Indignare

Subiectivismul oamenilor e fantastic. Iar egoismul înfloreşte nestăvilit în România zilelor noastre.

Spun asta după ce am asistat la o scenă demnă de inclus în nuvelele lui Caragiale, ediţia 2009. În timpul unei discuţii cu nişte colege, una din ele se declară foarte indignată de comportamentul unei bătrâne. Cum greşea bătrâna faţă de această tânără de 24 de ani? Ei, bine, doamna cu mai mulţi ani care stătea în staţia de autobuz refuza să se dea la o parte din calea tinerei care voia să parcheze fix în staţie. Şi tânăra era foarte supărată pe băbuţă că i-a mai şi arătat semnul de circulaţie care interzice parcarea în staţiile pentru mijloacele de transport.

Până aici am suportat. Nu m-a mai răbdat inima să ascult aberaţiile ei şi bineînţeles m-am apucat să-i explic că totuşi a greşit pentru că nu doar a încălcat o regulă simplă, dar şi urma să deranjeze un număr de oameni. Singurul răspuns a fost o mare tăcere care a învăluit conversaţia.

M-am retras gândindu-mă cum e posibil ca în decurs de doar o generaţie – diferenţa dintre mine şi indignată – să se schimbe oamenii atât de tare? Sau poate nu îi cunosc prea bine pe oamenii de-o seamă cu mine. Mi-e frică să mă gândesc cum vor arăta bătrâneţile mele când îmi voi lua pensia de la copiii ăştia crescuţi pe apucate.