Moto: The two most powerful things in existence: a kind word and a thoughtful gesture. Ken Langone, founder, Home Depot
În fiecare an de când calculatorul şi internetul s-au culcuşit în viaţa mea, trimit felicitări electronice prietenilor, amicilor şi colegilor. Fiindcă am rămas printre puţinii oameni care încă mai cred în puterea urărilor şi a ritualurilor.
Nu a existat Crăciun, An Nou, Paşti, 1 Martie sau 1 Iunie în care să nu fi încercat să compun urări cât de cât originale sau măcar diferite de cele din anii anteriori. Credeţi că îmi răspunde cineva vreodată? Aproape nimeni. Îi iert pe cei care la rândul lor trimit felicitări electronice. E o formă de reciprocitate pe care o accept. Însă nu pot să îi înţeleg deloc pe aceşti oameni, unii din ei prieteni foarte buni, care nu ştiu să apese butonul de reply şi să arunce repede un mulţumesc, oricât de sec ar suna. Nu am nevoie să fie inspiraţi sau mega-recunoscători, dar am nevoie să aprecieze faptul că cineva se gândeşte la ei.
Ajungând la concluzia că sunt un spam în inbox-ul lor, că poate ei nu au nevoie de urări, ci de bani, partenerul potrivit sau alt loc de muncă, am hotărât că de acum înainte îmi voi trimite mie toate urările pe care le aleg cu atâta grijă pentru ceilalţi. Amuzant e că eu voi fi singura afectată pentru că îmi făcea mare plăcere întreg procesul de creaţie, nemaivorbind de bucuria pe care speram că o aduc. Dar cum nu mă cheamă Don Quijote, voi abandona lupta cu felicitările.
P.S. Ori de câte ori trimit urări şi felicitări cunoscuţilor din străinătate, aceştia îmi răspund cu promptitudine şi entuziasm. I rest my case.
În fiecare an de când calculatorul şi internetul s-au culcuşit în viaţa mea, trimit felicitări electronice prietenilor, amicilor şi colegilor. Fiindcă am rămas printre puţinii oameni care încă mai cred în puterea urărilor şi a ritualurilor.
Nu a existat Crăciun, An Nou, Paşti, 1 Martie sau 1 Iunie în care să nu fi încercat să compun urări cât de cât originale sau măcar diferite de cele din anii anteriori. Credeţi că îmi răspunde cineva vreodată? Aproape nimeni. Îi iert pe cei care la rândul lor trimit felicitări electronice. E o formă de reciprocitate pe care o accept. Însă nu pot să îi înţeleg deloc pe aceşti oameni, unii din ei prieteni foarte buni, care nu ştiu să apese butonul de reply şi să arunce repede un mulţumesc, oricât de sec ar suna. Nu am nevoie să fie inspiraţi sau mega-recunoscători, dar am nevoie să aprecieze faptul că cineva se gândeşte la ei.
Ajungând la concluzia că sunt un spam în inbox-ul lor, că poate ei nu au nevoie de urări, ci de bani, partenerul potrivit sau alt loc de muncă, am hotărât că de acum înainte îmi voi trimite mie toate urările pe care le aleg cu atâta grijă pentru ceilalţi. Amuzant e că eu voi fi singura afectată pentru că îmi făcea mare plăcere întreg procesul de creaţie, nemaivorbind de bucuria pe care speram că o aduc. Dar cum nu mă cheamă Don Quijote, voi abandona lupta cu felicitările.
P.S. Ori de câte ori trimit urări şi felicitări cunoscuţilor din străinătate, aceştia îmi răspund cu promptitudine şi entuziasm. I rest my case.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu