Moartea

Faptul că am decis să aduc puţin în discuţie moarte nu înseamnă nici că sunt deprimată, nici că am gânduri sinucigaşe, nici vreo altă bazaconie de acest fel. Articolul marchează simplu nişte schimbări prin care trec cu privire la înţelegerea şi acceptarea vieţii şi a morţii.

De fapt, făcându-mi curăţenie prin fişierele din calculator, am dat peste o "poezie" care m-a marcat profund, ceva gen momentul de iluminare din zen. Ţin minte că eram la birou în mijlocul telefoanelor şi tastaturilor dezlănţuite când o prietenă filolog mi-a trimis predica-poezie. Am citit-o repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că nu îmi venea să cred că poţi vorbi despre moarte şi mai ales despre efectele ei asupra celorlalţi simplu, fără patetisme şi lacrimi inutile.

Nu există o concluzie, mai degrabă un final deschis şi enervant, aşa ca în povestirile zen.

Death is nothing at all. It does not count.

I have only slipped away into the next room. Nothing has happened.
Everything remains exactly as it was.

I am I, and you are you, and the old life that we lived so fondly together is untouched, unchanged.

Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by the old familiar name.

Speak of me in the easy way which you always used.

Put no difference into your tone.

Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed at the little jokes that we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without an effort, without the ghost of a shadow upon it.

Life means all that it ever meant. It is the same as it ever was.

There is absolute and unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am but waiting for you,

for an interval,

somewhere very near,

just round the corner.

All is well.

Henry Scott Holland