Din când în când mi-e dor de mine, chiar dacă încă nu pot băga mâna în foc să spun că ştiu cine sunt cu adevărat. Dar mă apucă un dor copleşitor de natura mea adevărată pe care o ţin bine ascunsă fiindcă nu e foarte compatibilă cu lumea asta jungliferă în care ne petrecem zilele.
Unii se îndreaptă spre zen sau budism pentru ca au nevoie de soluţii, pentru că simt că e timpul să trăiască deplin pe măsura potenţialului adevărat şi fără să cadă victime prostiilor zilnice. Eu sunt zen – nu degeaba m-am născut la Porţile Orientului. Undeva prin gene parcă simt cum curge liniştit sângele care ştie foarte bine că totul ţine de mintea noastră. Control, control şi iar control! Disciplina mentală e cheia succesului şi e minunată. Doar că mai am nişte gene clocotinde tot prin mine care sunt fix opusul, care urăsc disciplina ca fiind ucigaşa creativităţii şi a relaxării, care obosesc de atâta control.
Nu ştiu cum să fac să câştige jumătatea zen, mai ales că ar trebui să fiu imparţială şi să o las pe ea să îşi poarte lupta. Dar cum sunt deja la mijloc şi lupta este de fapt viaţa mea, trebuie să aleg cine vreau sa câştige. Şi parcă aş vrea totuşi să am o viaţă zen, chiar dacă trăiesc într-o ţară ca a noastră.
Un comentariu:
Crestinismul pretinde ca descopera natura dumnezeiasca din fiecare. Calea? Iubirea, organul spiritual central fiind inima, context si scop, raiul, respectiv mintuirea spre viata de apoi.
Prin calea Zen se incearca ceva similar: descoperirea lui Budha din fiecare. Calea? Meditatia, organul spiritual central fiind mintea, context si scop, viata de fiecare zi, respectiv iluminarea.
Daca prima pare rupta de realitate dar se refera totusi la un reflex prezent nu doar la oameni, ci in regnul animal in general a doua pare ca se centreaza de la bun inceput pe ceva aproape exclusiv uman, nefiind totusi vorba de ratiune in sens obisnuit.
Are vreun sens compararea? Cred ca da, mai ales daca aceasta nu e facuta in ideea diferentierii, ci in aceea de a observa mai degraba asemanari.
In fapt, avem doua religii. Religiile sint ideologii ale sufletului, unele mai practice, altele mai teoretice.
Prima discutata aici pune accentul pe exceptional, a doua, pe obisnuit. Paradoxal poate, ambele reprezinta excese.
In primul rind, orice religie, oricit de teoretica sau absconsa e orientata de un scop. Iar asta presupune ca e admisa fara comentarii nu doar realitatea, fie ea si transcendenta a lumii sau starii la care tinteste dar si valorizarea sa apriorica.
E straniu sa observi ca toate religiile tind spre ceva ce nu poate fi pus in evidenta, si nici verificat temeinic. Aici se face apelul la ceea ce numim credinta. Din pacate, asa cum observa un ateu celebru, omul obisnuit isi face un titlu de glorie din acceptarea afirmatiilor extraordinare in lipsa oricaror dovezi sau argumente.
Contrar aparentelor, omul obisnuit nu are onestitatea drept calitate principala fiindca nu poate recunoaste onest cum ca nu stie incotro se indreapta. In plus, demersul sau este alimentat de fricile sale ancestrale, incertitudinea fiind una dintre ele.
Pe de alta parte, mi-e clar insa ca pentru o inteligenta obisnuita de astazi nu e greu de vazut ca omul ar trebui sa-si pastreze flexibilitatea, versatilitatea tocmai prin neacceptarea turnarii inteligentei sale in forme. Mai mult, acest refuz il incurajeaza la exercitiul de onestitate amintit.
Toti credinciosii se inseala crezind, dupa cum toti ateii cred in primul rind ca ei nu pot crede, dar se inseala la rindu-le.
Daca insa e mult mai usor sa accepti ca nu esti ateu, a refuza sistematic orice fel de credinta apriorica e cu mult mai dificil. De aceea se poate afirma ca starea de echilibru instabil si creator e mai aproape de mintea unui ateu decit de aceea a unui credincios: o religie tinteste direct infinitul fiind uluita de propriul demers de-a dreptul exorbitant, pe cind ateul, prin forta lucrurilor se misca spiritual intr-o lume finita.
Sa ne amintim insa ca a tinde la infinit poate fi echivalat la limita cu a tinde la zero, si nu e deloc o mare scofala asa cum isi imagineaza unii.
Am scris toate astea pentru a-ti sugera ca starea in care te afli acum e cea mai buna. Spui, "sunt deja la mijloc şi lupta este de fapt viaţa mea". Inteligenta, inspiratia, creativitatea, toate sint maxime in starea de incertitudine in care te afli, in tensiunea data de aceasta. Si daca e adevarat ca in general trebuie sa optam, in acest caz insa, a alege inseamna a renunta la demersul de fiinta creatoare.
A nu fi nici ateu, nici credincios, aceasta-i provocarea.
Trimiteți un comentariu