Lost in Translation

Exprimă perfect starea în care mă aflam pe la jumătatea filmului încercând să mă lămuresc dacă e într-adevăr atât de prost pe cât mi s-a părut din primul moment în care Bill Murray se freacă la ochi suprins de mirajul din Tokyo. Dar cum ştiam că luase Oscar-ul şi îndoindu-mă de capacităţile mele de cunoscător într-ale filmului am persistat în eroare. E adevărat că eroarea s-a terminat pe la mijlocul filmului când nu am mai rezistat şi am dat pe repede înainte numai ca să asist la un final chipurile parodic al filmelor romantice în care cei doi se despart, iar unul aleargă disperat înapoi după celălalt. Diferenţa în acest film fiind lipsa romantismului şi prezenţa unei apropieri umane profunde.

Un lucru e foarte bun la acest film: titlul. Absolut genial. În rest, profunzime căutată cu orice preţ, scene lipsite de coerenţă, alternări de momente extrem de agitate în care totul se petrece repede şi oarecum fără sens cu momente lente care să marcheze episoadele de introspecţie ale personajelor principale şi mult manierism. Am avut senzaţia de film realizat în studenţie când vrem să dovedim cât de creativi suntem, fără să fim de fapt.

Păcat de subiect care este şi va rămâne o preocupare eternă a oamenilor: sensul vieţii. Pentru ce trăim? Ce vrem să facem în viaţă? Cum? Şi păcat de potenţialul poveştii care ne arată încă o dată că omul va căuta, va găsi, va pierde şi va regăsi sensul vieţii cât trăieşte. Şi că acest sens nu se revelează decât cu ajutorul celorlalţi. Cam ca în viziunea lui Iris Murdoch: Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important.