Iubirea mea autobuzul

Cei care mă cunosc ştiu că nu mă prea încântă mersul cu autobuzul. Motivul? Sechele din liceu şi facultate când nu era zi în care să nu merg pe scara autobuzului din cauza aglomeraţiei, eventual şi cu hoţi de buzunare căutându-mă de bancnote sau pachete de ţigări. Mi-am propus atunci că niciodată nu mă voi mai urca într-un autobuz. După patru ani în care m-am ferit de autobuz şi l-am folosit doar sporadic, sunt nevoită să merg cu el în fiecare zi, fiind singurul mod de a ajunge la metrou şi la birou. Şi merg cu cele mai vechi autobuze posibile, suspinând din toate încheieturile ca o fiară uriaşă gata să se prăbuşească cu multă durere zgomotoasă.

Cunoscuţii mă condamnă că sunt snoabă şi de-aceea refuz instinctiv folosirea autobuzului. Eu îi contrazic. Urăsc starea pe care mi-o induce. Am impresia că de fiecare dată cobor într-un infern urban. Autobuze pline de oameni disperaţi şi trişti, înghesuiţi până la ultima suflare. Feţele lor trădează oboseala vieţii din ei. Nu zăreşti pic de bucurie. Numai neştiinţă şi blazare. Refuz să fiu un om mic doar din cauza contextului, adică doar pentru că trăiesc într-o lume mică, vezi aici autobuzul. Nu vreau să fiu un simplu corp transportat acasă.

În acelaşi timp nu ştiu ce m-aş face fără aceşti oameni care îmi populează existenţa – nu aş avea despre cine să scriu şi, mai important decât atât, nu aş avea cum să mă descopăr şi să îi descopăr.