Convorbire cu un străin

Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund totuşi. O voce caldă mă salută şi mă întreabă: Bună, sunt Ina. Mă mai ţii minte? Sigur că da, zic eu, în timp ce scormoneam cu disperare prin ascunzişurile memoriei după un indiciu. A, da, văd un peron într-o după-amiază de toamnă. Acolo m-am întâlnit pentru prima şi singura dată cu ea. Trebuia să îi dau o traducere la care lucrasem.

Acum, după mai mult de 5 ani de la acea întrevedere, revenea cu o rugăminte. Poate, în alte condiţii şi dat fiind sălbăticia zilelor noastre în care îi judecăm pe toţi în funcţie de interese, m-aş fi ofuscat un pic. Dar Ina a avut atâta bun-simţ în felul în care m-a rugat încât nu numai că nu m-am supărat, ba chiar am fost fericită să o ajut.

Am închis după o discuţie de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre criză, căsătorie, copii, slujbă şi multe altele. Am revenit la viaţa mea obişnuită din acea zi. Numai că acum aveam un sentiment de bine. Mi-am dat seama că realizasem primul act comunicaţional adevărat din ultimele săptămâni. Cumva tonul şi atitudinea interlocutorului meu îmi anulaseră automatismele conversaţionale.

Când mai răspundeţi la telefon sau vă întâlniţi cu cineva, nu uitaţi să fiţi cât mai autentici. S-ar putea să vă prindă bine.

Învăţământul românesc

Încă de pe vremea când eram elevă mă întrebam ce îi lipseşte sistemului de învăţământ din România. Sunt unul din oamenii care consideră că strategiile guvernamentale nu trebuie să aibă în vedere doar componenta economică. De ce? Pentru că economia e făcută de oameni. Tocmai de aceea, prioritatea unui guvern ar trebui să constea în dezvoltarea unei populaţii educate şi sănătoase. Învăţământul şi sistemul sanitar trebuie să stea la baza oricăror altor proiecte. În timp, am devenit aproape obsedată de responsabilitatea pe care o avem faţă de generaţiile viitoare. Aceste generaţii nu sunt un concept abstract, ele sunt de fapt copiii şi nepoţii noştri.

În fine, toată lumea dă vina pe bani, pe insuficienţa fondurilor, pentru a explica eşecul învăţământului românesc. Acest eşec este dovedit de toţi angajatorii care încearcă să recruteze tineri pregătiţi. Nu numai că tinerii nu posedă cunoştinţe solide, dar au şi o atitudine de genul merit mulţi bani, dar de muncit, nu mă spetesc, că am văzut eu că se poate şi aşa. Nici nu îi poţi condamna. Este ceea ce au trăit în ultimii ani. Este exemplul pe care l-au primit de la clasa politică şi de la anumiţi oameni de afaceri.

Mie mi se pare că sistemul nostru educaţional este defect din cauza atitudinii oamenilor. Mulţi profesori vin la şcoală sau la facultate ca să semneze condica, să bifeze ziua respectivă, să mai dea o pagină de manual. Puţini sunt cei care vin cu un obiectiv, cum ar fi: la sfârşitul anului sau cursului, elevul/studentul respectiv va fi în stare să înţeleagă nişte concepte, să opereze cu ele în practică, să îşi găsească o afinitate cu un anumit domeniu, etc. Nu contează că şi învăţăceii vin cu aceeaşi atitudine de lasă-mă să te las, vin la şcoală că trebuie. Datoria profesorului este net superioară.

Criză sau necriză financiară, poate ar trebui să preluăm modelul finlandez de a înfiinţa o universitate specială pentru pregătirea profesorilor. În Finlanda, această iniţiativă a fost lansată acum vreo 30 de ani când învăţământul lor avea rezultate dezastruoase. Nu au aşteptat să se lovească de pragul de sus şi au luat măsuri din timp, măsuri care s-au dovedit inspirate.

Eu încă mai sper.

Asocieri

Poate vă mai aduceţi aminte de o replică din filmul Gladiatorul: What we do in life echoes in eternity! Am putea-o traduce astfel: Ecoul acţiunilor întreprinse pe parcursul vieţii noastre se va auzi şi după ce noi nu vom mai fi.

Parafrazând, am putea spune că ecoul copilăriei noastre ne va urmări toată viaţa. Revin astfel la abordarea psihanalitică. Cauzele comportamentelor şi atitudinilor noastre actuale se află în trecutul nostru şi cel mai adesea în copilărie. De aceea, sunt şi foarte greu de depistat. Pentru că s-au înregistrat natural în sistemul nostru de parcă ar fi fost întotdeauna acolo. Or, asta nu e adevărat. Şi acest fapt poate fi dovedit în situaţii neaşteptate sau de criză unde adevărata personalitate iese la iveală, de nu mai ştii cine eşti cu adevărat. Alteori, personalitatea ne este denaturată atât de mult, încât cu greu se mai poate recupera. Procesul e îndelungat şi extrem de solicitant. Şi mulţi preferă comoditatea drumului ştiut decât pietrele de pe cărarea mai puţin umblată.

Să nu disperăm, totuşi. De unele chestii scăpăm în mod firesc, fără mari eforturi. De exemplu, deşi pe mine m-a defavorizat mereu învăţătoarea, nu am crescut cu convingerea că ceilalţi îmi vor răul cu orice preţ şi că numai ei sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă. De altele, mai greu. Pentru că am stat foarte mult singură în copilărie, prefer solitudinea şi uneori am probleme mari cu băile de mulţime. Exagerez cu probleme mari, pur şi simplu mă obosesc mai mult decât ar fi cazul sau decât pe alţii. Şi mai am o sumedenie de exemple. Şi sunt convinsă că şi voi.

Însă cel mai important este să descoperi moştenirea pe care ţi-au lăsat-o anii copilăriei, fie că este vorba de un surplus de dragoste şi răsfăţ fie că, dimpotrivă, ai rămas cu povara lipsei de încredere în sine. Şi să iei măsuri cât mai repede, în cunoştinţă de cauză şi asistat de un specialist.

Eu sunt convinsă că viaţa noastră ar fi mai frumoasă dacă majoritatea dintre noi şi-ar rezolva problemele fără răspuns din copilărie. Doar uitaţi-vă la toţi oamenii extrem de egoişti pe care îi cunoaşteţi. Sau la şefii voştri copleşiţi paradoxal de complexe de inferioritate care vă fac zilele un calvar.

Păcat că puţini dintre noi îşi pun astfel de probleme. Şi de aceea tot noi cei mai sensibili şi atenţi suntem nevoiţi să ne ajutăm şi pe noi, dar şi pe ei. Sau poate că e bine şi aşa, atâta timp cât oamenii reuşesc să se schimbe întru acceptarea şi înţelegerea lor şi a celorlalţi.

Indignare

Subiectivismul oamenilor e fantastic. Iar egoismul înfloreşte nestăvilit în România zilelor noastre.

Spun asta după ce am asistat la o scenă demnă de inclus în nuvelele lui Caragiale, ediţia 2009. În timpul unei discuţii cu nişte colege, una din ele se declară foarte indignată de comportamentul unei bătrâne. Cum greşea bătrâna faţă de această tânără de 24 de ani? Ei, bine, doamna cu mai mulţi ani care stătea în staţia de autobuz refuza să se dea la o parte din calea tinerei care voia să parcheze fix în staţie. Şi tânăra era foarte supărată pe băbuţă că i-a mai şi arătat semnul de circulaţie care interzice parcarea în staţiile pentru mijloacele de transport.

Până aici am suportat. Nu m-a mai răbdat inima să ascult aberaţiile ei şi bineînţeles m-am apucat să-i explic că totuşi a greşit pentru că nu doar a încălcat o regulă simplă, dar şi urma să deranjeze un număr de oameni. Singurul răspuns a fost o mare tăcere care a învăluit conversaţia.

M-am retras gândindu-mă cum e posibil ca în decurs de doar o generaţie – diferenţa dintre mine şi indignată – să se schimbe oamenii atât de tare? Sau poate nu îi cunosc prea bine pe oamenii de-o seamă cu mine. Mi-e frică să mă gândesc cum vor arăta bătrâneţile mele când îmi voi lua pensia de la copiii ăştia crescuţi pe apucate.

Teamă sau speranţă?

Obama spunea azi că cei prezenţi la inaugurarea lui sunt cei care au ales speranţa în locul fricii.

Eu extrapolez ca de obicei şi mă gândesc că în fiecare dimineaţă ar trebui să ne întrebăm: cu ce îmi încep ziua, cu frică sau cu speranţă? Şi să facem ceva să scăpăm de temeri şi să profităm de speranţele constuctive pentru a ne desăvârşi potenţialul.

P.S. Obama şi discursul lui, numai bun de studiat şi inspirat.

Pantof de femeie

Femeia modernă pare a fi trecut de la sclavia social-maritală la sclavia faţă de pantofi, haine şi bijuterii. A, şi era să uit, şi sclavia faţă de parfumuri. Cel puţin, aşa reiese din filme, din reviste, din magazine când vezi cu câtă destoinicie şi în ce cantităţi cumpără femeile astfel de chestiuni de înfrumuseţare. Aparent, conversaţiile femeilor se învârt acum numai în jurul hainelor la modă, al dietelor şi al tratamentelor cosmetice.

Eu nu sunt de acord. Cred că este o nevoie falsă, fabricată de comercianţii produselor sus-amintite şi întreţinută de vedete şi producţii cinematografice. Dacă ţii seama de acestea din urmă, ai zice că o femeie se entuziasmează numai la vederea unui pantof cu toc cât mai înalt şi un model cât mai original. Doar că eu cred că este efectul filmului Sex in the city şi al reclamelor de tot soiul.

Da, o femeie este clar interesată de felul în care arată, mai ales în societatea de azi când aparenţele fizice sunt de fapt un CV pentru o persoană. Dar ea nu este patologică în acest sens, decât cu câteva excepţii. Printre ele, se află şi nenumăratele actriţe şi cântăreţe de pe la noi sau de pe la ei, care odată ajunse celebre şi bogate, îşi ticsesc dulapurile cu haine şi pantofi. Pe deasupra, dau şi declaraţii în presă despre numărul rochiilor sau perechilor de pantofi din şifonier. Eu le suspectez de lipsuri mari în copilărie şi imaturitate. În fond, e dovedit ştiinţific că persoanele cărora le-a lipsit ceva în perioada de formare, vor depune toate eforturile la vârsta maturităţii de a acoperi acele lipsuri şi îşi vor umple cămara de alimente, contul de bani şi dulapul de haine. Evident, nefiind un comportament tocmai normal, se produc exagerări şi supracompensări. Şi nu ştiu cum, dar oamenii sunt sensibili fix la aceste supracompensări pe care le preiau de la alţii ca fiind comportamentul obişnuit.

O altă consecinţă negativă a promovării pantofului mai presus de orice se referă la schimbarea percepţiilor şi aşteptărilor bărbaţilor în raport cu femeile. Acestea trebuie să fie scoase din cutie, coafate, machiate şi îmbrăcate extraordinar în fiecare zi. Nu neg frumuseţea proporţiilor unei femei dată de un pantof cu toc cui, dar de aici până la a purta astfel de pantofi în fiecare zi e o mare diferenţă.

Închei cu ceva care mi se pare amuzant în legătură cu pantofii femeilor. Aţi observat cât zgomot fac? Mi-e greu să cred că e întâmplător şi că nu e o acţiune deliberată a producătorilor pentru a le da femeilor sentimentul importanţei asociat mereu cu acei pantofi.

Lecţie scurtă

Locuiesc lângă o biserică. Nu înseamnă că sunt mai pioasă din acest motiv. De altfel, nu cred că sunt pioşi nici copiii care joacă fotbal sau îndrăgostiţii care se sărută cu mare foc în curtea bisericii.

Cum treceam ieri pe lângă biserică, grăbită fiind, am zărit un cetăţean la vreo 40 de ani care nu îţi inspira mare lucru. Ei, bine, acest om mi-a servit o lecţie de bună-cuviinţă cum nu am mai văzut demult.

În tăcere, mergând uşor pe lângă biserică, omul nostru şi-a scos pălăria din cap, s-a oprit scurt ca pentru o rugăciune şi a pornit mai departe, fără să ştie că ceea ce a făcut este oarecum pe cale de dispariţie.

Barcelona îmbunătăţeşte grav starea de spirit

Obosiţi de goana după muzee şi monumente, bântuiţi de obsesia de a vedea totul în Barcelona, tracasaţi de lupta cu harta, am hotărât să intrăm în primul restaurant care ne va ieşi în cale. O uşă lipsită de blazon din ceea ce părea a fi o piaţă făcea trecerea între vestitul oraş turistic şi o altă lume. Când am ajuns înăuntru şi am dat cu ochii de pereţii îmbrăcaţi în rafturi pe care se odihneau nonşalant sticle de ulei, saci de făină şi coşuri de pâine, am crezut că am nimerit într-un depozit ca oricare altul. Iar când am zărit tejgheaua metalică deasupra căreia se derulau ritmic preţurile, am fost convinsă că ne aflăm într-un împinge tava sordid de unde nu ştiam cum să scap cât mai repede.

Cu inima cât un purice, am acceptat să fim conduşi la masă de un chelner foarte amabil. Odată aşezată, am rămas surprinsă să descopăr un loc cu totul deosebit: Cuines Santa Caterina. Cuvântul magic care te conduce într-un univers zen. Da, Spania poate fi şi zen, nu doar corida şi fiesta. Simplitatea materialelor din lemn şi piatră din care sunt realizate mesele şi scaunele aminteşte uşor de hambarele modernizate din ţările nordice. Ficuşi enormi despart mesele ca o pledoarie pentru integrarea omului în natură. Lumina naturală pătrunde în coloane şi îmbrăţişează blând clienţii. Toate aceste detalii nu fac decât să întregească un tablou de linişte în mijlocul lumii dezlănţuite.

Trăgând cu urechea la mesele vecine – ştiu, e urât, promit că e ultima oară – am descoperit că ne aflăm într-un local foarte la modă, unde cu greu prinzi o masă liberă, mai ales că nu poţi face rezervări. Profitând de statutul de turişti cărora li se îngăduie totul, i-am întrebat pe chelneri despre restaurant. Cu promptitudine ne-au răspuns că suntem într-un spaţiu ce a încercat mult imaginaţia localnicilor timp de aproape 7 ani cât a durat renovarea pieţei Santa Caterina. De toată această procedură anevoioasă s-au ocupat arhitecţii Enric Miralles şi Benedetta Tagliabue. Tot ei au creat şi Parlamentul Scoţiei din Edinburgh, parcul Diagonal Mar din Barcelona şi gara din Frankfurt.

Faimoşi şi talentaţi, şi-au propus să repare monotonia cartierului EL Born realizând una din cele mai interesante structuri moderne din oraş.

De la intrare, te întâmpină arcadele din lemn laminat impregnate de estetica gaudiană.

Chiar şi acoperişul aminteşte subtil de Gaudi prin folosirea a peste 200.000 de piese colorate de mozaic în formă de hexagon. Nu poţi rămâne rece la vederea acoperişului ondulat în culorile curcubeului. Ce poate fi mai potrivit deasupra unei pieţe unde se vând toate mirodeniile pământului? Se pare că artiştii au creat acoperişul ca pe un cadou pentru locuitorii din împrejurimi care ar fi fost nevoiţi să-l vadă tot timpul. Recunosc că nu m-ar deranja să văd curcubeul în fiecare zi. Şi mai recunosc că încă mai trăieşte în mine prea-minunata iluzie a copilăriei când cerul se împodobea fără preaviz cu atâtea culori. Fascinaţia de atunci m-a urmărit toată viaţa, chiar dacă între timp adevărul ştiinţific mi s-a revelat.

Bucătăria deschisă în văzul tuturor conferă un aer relaxat creând o ambianţă şic. Contrastul dintre lumina roşie a anunţurilor cu meniul zilei, tejgheaua metalică şi mobilierul din lemn, nu face decât să potenţeze atmosfera. Deşi mesele sunt unite de ai senzaţia că mănânci în familie, restaurantul respiră eleganţă şi nu te încearcă niciodată sentimentul că te-ai afla într-o cantină.

Rafturile ce formează una din laturile restaurantului servesc atât un scop practic, de stocare a mărfurilor la îndemână, cât şi unul estetic, de decorare aparent la întâmplare a unui întreg perete. În acelaşi timp, creează un puternic sentiment de acasă.

Restaurantul e user friendly, mai ales datorită meniurilor din hârtie ce sunt folosite drept faţă de masă. Te simţi de parcă ai pornit în căutare de comori străbătând meniul. Rapid, le şi găseşti sub forma felurilor de mâncare asiatică, mediteraneană, italiană şi vegetariană. Nu degeaba Cuines înseamnă bucătării în catalană. Şi nu întâmplător Barcelona a început să se impună în ultimii ani ca un reper important al bucătăriei fusion.

Am început cu nişte sucuri naturale mai mult decât interesante. Amestecuri de ghimbir, măr, struguri negri, miere şi alte minunăţii ne-au gâdilat paharele şi setea. Vestea că fumatul este interzis în restaurant ne-a bucurat auzul nostru de nefumători. Dacă, totuşi, vreţi să fumaţi, rămâneţi la barul de la intrare, pentru o cafea şi o ţigară. Acelaşi bar vă ispiteşte şi cu clasicele tapas, de la tortilla la fructe de mare. Numai dumneavoastră ştiţi dacă puteţi rezista tentaţiei de a le gusta. Sau nu.

