joi, 10 iulie 2008

Drum e lungul

De la o vreme orice deplasare pe care o fac mi se pare exagerat de anevoioasă. Chiar şi distanţa de la birou la metrou care nu durează mai mult de 7 minute mi se pare o corvoadă a aşteptării, un chin al mersului. Parcă nu mai am răbdare şi vreau să ajung imediat la destinaţie. Parcă abia aştept să se inventeze odată teleportarea aia la care visez din copilărie.

Nu ştiu cum să mă tratez de anxietatea asta a drumului, proaspăt dobândită. Ca şi în cazul bolilor imunitare, probabil va trece de la sine când sistemul îşi va reveni. Momentan, simt că am obosit. Ca şi cum aş fi participat la o cursă cu mulţi metri şi obstacole. Simt nevoia să îmi trag sufletul. Să scap de marele TREBUIE care îmi conduce viaţa. Nu înţeleg de ce, dar uneori mă revolt din cauza unor lucruri simple ce nu pot fi evitate, cum ar fi faptul că mereu trebuie să faci ceva şi nu întotdeauna ceea ce vrei, ci ceea ce este necesar. Sunt certată adesea că mă irosesc luptându-mă cu inevitabilul. Doar că eu fac ceea ce simt şi de obicei nu mi se pare că ar fi vreo bătălie cu ceva care se cheamă inevitabil.

Plec acum. Nu mă îndrept spre casă, ci spre mine. A venit timpul să pun în aplicare sfatul unui prieten: Poartă-te cu tine aşa cum te porţi cu ceilalţi!

Niciun comentariu: