De fiecare dată când lipsesc o perioadă mai îndelungată din blogosferă, mă cuprinde un sentiment maxim de ruşine. Îmi reproşez că nu am fost în stare să scriu zilnic sau măcar săptămânal. Degeaba încerc să iau exemplu de la alţii. Nu pot să scriu articole de genul azi am fost la piaţă şi m-am enervat. Şi la acest gând mă vindec de ruşine.
Să revenim aşadar la scris. Azi nu am fost la piaţă, ci la doctor. Nu m-am enervat, dar m-am bucurat nespus să aflu că nu am nimic. Râdem noi râdem când ni se urează sănătate că-i mai bună decât toate, însă acesta e adevărul. Păcat că a împărtăşit soarta clişeelor: şi-a pierdut sensul sau cel puţin noi nu îl mai înţelegem la fel. Apreciem această expresie la adevărata valoare numai în prezenţa bolii. Ca de obicei, absenţa a ceva, sănătate, bani, casă, maşină, ne face să preţuim existenţa acelui ceva.
În ultima vreme tot aud de oameni care se îmbolnăvesc de cancer. Unii câştigă lupta, alţii o pierd. Pe unii i-am văzut revenindu-şi uşor-uşor la viaţa normală, pe alţii stingându-se lent şi înfiorător de dureros. Nu poţi să rămâi de piatră. Şi atunci, fără să fiu bolnavă, încerc să am abordarea acestor oameni după ce află că sunt bolnavi. Încerc să îmi disciplinez trăitul ca să fie unul cu sens. Încerc să am grijă de cei pe care îi iubesc. Să petrec timp cu ei. Încerc să îmi schimb complet modul de a percepe viaţa, nu ca ceva dat la infinit, ci ca pe ceva fragil care trebuie ocrotit. Sunt abia la începutul formării acestor noi obişnuinţe. Şi, evident, e un efort permanent. Râdeam cu o prietenă care îmi povestea că s-a săturat să facă eforturi să trăiască. Pur şi simplu a obosit. I-am răspuns că mai bine să fie obosită de trăit, decât să fie doar un număr în evidenţele stării civile, un om care a existat numai şi care nu a trăit cu adevărat.
Aşa cum minunat spune filosofia zen: datoria omului este de a fi treaz în viaţa lui, viaţa fiind o ocazie ce nu trebuie irosită.
Să revenim aşadar la scris. Azi nu am fost la piaţă, ci la doctor. Nu m-am enervat, dar m-am bucurat nespus să aflu că nu am nimic. Râdem noi râdem când ni se urează sănătate că-i mai bună decât toate, însă acesta e adevărul. Păcat că a împărtăşit soarta clişeelor: şi-a pierdut sensul sau cel puţin noi nu îl mai înţelegem la fel. Apreciem această expresie la adevărata valoare numai în prezenţa bolii. Ca de obicei, absenţa a ceva, sănătate, bani, casă, maşină, ne face să preţuim existenţa acelui ceva.
În ultima vreme tot aud de oameni care se îmbolnăvesc de cancer. Unii câştigă lupta, alţii o pierd. Pe unii i-am văzut revenindu-şi uşor-uşor la viaţa normală, pe alţii stingându-se lent şi înfiorător de dureros. Nu poţi să rămâi de piatră. Şi atunci, fără să fiu bolnavă, încerc să am abordarea acestor oameni după ce află că sunt bolnavi. Încerc să îmi disciplinez trăitul ca să fie unul cu sens. Încerc să am grijă de cei pe care îi iubesc. Să petrec timp cu ei. Încerc să îmi schimb complet modul de a percepe viaţa, nu ca ceva dat la infinit, ci ca pe ceva fragil care trebuie ocrotit. Sunt abia la începutul formării acestor noi obişnuinţe. Şi, evident, e un efort permanent. Râdeam cu o prietenă care îmi povestea că s-a săturat să facă eforturi să trăiască. Pur şi simplu a obosit. I-am răspuns că mai bine să fie obosită de trăit, decât să fie doar un număr în evidenţele stării civile, un om care a existat numai şi care nu a trăit cu adevărat.
Aşa cum minunat spune filosofia zen: datoria omului este de a fi treaz în viaţa lui, viaţa fiind o ocazie ce nu trebuie irosită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu