Convorbire cu un străin

Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund totuşi. O voce caldă mă salută şi mă întreabă: Bună, sunt Ina. Mă mai ţii minte? Sigur că da, zic eu, în timp ce scormoneam cu disperare prin ascunzişurile memoriei după un indiciu. A, da, văd un peron într-o după-amiază de toamnă. Acolo m-am întâlnit pentru prima şi singura dată cu ea. Trebuia să îi dau o traducere la care lucrasem.

Acum, după mai mult de 5 ani de la acea întrevedere, revenea cu o rugăminte. Poate, în alte condiţii şi dat fiind sălbăticia zilelor noastre în care îi judecăm pe toţi în funcţie de interese, m-aş fi ofuscat un pic. Dar Ina a avut atâta bun-simţ în felul în care m-a rugat încât nu numai că nu m-am supărat, ba chiar am fost fericită să o ajut.

Am închis după o discuţie de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre criză, căsătorie, copii, slujbă şi multe altele. Am revenit la viaţa mea obişnuită din acea zi. Numai că acum aveam un sentiment de bine. Mi-am dat seama că realizasem primul act comunicaţional adevărat din ultimele săptămâni. Cumva tonul şi atitudinea interlocutorului meu îmi anulaseră automatismele conversaţionale.

Când mai răspundeţi la telefon sau vă întâlniţi cu cineva, nu uitaţi să fiţi cât mai autentici. S-ar putea să vă prindă bine.