Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga
Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.
Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.
Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu