Colecţionarul de sunete

Unii oameni ca mine care locuiesc în blocuri cu pereţi străvezii de subţiri îşi dezvoltă o pasiune neobişuită pentru sunetele vecinilor. În cele câteva luni de când m-am mutat într-un asemenea bloc am trecut peste şocul iniţial că orice zgomot se aude şi am început să mă delectez cu ele.

Sunetul care îmi e cel mai drag este alarma telefonului mobil al vecinilor de deasupra care îi trezeşte dimineaţa. Ocazional, mă trezeşte şi pe mine fiindcă sună de mai mult de 10 ori. Cel puţin, am concluzionat eu cu înţelegere, mai sunt şi alţi oameni pentru care trezirea este un efort herculean, în fiecare zi la fel de greu.

Mă mai amuză trecerea apei prin ţevi atunci când nu mă ia prin surprindere şuvoiul şi nu reacţionez ca la inundaţii, pregătită să îmi iau cizmele de cauciuc şi găleata de scos apa.

Trăiesc intens fiecare mişcare cu zgomot a excavatoarelor şi buldozerelor din faţa blocului – noroc cu invenţia geamurilor izolate fonic.

Aştept cu nerăbdare ieşită din comun să văd dacă paşii pe care îi aud atât de aproape pe culoar vor intra peste mine în casă. De cele mai multe ori nu, dar de fiecare dată musafirii mei tresar şi se pregătesc să dea piept cu hoarda, ei nefiind obişnuiţi cu colecţionarea sunetelor.

Mai colecţionez plânsetele şi râsetele copiiilor perete în perete. Sunt mortali – chiar sunt haioşi. Nu pot uita o duminică dimineaţa devreme când cei doi băieţi vecini s-au apucat să cânte şi să danseze, adică să sară de credeai că e cutremur. Iniţial, am vrut să fug sub o grindă, după care m-am potolit. Se distrau, atâta tot.

Era cât pe ce să uit colecţionatul zbuciumului în miez de noapte al maşinii de spălat a vecinilor. Nu există plăcere mai mare decât să te trezeşti între rotaţiile de mare intensitate.

Ar mai fi de adăugat şi altele. Am să revin cu colecţia de sunete din exteriorul casei mele.

Unde-ţi verşi năduful?

Una din cele mai grave acuzaţii aduse bloggerilor este că folosesc blogosfera ca spaţiu de descărcare a celor mai negative trăiri şi opinii. Ai ceva împotriva cuiva? Fă-ţi blog şi problema se va rezolva. Te-a enervat cucoana de la supermarket? Nu-i nimic. Vii acasă, pui mâna pe taste şi o înveţi tu minte.

Uitându-mă la articolele mele, nu mică mi-a fost surpriza de a constata că un număr destul de mare din ele se învârte tot în jurul diverselor mele nemulţumiri. Îmi este un pic ruşine că am căzut şi eu în aceeaşi capcană. De altfel, destul de greu de evitat. Blogul devine parte din tine, o prelungire a ta în altă dimensiune. Uiţi că ai o responsabilitate faţă de cititori. Uiţi care a fost destinaţia iniţială a blogului. Te rătăceşti un pic. De fapt, devii egoist şi neatent.

Cum rămâne atunci cu micile/marile supărări de peste zi/an? Le aduni tăcut ca la un moment dat să explodezi nebănuit? Ştiu, există familie şi prieteni. Dar cum rămâne cu chestiile alea care te bântuie şi simţi că nu e suficient doar să vorbeşti cu apropiaţii? Eu am de gând să îmi fac o cutie, pe modelul celei de reclamaţii şi sugestii, în care să-mi strecor orice nemulţumire. Sunt curioasă când se va umple şi va fi nevoie să o schimb. Abia aştept să mă apuc să fac asta. Îmi pare rău, de exemplu, că am abandonat un alt exerciţiu zilnic interesant: de a rezuma ziua care tocmai s-a încheiat într-un singur cuvânt. Încercaţi. O să vă placă în mod sigur, mai ales când o să vă faceţi bilanţul anual. Va fi ceva mai interesant decât o simplă listă cu bune sau rele, cu realizări şi neîmpliniri. Va fi o înşiruire de cuvinte care vă va provoca la o analiză mai profundă.

Relativitate

Dacă vede o pisică neagră, românul îşi face cruce, scuipă în sân, dă trei paşi înapoi şi stă toată ziua cu frica în oase că i s-ar putea întâmpla ceva rău.

Englezul căruia îi iese o mâţă neagră în drum e cel mai fericit din lume şi se duce să îşi cumpere bilet la loterie fiindcă după o astfel de întâlnire are garanţia că va fi norocos.

Sunt convinsă că sunt nenumărate astfel de exemple de relativitate culturală, eu l-am ales pe cel mai la îndemână. L-am ales pentru că vreau să aduc în atenţia celor care au urechi să audă, cu precădere în atenţia urechilor mele, să avem grijă la cât de mult ne ataşăm de anumite lucruri şi mai ales de interpretarea dată acestora.

Acest articol este mai degrabă un mini-manifest împotriva absolutizării de orice tip a gândurilor şi sentimentelor. De fiecare dată, când se întâmplă ceva mai grav în viaţa unui om, de exemplu un divorţ, problema este nu că ea sau el şi-au înşelat partenerul, ci că trebuie să renunţe la vis. Ce vreau să spun este că e bine să evităm actele dramatice. E adevărat că fără multă pasiune şi implicare nu poţi obţine măreţia. În acelaşi timp, marile greşeli pot fi evitate tocmai prin încercarea de a nu absolutiza.

To zen or not to zen

Din când în când mi-e dor de mine, chiar dacă încă nu pot băga mâna în foc să spun că ştiu cine sunt cu adevărat. Dar mă apucă un dor copleşitor de natura mea adevărată pe care o ţin bine ascunsă fiindcă nu e foarte compatibilă cu lumea asta jungliferă în care ne petrecem zilele.

Unii se îndreaptă spre zen sau budism pentru ca au nevoie de soluţii, pentru că simt că e timpul să trăiască deplin pe măsura potenţialului adevărat şi fără să cadă victime prostiilor zilnice. Eu sunt zen – nu degeaba m-am născut la Porţile Orientului. Undeva prin gene parcă simt cum curge liniştit sângele care ştie foarte bine că totul ţine de mintea noastră. Control, control şi iar control! Disciplina mentală e cheia succesului şi e minunată. Doar că mai am nişte gene clocotinde tot prin mine care sunt fix opusul, care urăsc disciplina ca fiind ucigaşa creativităţii şi a relaxării, care obosesc de atâta control.

Nu ştiu cum să fac să câştige jumătatea zen, mai ales că ar trebui să fiu imparţială şi să o las pe ea să îşi poarte lupta. Dar cum sunt deja la mijloc şi lupta este de fapt viaţa mea, trebuie să aleg cine vreau sa câştige. Şi parcă aş vrea totuşi să am o viaţă zen, chiar dacă trăiesc într-o ţară ca a noastră.

Iubirea mea autobuzul

Cei care mă cunosc ştiu că nu mă prea încântă mersul cu autobuzul. Motivul? Sechele din liceu şi facultate când nu era zi în care să nu merg pe scara autobuzului din cauza aglomeraţiei, eventual şi cu hoţi de buzunare căutându-mă de bancnote sau pachete de ţigări. Mi-am propus atunci că niciodată nu mă voi mai urca într-un autobuz. După patru ani în care m-am ferit de autobuz şi l-am folosit doar sporadic, sunt nevoită să merg cu el în fiecare zi, fiind singurul mod de a ajunge la metrou şi la birou. Şi merg cu cele mai vechi autobuze posibile, suspinând din toate încheieturile ca o fiară uriaşă gata să se prăbuşească cu multă durere zgomotoasă.

Cunoscuţii mă condamnă că sunt snoabă şi de-aceea refuz instinctiv folosirea autobuzului. Eu îi contrazic. Urăsc starea pe care mi-o induce. Am impresia că de fiecare dată cobor într-un infern urban. Autobuze pline de oameni disperaţi şi trişti, înghesuiţi până la ultima suflare. Feţele lor trădează oboseala vieţii din ei. Nu zăreşti pic de bucurie. Numai neştiinţă şi blazare. Refuz să fiu un om mic doar din cauza contextului, adică doar pentru că trăiesc într-o lume mică, vezi aici autobuzul. Nu vreau să fiu un simplu corp transportat acasă.

În acelaşi timp nu ştiu ce m-aş face fără aceşti oameni care îmi populează existenţa – nu aş avea despre cine să scriu şi, mai important decât atât, nu aş avea cum să mă descopăr şi să îi descopăr.

Îmi place

Sunt în plină răvăşire, inevitabilă având în vedere moartea recentă a unui om apropiat. Mă frământă bănuiala că oamenii mai mor din când în când ca să facă loc celor vii şi să îi ajute să îşi găsească locul. Poate nu e aşa, însă simt că ar trebui să învăţăm din vieţile şi morţile celor care nu mai sunt. Şi nu în ultimul rând, din viaţa oamenilor de lângă noi.

Şi pentru că se cerea un şiretlic de aducere a bunei dispoziţii, m-am hotărât să văd ce mai îmi place în ultima vreme. În primul rând, îmi place de mine când nu fug prin Bucureşti, ci merg alene. Doamne, ce mai îmi place de mine când fac asta! Apoi, îmi place zâmbetul unei fetiţe din familia mea. Cu adevărat, renaşti când te uiţi în ochii unui copil fericit. Mai îmi place de doamna Marie-Rose Mociorniţa. Respect atitudinea ei demnă lipsită de patetism şi opiniile ei sincere şi brave. Îmi place liliacul înflorit şi soarele adevărat.

Îmi place primăvara care ne-a luat în primire şi îmi place de mine în primăvară.

Îmi place doamna Eugenia Vodă – păcat de bulversarea valorilor din ţara noastră care nu îi acordă locul pe care îl merită. Îmi place carisma ei, liniştea din privire, vorba inteligentă, întrebările ei bine puse şi îmi plac oamenii invitaţi de ea în emisiune.

Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le arunc, să mă opintesc să le prind, să cad fugind după ele, să mă ridic triumfătoare. Îmi place să scriu despre oameni, deşi momentan sfârşesc prin a scrie mereu despre mine.

Îmi place îngheţata – nu cea pe care a servit-o Bush – ci cea care mă provoacă la concentrare asupra unui singur lucru: mâncatul ei.

Îmi place când mi-e dor de anumiţi scriitori. Ieri aşa mă luase o nostalgie după Hemingway, după fraza lui scurtă, dar plină, după tragismul lui curajos, după Parisul lui efervescent. Îmi place să ating obiectele ca să mă simt aproape de ele. Îmi place să îmi văd din întâmplare chipul în vreo vitrină.

Îmi place picătura de apă de pe botul motanului meu. Îmi place să cânt la mustăţile lui şi să îl aud cum toarce. Îmi place să urmăresc mersul graţios al felinelor, proprietate personală. Îmi place să admir varietatea animalelor, proprietate a lumii.

Îmi place să vorbesc cu oamenii şi să aflu atâtea lucruri. Îmi place să îi ascult. Îmi place să îi văd în cea mai bună lumină a lor. Îmi place să le cunosc poveştile şi să le simt sufletul.

Îmi place să citesc poezie, deşi mi-am mai pierdut răbdarea şi starea.

Îmi plac simbolurile, ritualurile, obiceiurile. Îmi place cafeaua tare dimineaţa – e ritualul meu de întâmpinat ziua.

Îmi place ideea de Dumnezeu şi mai ales de Isus. Vă daţi seama ce om cu adevărat extraordinar a fost el?

Îmi place trecerea timpului. Deocamdată.

I am what I am!

Lungul drum spre mine continuă. Merg liniştită pentru că acum pot să afirm fără ezitare: sunt cine sunt! Îmi accept cu seninătate orice umbră de defect. Mă bucur graţios pentru orice calitate pe care o am.

Mi-a luat ceva ani până să fiu în stare să spun asta. Le mulţumesc tuturor crizelor parcurse şi întâmplărilor revelatoare. Sunt ceea ce sunt!

Într-o zi ascultând melodia Gloriei Gaynor am înţeles într-un final ce vrea să spună. Şi am fost încântată.

Merg pe stradă şi simt cu fiecare pas pe care îl fac că sunt ceea ce sunt. Am un oarecare regret că poate am irosit ceva vreme să ajung la concluzia asta. Evident, îmi place să cred că am avut nevoie de atâta timp pentru a interioriza revelaţia.

Nu există bucurie mai mare decât să te simţi bine în pielea ta. Odinioară, copleşită de complexe, acum sunt atât de relaxată în privinţa mea. Ca prin magie, am scăpat de tot felul de presiuni inutile. Nu înseamnă că nu am zile proaste, că nu trec prin momente în care mă pun sub semnul îndoielii. Dar m-am eliberat de dramatismul crizei de personalitate. Şi pot să mă apreciez la adevărata valoare. Şi pot să mă dezvolt. Or asta e principala datorie a omului: să fie ceea ce poate fi. Însă totul porneşte de la calmul cu care poţi spune: sunt ceea ce sunt!

Tragic is what tragic does!

Sunt oameni al căror tragism te pătrunde de la o singură privire. Sunt oameni care duc aşa nişte lupte cu ei şi în ei, cu ceilalţi şi pentru ceilalţi, încât îţi este frică să stai până la capăt să urmăreşti filmul vieţii lor. Întocmai ca la cinema, ieşi din sală şi mergi mai departe prefăcându-te că nu-i cunoşti. Şi asta pentru că eşti subjugat de neputinţă în faţa tragediei din viaţa lor, tragedie pe care o simţi în gesturile cele mai mărunte.

Sunt oameni ca unchiul meu care trec ignoraţi sau dispreţuiţi de ceilalţi pentru că nu ştiu ce vor, nu au un plan coerent de viaţă, pentru că sunt foarte sufletişti, pentru că investesc emoţional în modul cel mai păgubos, pentru că sunt uşor de dezamăgit şi demoralizat.

Sunt oameni ca unchiul meu pentru care familia este totul şi care ajung să moară singuri fără acea familie. Degeaba vom fi cu toţii la înmormântare aşa cum nu am mai fost demult, probabil de la ultima înmormântare din familie. Degeaba!

Data viitoare când voi mai hotărî să fiu Elveţia în conflictele altora, am să mă gândesc de două ori dacă avantajul neimplicării e chiar atât de mare. Doar că data viitoare va fi prea târziu pentru el, unchiul meu, căruia nu am apucat niciodată să îi spun ce om bun cu suflet mare este. Bine că am spus asta la o mie de străini care poate nici nu au ştiut ce să facă cu un asemenea feedback.

La revedere, unchiule! Eu şi cea mai minunată păpuşă pe care am avut-o vreodată şi care a fost un dar de la tine te îmbrăţişăm cu drag!

Sărmana limbă română

Moto: Language shapes the way we think, and determines what we can think about. Benjamin Lee Whorf

Iertare, boieri dumneavoastră, însă subsemnata nu mai ştie să vorbeşte româneşte.

Mă îngrozesc la propriu că sunt absolventă de filologie, dar fie am rămas în urmă cu regulile gramaticale, fie nu le pot accepta pentru că sunt semn de mare necunoaştere. Am o mare strângere de inimă de fiecare dată când scriu nicio pentru că sunt împărţită între noua normă gramaticală şi între ceea ce ştiam eu că e corect. E adevărat că limba e vie şi nu îi poţi opri evoluţia. Dar nu se poate să nu existe puţină demnitate lingvistică. Nu se poate ca majoritatea incorectă să învingă minoritatea corectă. Principiul chiar dacă e democratic, mi se pare că e păgubos pe termen lung.

Şi mai am o problemă. Toată ziua scriu şi vorbesc în limba engleză, fiindca asta e meseria mea. Sunt atât de subjugată de engleză, încât am uitat limba română. Am uitat să conjug anumite verbe pentru că nu le-am mai folosit demult şi brusc am realizat că sunt din ce în ce mai săracă verbal din moment ce nu am mai pronunţat anumite cuvinte de ani de zile.

Mi-e ruşine să recunosc, dar aşa stau lucrurile. Şi am mai realizat ceva: că de câţiva ani citesc numai literatură de specialitate cu limbaj de lemn. Nu mai am timp de marea sau mica literatură ca să mai schimb peisajul lingvistic. Aşa că mi-e şi mai ruşine.

Măcar m-am prins la timp şi încă mai pot lua măsuri. Dar câţi dintre noi nu devin prizonierii jargonului profesional sau al argoului de zi de zi?

Graţia tatălui

Moto: Certain is it that there is no kind of affection so purely angelic as of a father to a daughter. In love to our wives there is desire; to our sons, ambition; but to our daughters there is something which there are no words to express. Joseph Addison

De multe ori taţii sunt condamnaţi, pe drept sau pe nedrept, pentru relaţiile deficitare pe care le au cu copiii lor. Ceea ce oamenii ignoră în general este că la un moment dat fiecare tată a fost creatorul unei clipe de graţie în viaţa fiilor şi fiicelor lui. De obicei, în viaţa fiicelor. Cumva, fetele scot tot ce e mai bun din taţi, iar aceştia li se dăruiesc micilor prinţese cu un devotament şi o iubire demnă de o mai mare recunoaştere.

Nu am să uit niciodată modul în care tatăl meu mă trezea în fiecare dimineaţă. El, om aspru şi sobru, venea uşor şi îşi lipea obrazul de obrazul meu. Nu era nici mângâiere, nici sărut, era o atingere scurtă, dar care mie îmi arăta toată iubirea pe care o avea doar pentru mine. Era cel mai lin ceas deşteptător şi cel mai echilibrant pentru că mă simţeam iubită şi protejată.

Un episod similar a fost povestit de Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din România. Avea un pic peste 10 ani când trebuia să plece împreună cu sora ei la bunici. Fiindca trenul era dis-de-dimineaţă, tatăl s-a gândit să îşi trezească fetele în muzica unei romanţe la modă în acele timpuri. Apoi, a mers în grădină şi a adus celor două fete câte un buchet de flori. Un gest atât de simplu şi frumos. Din păcate, pentru cele două fetiţe a fost un gest de despărţire pentru că era ultima oară când îşi vedeau tatăl.

Cu siguranţă, cu toţii avem astfel de momente de graţie împreună cu taţii noştri. E bine să ni le aducem aminte şi să ne revanşăm faţă de ei cu aceeaşi graţie.