Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2
A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.
La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.
Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.
În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.
Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.
La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.
Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.
În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.
Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu