Mandolina şi metroul

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.