărturisire cu mult mai dramatică îi aparţine lui Grigore Vieru: Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

Mafia nunţilor

Motto:
I dreamed of a wedding of elaborate elegance,
A church filled with family and friends.
I asked him what kind of a wedding he wished for,
He said one that would make me his wife.

Am constatat de curând că nunţile sunt de fapt conspiraţii împotriva mirilor. Gândiţi-vă şi dumneavoastră. Doi oameni se iubesc, se potrivesc, le e atât de bine împreună încât decid să renunţe la alte opţiuni şi să îşi concentreze toate eforturile asupra acelei relaţii căsătorindu-se. Până aici toate bune şi frumoase. De aici, începe nebunia.

Deodată te trezeşti pe cap cu o sumedenie de nevoi pe care nu le aveai până atunci. Dacă eşti mult mai influenţabil social, ca să nu spun snob, atunci vei ceda majorităţii acestor nevoi create de firmele de organizare a nunţilor pentru profitul lor şi nu neapărat pentru binele mirilor.

Când pui pe hârtie tot ce ar trebui să ai la o nuntă conform uzanţelor moderne, te apucă groaza. Cu precădere dacă ai un buget modest, dar vrei totuşi să rămâi cu faţa socială nepătată. Să enumerăm câteva: ai nevoie de temă, de idei cât mai trăsnite pentru temă,de machiaj profesionist, de super coafură, de nu ştiu ce bijuterii sau pantofi, de invitaţii, de cocarde, de aranjamente de flori, de carduri de confirmare, de meniuri, de plicuri pentru bani, de cartea invitaţilor, de fotograf şi cameraman, de DJ, de perdele de lumini şi fum, de fântână de ciocolată, de dansatori profesionişti, de porumbei albi sau fluturi la biserică, de mărturii, de feluri de mâncare sofisticate, de o rochie foarte scumpă, de formaţie, de decoraţiuni nu ştiu cum, de coşuleţe pentru flori, de perniţe pentru verighetă, de poşetă şi mănuşi, de cor, de lumânări, de certificate şi taxe. Nu le-am scris pe toate câte sunt că nu aş mai fi terminat niciodată.

În realitate, lucrurile sunt mult mai simple. Pentru o nuntă e nevoie de doi oameni, iubire şi multă înţelepciune. Atât.

Cel mai tare mă amuză nunţile tematice. Eu credeam că nunta este o temă în sine. Ei, bine, nu. Avem nunţi marine, nunţi de iarnă, de vară, de primăvară-toamnă, retro, rock, glamour şi lista e lungă ca de aici până în Australia, după cum le tună mirilor sau firmelor de nunţi. Dar nunta, nunta cea adevărată unde e? Semnificaţia ei pe unde s-a pierdut?

Toate aceste nevoi false sunt hazlii dacă te poţi detaşa şi reuşeşti să nu cedezi presiunilor sociale. Dacă nu, ele devin un stres imens, ca să nu mai vorbim că sunt un fel de agent de creştere a cheltuielilor, de unde stresul ajunge să fie şi mai mare.

Milk

Milk nu este un film despre lapte. Este un film despre un om. Şi nu unul ca oricare altul, ci un activist şi politician gay din America anilor 70. Harvey Milk are o poveste interesantă pe care Sean Penn o interpretează fantastic, premiul Oscar pentru cel mai bun actor nefiind deloc întâmplător.

Urmărind filmul realizezi cât de mult s-a schimbat lumea în decurs de 30 de ani, adică într-un timp foarte scurt raportat la scara istoriei. Nouă ne este greu să ne imaginăm vremuri în care negrii erau obligaţi să stea numai în partea din spate a autobuzului sau li se interzicea practicarea anumitor profesii. Cu atât mai greu să ne gândim la o lume în care homosexualii erau condamnaţi pentru seceta din California şi erau numiţi în fel şi chip.

Chiar dacă discriminarea există în continuare pe faţa pământului, lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult în ţările dezvoltate. Iar mie toate acestea îmi dau un sentiment de speranţă.

Omul frumos

Moto: De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient. Dan Puric

Orice sărbătoare religioasă este despre şi pentru oameni. Dacă sărbătoarea Crăciunului este pentru omul bun şi vesel, Paştele este despre omul frumos. Fiindcă acesta ar trebui să fie efectul Paştelui asupra noastră: (re)descoperirea omului frumos din noi şi din ceilalţi şi nu ghiftuirea cu sarmale sau miel şi nici bucuria unor zile libere.

Dacă nu ştiţi cum arată omul frumos, îl găsiţi în cartea lui Dan Puric.

Chişinău-Moldova-Bucureşti-România

Azi am retrăit pentru câteva ore sentimentele contradictorii din timpul Revoluţiei române din 1989. Timp de o oră am privit la televizor cu dorinţa de a şti mai mult, dar şi cu teama pentru zecile de mii de oameni adunaţi în centrul Chişinăului.

După ce am considerat că m-am uitat suficient de mult la televizor, m-am pornit spre Piaţa Universităţii pentru a fi alături de românii basarabeni, indiferent că se află în Moldova sau în România. Acolo, în loc de solidaritate, am dat peste un haos între două tabere de demonstranţi, de nu înţelegeai ce se întâmplă. Am rămas dezamăgită pentru că nu am văzut atâţia studenţi şi tineri moldoveni aşa cum mă aşteptam. Dacă aş fi fost în situaţia lor, aş fi mers acolo în Piaţa Universităţii. Pentru mine ar fi fost o chestiune de onoare, chiar dacă poate nu ar fi rezolvat ceva în mod practic.

Din păcate, cred că Mircea Badea are dreptate. Contextul internaţional este nefavorabil Moldovei. Criza e peste tot. Nimeni nu vrea să îşi bată capul cu o ţărişoară problematică şi, mai ales, nu vrea să îşi pună în cap mama Rusie.

Căsătorie în vremea crizei

Motto: Getting divorced just because you don't love a man is almost as silly as getting married just because you do. Zsa Zsa Gabor

Primul gând care mi-a venit în minte când a izbucnit criza financiară globală a fost: acum mi-am găsit şi eu să mă mărit? Când e lumea în criză? Şi nu una ca oricare? Cea mai mare şi mai globalizată de la Marea Depresiune din anii 30? Adio vise roz de viitor. Adio final fericit. Acum povestea se încheie cu şi au trăit în criză până la adânci bătrâneţi.

Partea bună e că e foarte distractiv să te căsătoreşti. Mă rog, poate fi şi enervant, dar e mai degrabă haios. Oricum, am concluzionat că procesul în sine de a te căsători ar trebui menţionat în CV-ul tuturor celor care au trecut prin aşa ceva la experienţă profesională şi chiar la studii.

O să revin cu diverse povestiri trăite în cursul pregătirilor. Pentru că nu am timp să fac un blog de nuntă, aşa cum mi-aş fi dorit, o să public aici câte un articol pe săptămână despre toate aventurile dinaintea căsătoriei.

Respiraţi cu încredere: e primăvară!

Motto:

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Toată lumea vrea afară acum pentru că e în sfârşit soare, totul s-a colorat în verde sau în roz sau în galben sau în orice culoare vă trece prin minte. Eu vă invit să simţiţi primăvara cumva din altă perspectivă. Mergeţi la Cărtureşti, pierdeţi-vă printre cărţi, ceaiuri şi emoţii, iar înainte să plecaţi să vă opriţi pentru o clipă în faţa uşii şi să vă umpleţi ochii de explozia pomului înflorit care vă aşteaptă la ieşire. Pentru mine, imaginea acelui pom a făcut cât o mie de primăveri.

Să nu uitaţi nici de primăvara din interior. Să fim veseli! Primăvara e atât de scurtă!

Dă pagina

Motto: Life is like a piano. What you get out of it depends on how you play it. Tom Lehrer

Oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Marea lor majoritate, cel puţin. La mijloc o fi vreo explicaţie antropologic-evolutivă, care oricum nu ne este prea de folos în zilele noastre.

Am momente când simt acut nevoia unei persoane care să joace rolul celui care întoarce pagina partiturilor pianiştilor în timpul concertelor. Aş avea nevoie de un asistent de schimbare care să preia oarecum responsabilitatea urmăririi fiecărei note, care să preia presiunea psihică aferentă. Am nevoie de un amortizor al fricilor, astfel încât principala mea grijă să fie „să cânt la pian” nu să fug de schimbare sau să alerg după schimbare, în cazul cel mai fericit.

Evident, în viaţa reală nimeni nu stă lângă tine să îţi întoarcă paginile. Depinde numai de tine când şi cum dai pagina, adică te schimbi.

Fericite şi frumoase

Asta e urarea mea pentru toate femeile! Scurtă şi la obiect!

P.S. Putem considera oricând ziua de 8 martie ca pe o sărbătoare comercială, comunistă, feministă, inutilă sau mai ştiu eu cum. Sau ne putem bucura de ea pur şi simplu. Eu una mă bucur. Probabil pentru că vine la pachet cu primăvara.

Voi încerca

Cine nu încearcă, nu câştigă, dar cine doar încearcă, va pierde sigur!

De câte ori nu i-aţi auzit pe cei din jur zicând: Voi încerca să am mai mult timp. Voi încerca să merg mai des la sală. Voi încerca să cumpăr mai multe cărţi. Ce ascunde acest a încerca? Nu altceva decât teama că nu vei avea succes în ce ţi-ai propus să încerci. Numai că a încerca e un drog amar fiindcă, dacă pe de o parte îţi oferă confortul de a spune la final eu am încercat, pe de altă parte el semnează condamnarea la eşec. Acest verb trădează convingerea persoanei care îl pronunţă că va eşua în acea încercare.

Citeam undeva un exemplu excelent pentru a vedea ridicolul lui a încerca. Un trainer scapă o monedă jos şi cheamă un om din public să încerce să o ridice. Evident, omul ridică moneda, doar că trainerul îi atrage atenţia că trebuie doar să încerce nu şi să execute acţiunea. Aşa că omul face tot felul de mişcări caraghioase în încercarea de a lua moneda. Trainerul a punctat astfel foarte bine diferenţa dintre a încerca să faci ceva şi a face efectiv acel ceva.

De fiecare dată când vom spune voi încerca, poate ar fi o idee bună să ne imaginăm cum încercăm să ridicăm o monedă de pe jos fără să o ridicăm totuşi. După ce ne vom convinge că a încerca e un act inutil de autoiluzionare şi o dovadă de laşitate, poate ar fi bine să acţionăm pur şi simplu.

Emma Bovary, c'est moi!

Moto: Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Gabriel Liiceanu

Uitându-mă la Revolutionary Road am avut revelaţia că toate femeile pe care le cunosc, direct sau indirect, inclusiv eu, suferă de bovarism. Adică, acel refuz psihic al acceptării realităţii şi incapacitatea de a concepe că sunt altfel decât sunt cu adevărat.

Este ceea ce se întâmplă cu April din film care se consideră o actriţă boemă şi nu mama a doi copii ce trăieşte în confortul suburbiei americane din salariul soţului. Chiar dacă acţiunea filmului se petrece în anii 50, bovarismul femeilor e ceva palpabil ce iese din coperţile cărţilor şi este cu mult mai tragic decât povestea doamnei Bovary a lui Flaubert de unde îi vine numele. Pentru că dacă draga de Emma se iluzionează amoros, femeile bovarice din ziua noastră se iluzionează total, ceea ce le transformă în victimele perfecte. Ele vor fi mereu nefericite pentru că în mod logic nu vor reuşi niciodată să treacă peste discrepanţa dintre realitate şi visele lor. Este ceea ce se întâmplă cu fetele astea care trăiesc într-o garsonieră prăpădită, dar conduc o super maşină sau îşi doresc măcar. Sau se duc la saloane şi magazine de lux pentru că aspiră să fie mai mult decât nişte fiinţe de cartier – noi neavând suburbii.

Trecând la exemplele banale, mă gândesc la toate femeile pe care le-am întâlnit şi cred că foarte puţine dintre ele sunt mulţumite de ceea ce au. Ba nu au casa cea mare şi frumoasă la care au visat. Ba nu au partenerul ideal şi au trebuit să se mulţumească cu ce au găsit la un moment dat. Ba au prea mulţi copii – uneori şi unul e prea mult pentru ele. Ba sunt dărâmate de muncile casnice la care tot ele ar renunţa cu greu dintr-un simţ exagerat al datoriei. Ba nu au suficiente perechi de pantofi sau genţi. Ba nu pot să călătorească unde îşi doresc. Şi nicio secundă nu se întreabă de ce. Şi nicio secundă nu se gândesc să se bucure de ce au în timp ce se străduiesc să obţină mai mult. Nu, ele merg cu frustrarea şi nefericirea tot înainte, transmiţând-o urmaşelor urmaşelor lor.

Şi, totuşi, de ce sunt atât de nemulţumite femeile? Ştie oare cineva?

De ce-ai mai dărui un mărţişor?

În zilele noaste, mărţişorul pare un obicei desuet şi, în orice caz, copleşit de kitsch. Argumentul tradiţiei încă de la traci nu mai impresionează pe nimeni, şi nici cel al încărcaturii simbolice (de exemplu, funia care reprezintă cele 365 de zile).

Azi am găsit totuşi 3 motive pentru care încă mai merită să dăruiţi un mărţişor:

1. pentru că fără tradiţii am fi ca amnezicii care trăiesc într-un prezent pe care nu îl înţeleg fiindcă au un trecut pe care nu şi-l aduc aminte.

2. pentru că aşa ştim clar că a venit primăvara fără să ne cercetăm agendele, ci doar bucurându-ne de primirea unui mic cadou simbolic.

3. pentru că fără a dărui şi a primi nu am fi decât nişte oameni care muncesc şi atât.

Intuiţia feminină

Moto: The two operations of our understanding, intuition and deduction, on which alone we have said we must rely in the acquisition of knowledge. Rene Descartes

Am auzit deunăzi cea mai plauzibilă explicaţie pentru nivelul ridicat al inteligenţei emoţionale de care dau dovadă femeile.

Ei bine, din cauza faptului că femeia a fost mereu lipsită de drepturi: de a-şi alege soţul, de a merge la şcoală, de a vota, de a vorbi în public, etc., ea şi-a perfecţionat un sistem excelent de supravieţuire, respectiv prin interpretarea rapidă a reacţiilor şi sentimentelor celorlalţi, prin înţelegerea aproape instantanee a unor fenomene, în special cele ce ţin de social, şi prin acordarea sprijinului afectiv necesar. O explicaţie subiacentă ar deriva din rolul ei de mamă şi provocarea permanentă de a înţelege "mesajele" bebeluşului.

Probabil nu există un singur răspuns corect. Mă întreb cum va arăta femeia viitorului care teoretic este mult mai liberă. Va mai avea aceeaşi intuiţie?

Revolutionary Road

Moto: Hopeless emptiness. Now you've said it. Plenty of people are onto the emptiness, but it takes real guts to see the hopelessness. John Givings (personaj)

Vreţi să vedeţi fragmente necosmetizate de viaţă adevărată?

Vreţi să asistaţi la certuri furtunoase şi absurde urmate de împăcări simple şi fireşti întocmai ca în realitate?

Vreţi să vă înfruntaţi temerile în legătură cu viaţa voastră de familie? Vreţi să aveţi parte de jocul bun al unor actori tineri?

Vreţi să vă daţi seama cât de mult a evoluat rolul femeii în ultimii cincizeci de ani?

Vreţi o porţie preventivă de terapie de cuplu?

Vreţi să vă evaluaţi viaţa de adult şi să vă refaceţi lista de piorităţi?

Atunci trebuie neapărat să vedeţi Revolutionary Road sau Nonconformiştii.

Încă o zi

Moto: I never did a day's work in my life. It was all fun. Thomas A. Edison

Nu ştiu de ce, dar pe aici pe la noi sau cel puţin în locurile pe unde mă preumblu, dimineaţa e motiv de nefericire. O, nu, încă o zi în care trebuie să merg la serviciu! Iar va trebui să rezist o zi întreagă! Nu mai suport! Sunt doar câteva din remarcile pe care le aud în jurul meu, inclusiv la mine.

Toate aceste afirmaţii nu denotă doar o anumită inerţie a subiectelor de conversaţie, ci o realitate mult mai gravă: lipsa plăcerii în activităţile noastre zilnice şi, mai grav decât atât, sabotarea acestor activităţi prin stări negative.

Dacă într-adevăr nu îţi place locul tău de muncă din diverse motive şi nici nu îl poţi schimba, tot din diverse motive, asta nu înseamnă că trebuie să te înveninezi şi mai mult. Dimpotrivă, e situaţia ideală pentru a schimba paradigma şi a încerca să îţi faci viaţa mai bună.

O nouă zi nu trebuie să perpetueze situaţii deja existente, ci îţi oferă şansa de a opera unele schimbări. Poţi să mai faci şi altceva pe lângă activitatea respectivă astfel încât atenţia ta să nu se mai concentreze exclusiv pe motivul nefericirii şi frustrării. Sau poţi să reîncadrezi situaţia de viaţă în cauză: să enumeri avantajele şi să te axezi pe ele, dar musai trebuie să faci apel şi la varianta unu, adică să mai ai şi alte locuri sau activităţi de unde să îţi iei porţia zilnică de recunoaştere şi satisfacţie. Mai precis, îţi cauţi un hobby, îţi faci un blog, îţi continui studiile, îţi planifici călătorii. Orice.

Este şi motivul pentru care am început să scriu pe acest blog. Pentru ca încă o zi să fie o şansă şi nu un ghinion.

Plus-empatie

Moto: The most valuable things in life are not measured in monetary terms. The really important things are not houses and lands, stocks and bonds, automobiles and real state, but friendships, trust, confidence, empathy, mercy, love and faith. Bertrand Russell

Toată lumea vorbeşte acum despre plusvaloare. Un angajat trebuie să aducă plusvaloare companiei unde lucrează. La rândul ei, compania trebuie să aducă plusvaloare în viaţa profesională şi personală a angajaţilor. Un produs trebuie să aducă plusvaloare pentru consumatori, întocmai cum un serviciu trebuie să aducă plusvaloare pentru beneficiari. Cum rămâne însă cu plusvaloarea umană pe care eu aş denumi-o plus-empatie?

(Paranteză) Când eram mică, tata mi se părea un magician pentru că reuşea cumva să ghicească ce fel de om este interlocutorul său şi să îi anticipeze reacţiile. Întrebându-l care este secretul lui, mi-a răspuns doar atât: uită-te la cei din jur cu atenţie şi vei fi şi tu ca mine. Ani de experienţă în uitatul la cei de lângă mine m-au ajutat nu doar să fac inferenţe de genul e îmbrăcat mai prost, deci are o situaţie materială precară, ci şi unele mult mai rafinate ce ţin de emoţiile şi gândurile celorlalţi. Astfel, am realizat că sunt un om profund empatic şi că empatia este cea mai de preţ calitate a mea, dar şi cea mai nesuferită.

Aşa cum spune literatura de specialitate, empatia e un proces cognitiv şi afectiv de mare fineţe care ne permite să aflăm ce gândeşte şi ce simte celălalt. Sau mai degrabă să gândim şi să simţim ce gândeşte şi simte celălalt. Ea porneşte de la conştientizarea de sine şi continuă cu observarea celuilalt. De altfel, această observare ar trebui să fie regula de bază în orice tip de relaţionare umană.

Teoreticienii au stabilit că empatia îndeplineşte cinci funcţii principale în viaţa unui om:

1. funcţia cognitivă - se referă la cunoaşterea interlocutorului din punct de vedere al sentimentelor trăite de acesta;
2. funcţia anticipativă - ajută la realizarea unor predicţii despre comportamentul interlocutorului ceea ce îi permite persoanei empatice să adopte o anumită strategie comportamentală;
3. funcţia de comunicare – empatia este o formă de comunicare implicită. De aici apar uneori problemele de comunicare între bărbaţi şi femei, fiindcă bărbaţii sunt mai puţin empatici şi atunci lor le scapă anumite detalii pe care femeia le consideră evidente şi de aceea nu înţelege nepăsarea bărbatului pe care o atribuie lipsei sentimentelor sau respectului;
4. funcţia de contagiune afectivă – empatia are loc în urma identificării eului propriu cu eul interlocutorului ceea ce antrenează împrumutarea stării persoanei care face obiectul empatiei de către cea care empatizează;
5. funcţia performanţială – prin intermediul empatiei reuşim să convingem oameni şi chiar grupuri să efectueze diverse activităţi.

O fi bine să fii empatic? În principiu, da, pentru că asta demonstrează că te cunoşti foarte bine pe tine, îi cunoşti foarte bine şi pe ceilalţi, ai capacitatea de a „intra în pielea lor” şi te comporţi în consecinţă, deci nu intri cu bocancii în gândurile şi sentimentele cuiva.

Empatia e dăunătoare din cauza funcţiei de sincronie afectivă – nu poţi afla ce simte şi gândeşte celălalt dacă îţi păstrezi starea ta din acel moment. Or, alterarea stării tale aduce de regulă multă tristeţe în viaţa unui om, pentru că cel mai frecvent eşti empatic cu oameni care au necazuri sau mici probleme. Plus, dramele celorlalţi devin propriile tale drame şi nu poţi să stai liniştit până nu le rezolvi. Simţi că e de datoria ta să faci asta. E o lege nescrisă a firii de empatic.

Cum rămâne însă cu plus-empatia? Cred că ea lipseşte din România în modul cel mai barbar. Am senzaţia uneori că putem trece liniştiţi pe lângă oameni măcelăriţi la propriu fără să avem o reacţie de empatie, ci doar una de teamă. Şi mai cred că empatia ar fi soluţia la multe din micile sau marile acte de necivilizaţie la care asistăm în fiecare zi. Sunt convinsă că, dacă ne-am pune pentru o secundă în pielea celuilalt, viaţa noastră ar deveni mai lipsită de stresuri inutile. De exemplu, oamenii nu ar mai muri pe treceri de pietoni dacă şoferii ar respecta semnele de circulaţie după ce s-au pus în pielea pietonilor şi au realizat pericolele. Sau oamenii şi-ar respecta cuvântul dat după ce au făcut un mic exerciţiu de imaginaţie şi au înţeles care sunt efectele încălcării unor acorduri.

Nu visez la empatia exagerată care se manifestă la mine: mie mi se rupe sufletul când văd un bătrân cu sacoşe grele care pierde metroul la mustaţă. Dar visez la un dram de empatie, de milă, de atenţie, de umanitate. Nu trebuie să fii religios ca să vezi că spre asta ar trebui să tindă omenirea dacă tot pretindem că suntem rasa superioară care conduce pământul.

În căutarea unui hobby

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

• să aveţi un timp numai al vostru,
• să vă relaxaţi,
• să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
• să învăţaţi să faceţi ceva nou,
• să evadaţi din cotidian,
• să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De ce vorbesc tare oamenii?

Mă încearcă de la o vreme întrebarea de ce vorbesc tare oamenii în public. Public însemnând pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport, la restaurant şi orice loc unde există posibilitatea de a întâlni alte fiinţe umane.

Am şi câteva explicaţii. Să îmi spuneţi dacă am nimerit bine.

1. Au probleme cu auzul. Nu se aud pe sine.

2. Au probleme şi mai mari cu stima de sine pe care nu o aud bine şi atunci vorbesc tare, doar-doar s-or face mai auziţi şi deci mai importanţi.

3. NU au probleme cu noi, cei care îi auzim, că altfel ar fi şi ei mai atenţi şi s-ar gândi că poate deranjează pe cineva.

Pot să înţeleg că tonul şi decibelii unei voci sunt condiţionaţi din punct de vedere cultural şi că, de exemplu, italienii sau grecii sunt foarte zgomotoşi. E clar că din unghiul ăsta suntem fraţi şi cu urmaşii romanilor şi cu urmaşii fanarioţilor.

Propun organizarea unor jocuri mai mult decât olimpice de vorbit tare. Măcar la ceva să mai fim şi noi fruntaşi.

E posibil să am eu urechile mai sensibile şi să mă afecteze în mod exagerat. Însă mi se pare suficient că trăiesc în Bucureşti unde mă trezesc şi mă culc în sunetul disperat al ambulanţelor, unde la fiecare colţ de stradă claxonează cineva, unde oamenii vorbesc la telefon atât de tare încât vor să scoată morţii din groapă şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Acest vorbit tare nu este decât un simptom al neputinţei societăţii noastre în evoluţia ei spre o altă civilizaţie. Care sper că va veni mai repede, până nu surzesc de tot în zgomotul acesta infernal.

Duminică seara

Seara de duminică e de relaxare pentru cei mai mulţi dintre noi sau de planificare a săptămânii pentru cei mai conştiincioşi.

Pentru cei care preferă prima variantă, am două oferte în program.

Prima, este vizionarea unui film care e un fel de preambul la un articol pe care îl voi scrie la un moment dat despre cele mai simple mecanisme ale fiinţei umane activate de trebuinţa de apartenenţă, afiliere şi afecţiune. În fond, tot ce ne dorim este să fim înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Scurt metrajul următor vorbeşte chiar despre acest lucru într-un mod hazliu, dar să nu vă lăsaţi păcăliţi de aerul aparent superficial.

A doua ofertă e un concurs de depistare a unor criminali ascunşi printre programatori. Poate că nu e cea mai indicată activitate de duminică, dar e un exerciţiu bun de cunoaştere a naturii umane. Eu am obţinut 10 din 10 la acest test. Sper că şi voi.

Iată şi link-ul: http://www.malevole.com/mv/misc/killerquiz/

Să aveţi o săptămână aşa cum vă doriţi!

Convorbire cu un străin

Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund totuşi. O voce caldă mă salută şi mă întreabă: Bună, sunt Ina. Mă mai ţii minte? Sigur că da, zic eu, în timp ce scormoneam cu disperare prin ascunzişurile memoriei după un indiciu. A, da, văd un peron într-o după-amiază de toamnă. Acolo m-am întâlnit pentru prima şi singura dată cu ea. Trebuia să îi dau o traducere la care lucrasem.

Acum, după mai mult de 5 ani de la acea întrevedere, revenea cu o rugăminte. Poate, în alte condiţii şi dat fiind sălbăticia zilelor noastre în care îi judecăm pe toţi în funcţie de interese, m-aş fi ofuscat un pic. Dar Ina a avut atâta bun-simţ în felul în care m-a rugat încât nu numai că nu m-am supărat, ba chiar am fost fericită să o ajut.

Am închis după o discuţie de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre criză, căsătorie, copii, slujbă şi multe altele. Am revenit la viaţa mea obişnuită din acea zi. Numai că acum aveam un sentiment de bine. Mi-am dat seama că realizasem primul act comunicaţional adevărat din ultimele săptămâni. Cumva tonul şi atitudinea interlocutorului meu îmi anulaseră automatismele conversaţionale.

Când mai răspundeţi la telefon sau vă întâlniţi cu cineva, nu uitaţi să fiţi cât mai autentici. S-ar putea să vă prindă bine.

Învăţământul românesc

Încă de pe vremea când eram elevă mă întrebam ce îi lipseşte sistemului de învăţământ din România. Sunt unul din oamenii care consideră că strategiile guvernamentale nu trebuie să aibă în vedere doar componenta economică. De ce? Pentru că economia e făcută de oameni. Tocmai de aceea, prioritatea unui guvern ar trebui să constea în dezvoltarea unei populaţii educate şi sănătoase. Învăţământul şi sistemul sanitar trebuie să stea la baza oricăror altor proiecte. În timp, am devenit aproape obsedată de responsabilitatea pe care o avem faţă de generaţiile viitoare. Aceste generaţii nu sunt un concept abstract, ele sunt de fapt copiii şi nepoţii noştri.

În fine, toată lumea dă vina pe bani, pe insuficienţa fondurilor, pentru a explica eşecul învăţământului românesc. Acest eşec este dovedit de toţi angajatorii care încearcă să recruteze tineri pregătiţi. Nu numai că tinerii nu posedă cunoştinţe solide, dar au şi o atitudine de genul merit mulţi bani, dar de muncit, nu mă spetesc, că am văzut eu că se poate şi aşa. Nici nu îi poţi condamna. Este ceea ce au trăit în ultimii ani. Este exemplul pe care l-au primit de la clasa politică şi de la anumiţi oameni de afaceri.

Mie mi se pare că sistemul nostru educaţional este defect din cauza atitudinii oamenilor. Mulţi profesori vin la şcoală sau la facultate ca să semneze condica, să bifeze ziua respectivă, să mai dea o pagină de manual. Puţini sunt cei care vin cu un obiectiv, cum ar fi: la sfârşitul anului sau cursului, elevul/studentul respectiv va fi în stare să înţeleagă nişte concepte, să opereze cu ele în practică, să îşi găsească o afinitate cu un anumit domeniu, etc. Nu contează că şi învăţăceii vin cu aceeaşi atitudine de lasă-mă să te las, vin la şcoală că trebuie. Datoria profesorului este net superioară.

Criză sau necriză financiară, poate ar trebui să preluăm modelul finlandez de a înfiinţa o universitate specială pentru pregătirea profesorilor. În Finlanda, această iniţiativă a fost lansată acum vreo 30 de ani când învăţământul lor avea rezultate dezastruoase. Nu au aşteptat să se lovească de pragul de sus şi au luat măsuri din timp, măsuri care s-au dovedit inspirate.

Eu încă mai sper.

Asocieri

Poate vă mai aduceţi aminte de o replică din filmul Gladiatorul: What we do in life echoes in eternity! Am putea-o traduce astfel: Ecoul acţiunilor întreprinse pe parcursul vieţii noastre se va auzi şi după ce noi nu vom mai fi.

Parafrazând, am putea spune că ecoul copilăriei noastre ne va urmări toată viaţa. Revin astfel la abordarea psihanalitică. Cauzele comportamentelor şi atitudinilor noastre actuale se află în trecutul nostru şi cel mai adesea în copilărie. De aceea, sunt şi foarte greu de depistat. Pentru că s-au înregistrat natural în sistemul nostru de parcă ar fi fost întotdeauna acolo. Or, asta nu e adevărat. Şi acest fapt poate fi dovedit în situaţii neaşteptate sau de criză unde adevărata personalitate iese la iveală, de nu mai ştii cine eşti cu adevărat. Alteori, personalitatea ne este denaturată atât de mult, încât cu greu se mai poate recupera. Procesul e îndelungat şi extrem de solicitant. Şi mulţi preferă comoditatea drumului ştiut decât pietrele de pe cărarea mai puţin umblată.

Să nu disperăm, totuşi. De unele chestii scăpăm în mod firesc, fără mari eforturi. De exemplu, deşi pe mine m-a defavorizat mereu învăţătoarea, nu am crescut cu convingerea că ceilalţi îmi vor răul cu orice preţ şi că numai ei sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă. De altele, mai greu. Pentru că am stat foarte mult singură în copilărie, prefer solitudinea şi uneori am probleme mari cu băile de mulţime. Exagerez cu probleme mari, pur şi simplu mă obosesc mai mult decât ar fi cazul sau decât pe alţii. Şi mai am o sumedenie de exemple. Şi sunt convinsă că şi voi.

Însă cel mai important este să descoperi moştenirea pe care ţi-au lăsat-o anii copilăriei, fie că este vorba de un surplus de dragoste şi răsfăţ fie că, dimpotrivă, ai rămas cu povara lipsei de încredere în sine. Şi să iei măsuri cât mai repede, în cunoştinţă de cauză şi asistat de un specialist.

Eu sunt convinsă că viaţa noastră ar fi mai frumoasă dacă majoritatea dintre noi şi-ar rezolva problemele fără răspuns din copilărie. Doar uitaţi-vă la toţi oamenii extrem de egoişti pe care îi cunoaşteţi. Sau la şefii voştri copleşiţi paradoxal de complexe de inferioritate care vă fac zilele un calvar.

Păcat că puţini dintre noi îşi pun astfel de probleme. Şi de aceea tot noi cei mai sensibili şi atenţi suntem nevoiţi să ne ajutăm şi pe noi, dar şi pe ei. Sau poate că e bine şi aşa, atâta timp cât oamenii reuşesc să se schimbe întru acceptarea şi înţelegerea lor şi a celorlalţi.

Indignare

Subiectivismul oamenilor e fantastic. Iar egoismul înfloreşte nestăvilit în România zilelor noastre.

Spun asta după ce am asistat la o scenă demnă de inclus în nuvelele lui Caragiale, ediţia 2009. În timpul unei discuţii cu nişte colege, una din ele se declară foarte indignată de comportamentul unei bătrâne. Cum greşea bătrâna faţă de această tânără de 24 de ani? Ei, bine, doamna cu mai mulţi ani care stătea în staţia de autobuz refuza să se dea la o parte din calea tinerei care voia să parcheze fix în staţie. Şi tânăra era foarte supărată pe băbuţă că i-a mai şi arătat semnul de circulaţie care interzice parcarea în staţiile pentru mijloacele de transport.

Până aici am suportat. Nu m-a mai răbdat inima să ascult aberaţiile ei şi bineînţeles m-am apucat să-i explic că totuşi a greşit pentru că nu doar a încălcat o regulă simplă, dar şi urma să deranjeze un număr de oameni. Singurul răspuns a fost o mare tăcere care a învăluit conversaţia.

M-am retras gândindu-mă cum e posibil ca în decurs de doar o generaţie – diferenţa dintre mine şi indignată – să se schimbe oamenii atât de tare? Sau poate nu îi cunosc prea bine pe oamenii de-o seamă cu mine. Mi-e frică să mă gândesc cum vor arăta bătrâneţile mele când îmi voi lua pensia de la copiii ăştia crescuţi pe apucate.

Teamă sau speranţă?

Obama spunea azi că cei prezenţi la inaugurarea lui sunt cei care au ales speranţa în locul fricii.

Eu extrapolez ca de obicei şi mă gândesc că în fiecare dimineaţă ar trebui să ne întrebăm: cu ce îmi încep ziua, cu frică sau cu speranţă? Şi să facem ceva să scăpăm de temeri şi să profităm de speranţele constuctive pentru a ne desăvârşi potenţialul.

P.S. Obama şi discursul lui, numai bun de studiat şi inspirat.

Pantof de femeie

Femeia modernă pare a fi trecut de la sclavia social-maritală la sclavia faţă de pantofi, haine şi bijuterii. A, şi era să uit, şi sclavia faţă de parfumuri. Cel puţin, aşa reiese din filme, din reviste, din magazine când vezi cu câtă destoinicie şi în ce cantităţi cumpără femeile astfel de chestiuni de înfrumuseţare. Aparent, conversaţiile femeilor se învârt acum numai în jurul hainelor la modă, al dietelor şi al tratamentelor cosmetice.

Eu nu sunt de acord. Cred că este o nevoie falsă, fabricată de comercianţii produselor sus-amintite şi întreţinută de vedete şi producţii cinematografice. Dacă ţii seama de acestea din urmă, ai zice că o femeie se entuziasmează numai la vederea unui pantof cu toc cât mai înalt şi un model cât mai original. Doar că eu cred că este efectul filmului Sex in the city şi al reclamelor de tot soiul.

Da, o femeie este clar interesată de felul în care arată, mai ales în societatea de azi când aparenţele fizice sunt de fapt un CV pentru o persoană. Dar ea nu este patologică în acest sens, decât cu câteva excepţii. Printre ele, se află şi nenumăratele actriţe şi cântăreţe de pe la noi sau de pe la ei, care odată ajunse celebre şi bogate, îşi ticsesc dulapurile cu haine şi pantofi. Pe deasupra, dau şi declaraţii în presă despre numărul rochiilor sau perechilor de pantofi din şifonier. Eu le suspectez de lipsuri mari în copilărie şi imaturitate. În fond, e dovedit ştiinţific că persoanele cărora le-a lipsit ceva în perioada de formare, vor depune toate eforturile la vârsta maturităţii de a acoperi acele lipsuri şi îşi vor umple cămara de alimente, contul de bani şi dulapul de haine. Evident, nefiind un comportament tocmai normal, se produc exagerări şi supracompensări. Şi nu ştiu cum, dar oamenii sunt sensibili fix la aceste supracompensări pe care le preiau de la alţii ca fiind comportamentul obişnuit.

O altă consecinţă negativă a promovării pantofului mai presus de orice se referă la schimbarea percepţiilor şi aşteptărilor bărbaţilor în raport cu femeile. Acestea trebuie să fie scoase din cutie, coafate, machiate şi îmbrăcate extraordinar în fiecare zi. Nu neg frumuseţea proporţiilor unei femei dată de un pantof cu toc cui, dar de aici până la a purta astfel de pantofi în fiecare zi e o mare diferenţă.

Închei cu ceva care mi se pare amuzant în legătură cu pantofii femeilor. Aţi observat cât zgomot fac? Mi-e greu să cred că e întâmplător şi că nu e o acţiune deliberată a producătorilor pentru a le da femeilor sentimentul importanţei asociat mereu cu acei pantofi.

Lecţie scurtă

Locuiesc lângă o biserică. Nu înseamnă că sunt mai pioasă din acest motiv. De altfel, nu cred că sunt pioşi nici copiii care joacă fotbal sau îndrăgostiţii care se sărută cu mare foc în curtea bisericii.

Cum treceam ieri pe lângă biserică, grăbită fiind, am zărit un cetăţean la vreo 40 de ani care nu îţi inspira mare lucru. Ei, bine, acest om mi-a servit o lecţie de bună-cuviinţă cum nu am mai văzut demult.

În tăcere, mergând uşor pe lângă biserică, omul nostru şi-a scos pălăria din cap, s-a oprit scurt ca pentru o rugăciune şi a pornit mai departe, fără să ştie că ceea ce a făcut este oarecum pe cale de dispariţie.

Barcelona îmbunătăţeşte grav starea de spirit

Obosiţi de goana după muzee şi monumente, bântuiţi de obsesia de a vedea totul în Barcelona, tracasaţi de lupta cu harta, am hotărât să intrăm în primul restaurant care ne va ieşi în cale. O uşă lipsită de blazon din ceea ce părea a fi o piaţă făcea trecerea între vestitul oraş turistic şi o altă lume. Când am ajuns înăuntru şi am dat cu ochii de pereţii îmbrăcaţi în rafturi pe care se odihneau nonşalant sticle de ulei, saci de făină şi coşuri de pâine, am crezut că am nimerit într-un depozit ca oricare altul. Iar când am zărit tejgheaua metalică deasupra căreia se derulau ritmic preţurile, am fost convinsă că ne aflăm într-un împinge tava sordid de unde nu ştiam cum să scap cât mai repede.

Cu inima cât un purice, am acceptat să fim conduşi la masă de un chelner foarte amabil. Odată aşezată, am rămas surprinsă să descopăr un loc cu totul deosebit: Cuines Santa Caterina. Cuvântul magic care te conduce într-un univers zen. Da, Spania poate fi şi zen, nu doar corida şi fiesta. Simplitatea materialelor din lemn şi piatră din care sunt realizate mesele şi scaunele aminteşte uşor de hambarele modernizate din ţările nordice. Ficuşi enormi despart mesele ca o pledoarie pentru integrarea omului în natură. Lumina naturală pătrunde în coloane şi îmbrăţişează blând clienţii. Toate aceste detalii nu fac decât să întregească un tablou de linişte în mijlocul lumii dezlănţuite.

Trăgând cu urechea la mesele vecine – ştiu, e urât, promit că e ultima oară – am descoperit că ne aflăm într-un local foarte la modă, unde cu greu prinzi o masă liberă, mai ales că nu poţi face rezervări. Profitând de statutul de turişti cărora li se îngăduie totul, i-am întrebat pe chelneri despre restaurant. Cu promptitudine ne-au răspuns că suntem într-un spaţiu ce a încercat mult imaginaţia localnicilor timp de aproape 7 ani cât a durat renovarea pieţei Santa Caterina. De toată această procedură anevoioasă s-au ocupat arhitecţii Enric Miralles şi Benedetta Tagliabue. Tot ei au creat şi Parlamentul Scoţiei din Edinburgh, parcul Diagonal Mar din Barcelona şi gara din Frankfurt.

Faimoşi şi talentaţi, şi-au propus să repare monotonia cartierului EL Born realizând una din cele mai interesante structuri moderne din oraş.

De la intrare, te întâmpină arcadele din lemn laminat impregnate de estetica gaudiană.

Chiar şi acoperişul aminteşte subtil de Gaudi prin folosirea a peste 200.000 de piese colorate de mozaic în formă de hexagon. Nu poţi rămâne rece la vederea acoperişului ondulat în culorile curcubeului. Ce poate fi mai potrivit deasupra unei pieţe unde se vând toate mirodeniile pământului? Se pare că artiştii au creat acoperişul ca pe un cadou pentru locuitorii din împrejurimi care ar fi fost nevoiţi să-l vadă tot timpul. Recunosc că nu m-ar deranja să văd curcubeul în fiecare zi. Şi mai recunosc că încă mai trăieşte în mine prea-minunata iluzie a copilăriei când cerul se împodobea fără preaviz cu atâtea culori. Fascinaţia de atunci m-a urmărit toată viaţa, chiar dacă între timp adevărul ştiinţific mi s-a revelat.

Bucătăria deschisă în văzul tuturor conferă un aer relaxat creând o ambianţă şic. Contrastul dintre lumina roşie a anunţurilor cu meniul zilei, tejgheaua metalică şi mobilierul din lemn, nu face decât să potenţeze atmosfera. Deşi mesele sunt unite de ai senzaţia că mănânci în familie, restaurantul respiră eleganţă şi nu te încearcă niciodată sentimentul că te-ai afla într-o cantină.

Rafturile ce formează una din laturile restaurantului servesc atât un scop practic, de stocare a mărfurilor la îndemână, cât şi unul estetic, de decorare aparent la întâmplare a unui întreg perete. În acelaşi timp, creează un puternic sentiment de acasă.

Restaurantul e user friendly, mai ales datorită meniurilor din hârtie ce sunt folosite drept faţă de masă. Te simţi de parcă ai pornit în căutare de comori străbătând meniul. Rapid, le şi găseşti sub forma felurilor de mâncare asiatică, mediteraneană, italiană şi vegetariană. Nu degeaba Cuines înseamnă bucătării în catalană. Şi nu întâmplător Barcelona a început să se impună în ultimii ani ca un reper important al bucătăriei fusion.

Am început cu nişte sucuri naturale mai mult decât interesante. Amestecuri de ghimbir, măr, struguri negri, miere şi alte minunăţii ne-au gâdilat paharele şi setea. Vestea că fumatul este interzis în restaurant ne-a bucurat auzul nostru de nefumători. Dacă, totuşi, vreţi să fumaţi, rămâneţi la barul de la intrare, pentru o cafea şi o ţigară. Acelaşi bar vă ispiteşte şi cu clasicele tapas, de la tortilla la fructe de mare. Numai dumneavoastră ştiţi dacă puteţi rezista tentaţiei de a le gusta. Sau nu.

Noi am continuat cu vestita paella unde am avut posibilitatea de a ne alege ingredientele. Mi-e greu să nu pomenesc nimic despre chelnerul extraordinar care ne-a ajutat şi care ne-a desenat pe PDA (asistentul personal digital), ca să nu existe niciun dubiu între raci şi creveţi, de exemplu. Pe mesele de lângă noi, se succedau la pas fripturi de vită în sosuri originale, sushi, pui de caracatiţă sau sparanghel în sos romesco. Am încheiat triumfal cu o prăjitură de ciocolată care ne-a împlinit toate aşteptările.

Coborând cu picioarele pe pământ şi mâinile în portofel, am avut o altă surpriză plăcută. Masa ne-a costat cam 20€ pe fiecare, un preţ mai mult decât rezonabil pentru mâncare bună, atmosferă potrivită şi servicii de calitate.

101

Viaţa oamenilor se măsoară în ani, în clipe trăite, în clipe irosite, în ore muncite, în copii, în case, în maşini, în cont bancar, în călătorii.

Viaţa oamenilor se măsoară în bucurii, nerăbdări, aşteptări, oboseli, iubiri, amăgiri, succese sau eşecuri.

Viaţa oamenilor se mai măsoară uneori şi în numărul de articole postate pe blog.

Eu am ajuns la 101, nu dalmaţieni, ci comentarii personale despre viaţă şi oameni.

To grace or not to grace

Moto: Gracefulness has been defined to be the outward expression of the inward harmony of the soul. William Hazlitt

Cliché isn't it? The question, I mean. Poor Shakespeare, had he known this expression would catch for centuries, he would have never written Hamlet, or at least not this particular line.

I have been obsessed with grace all my life. I wouldn't be able to say exactly why. But every second of my somehow ordinary existence was filled with the cold fear that I am not graceful enough. At all times, I fiercely investigate the way I walk and talk, the way I think and especially the way I feel.

I believe in the hygiene of thoughts and feelings and it is precisely this hygiene that throws a graceful light on the people harbouring such purified pieces of the mind and of the heart.

I once heard a famous artist say that his goal in life was to be able to use people and money gracefully. Never thought of putting together grace and money, but why not in the end?

By pure coincidence or maybe not so incidental, I had an assistant professor in college who forced me to write during an exam an essay on the phrase: Grace, more beautiful than beauty itself. For every student in her class, she chose the quote that was relevant to the personality of that particular student. It was the first public recognition of my endless striving for grace. I still treasure it as a very mind-shaping memory.

Do not associate grace with ballet or any other form of art. Just associate it with inner peace or with the art of living. I simply wish to live without hurting people by my presence. To be the one they need not the one they avoid. The heart that is always there to lend an ear or a Kleenex.

While doing all that, I feel the need to gracefully put it down in words to build roads between people, roads which make life a whole lot easier.

Vreau să scriu, dar nu ştiu ce

Moto: Many people look forward to the New Year for a new start on old habits.

Mă declar dependentă de blogul meu şi de blogurile altora. Pentru că scriind sau citind, ajung să mă cunosc mai bine şi să îi cunosc şi pe ceilalţi. Iar pentru un pasionat de natură umană ca mine, nu există bucurie mai mare.

Cum spuneam, am devenit dependentă de blogul meu, ceea ce înseamnă că îmi doresc să scriu tot timpul. Şi pentru că nu am o temă facilă, nu îmi e întotdeauna uşor să găsesc subiecte pe măsură. Plus, mai suntem şi în jurul anului nou. Asta complică situaţia.

La sfârşitul lui decembrie voiam să scriu un articol de bilanţ. Nu mi-a ieşit. Deşi iubesc inventarele şi le consider necesare, probabil mă revolt pe ici pe colo prin părţile esenţiale împotriva obligaţiei impuse de "cumpăna dintre ani", cum poetic se exprimă poporul român. Eu mi-am făcut evaluarea cândva prin toamnă, aşa că acum nu prea mi-a mai rămas mare lucru de analizat.

La început de ianuarie am vrut să scriu un articol măreţ de urări pentru 2009. Nici asta n-a mers. Fiindcă nu am reuşit să îmi clarific propria listă de dorinţe. Posibil m-a demoralizat criza economică, posibil sunt copleşită de tot felul de nevoi artificiale din jurul nostru.

Sper că aţi avut un 2008 bun. Al meu a fost. Şi cred că o parte din lucrurile bune care mi s-au întâmplat se datorează şi acestui blog.

Sper că veţi avea un 2009 bun. Al meu ... Dar despre toate acestea, abia anul viitor când vom face din nou inventarul bunelor şi relelor.

P.S. Am început anul cu un articol uşor de digerat. Promit să fiu blogger cuminte şi să detaliez cât mă vor ţine cuvintele despre dependenţa de scris, dependenţa de citit şi, mai ales, despre aspectele pozitive sau negative ale naturii umane pe care trebuie să o protejăm neapărat. Fiindcă posibilitatea de a gândi şi de a simţi, aşa cum este ea dată oamenilor, este mai mult decât un cadou. Este o invitaţie la preţuire prin dezvoltare.