Noi am continuat cu vestita paella unde am avut posibilitatea de a ne alege ingredientele. Mi-e greu să nu pomenesc nimic despre chelnerul extraordinar care ne-a ajutat şi care ne-a desenat pe PDA (asistentul personal digital), ca să nu existe niciun dubiu între raci şi creveţi, de exemplu. Pe mesele de lângă noi, se succedau la pas fripturi de vită în sosuri originale, sushi, pui de caracatiţă sau sparanghel în sos romesco. Am încheiat triumfal cu o prăjitură de ciocolată care ne-a împlinit toate aşteptările.

Coborând cu picioarele pe pământ şi mâinile în portofel, am avut o altă surpriză plăcută. Masa ne-a costat cam 20€ pe fiecare, un preţ mai mult decât rezonabil pentru mâncare bună, atmosferă potrivită şi servicii de calitate.

101

Viaţa oamenilor se măsoară în ani, în clipe trăite, în clipe irosite, în ore muncite, în copii, în case, în maşini, în cont bancar, în călătorii.

Viaţa oamenilor se măsoară în bucurii, nerăbdări, aşteptări, oboseli, iubiri, amăgiri, succese sau eşecuri.

Viaţa oamenilor se mai măsoară uneori şi în numărul de articole postate pe blog.

Eu am ajuns la 101, nu dalmaţieni, ci comentarii personale despre viaţă şi oameni.

To grace or not to grace

Moto: Gracefulness has been defined to be the outward expression of the inward harmony of the soul. William Hazlitt

Cliché isn't it? The question, I mean. Poor Shakespeare, had he known this expression would catch for centuries, he would have never written Hamlet, or at least not this particular line.

I have been obsessed with grace all my life. I wouldn't be able to say exactly why. But every second of my somehow ordinary existence was filled with the cold fear that I am not graceful enough. At all times, I fiercely investigate the way I walk and talk, the way I think and especially the way I feel.

I believe in the hygiene of thoughts and feelings and it is precisely this hygiene that throws a graceful light on the people harbouring such purified pieces of the mind and of the heart.

I once heard a famous artist say that his goal in life was to be able to use people and money gracefully. Never thought of putting together grace and money, but why not in the end?

By pure coincidence or maybe not so incidental, I had an assistant professor in college who forced me to write during an exam an essay on the phrase: Grace, more beautiful than beauty itself. For every student in her class, she chose the quote that was relevant to the personality of that particular student. It was the first public recognition of my endless striving for grace. I still treasure it as a very mind-shaping memory.

Do not associate grace with ballet or any other form of art. Just associate it with inner peace or with the art of living. I simply wish to live without hurting people by my presence. To be the one they need not the one they avoid. The heart that is always there to lend an ear or a Kleenex.

While doing all that, I feel the need to gracefully put it down in words to build roads between people, roads which make life a whole lot easier.

Vreau să scriu, dar nu ştiu ce

Moto: Many people look forward to the New Year for a new start on old habits.

Mă declar dependentă de blogul meu şi de blogurile altora. Pentru că scriind sau citind, ajung să mă cunosc mai bine şi să îi cunosc şi pe ceilalţi. Iar pentru un pasionat de natură umană ca mine, nu există bucurie mai mare.

Cum spuneam, am devenit dependentă de blogul meu, ceea ce înseamnă că îmi doresc să scriu tot timpul. Şi pentru că nu am o temă facilă, nu îmi e întotdeauna uşor să găsesc subiecte pe măsură. Plus, mai suntem şi în jurul anului nou. Asta complică situaţia.

La sfârşitul lui decembrie voiam să scriu un articol de bilanţ. Nu mi-a ieşit. Deşi iubesc inventarele şi le consider necesare, probabil mă revolt pe ici pe colo prin părţile esenţiale împotriva obligaţiei impuse de "cumpăna dintre ani", cum poetic se exprimă poporul român. Eu mi-am făcut evaluarea cândva prin toamnă, aşa că acum nu prea mi-a mai rămas mare lucru de analizat.

La început de ianuarie am vrut să scriu un articol măreţ de urări pentru 2009. Nici asta n-a mers. Fiindcă nu am reuşit să îmi clarific propria listă de dorinţe. Posibil m-a demoralizat criza economică, posibil sunt copleşită de tot felul de nevoi artificiale din jurul nostru.

Sper că aţi avut un 2008 bun. Al meu a fost. Şi cred că o parte din lucrurile bune care mi s-au întâmplat se datorează şi acestui blog.

Sper că veţi avea un 2009 bun. Al meu ... Dar despre toate acestea, abia anul viitor când vom face din nou inventarul bunelor şi relelor.

P.S. Am început anul cu un articol uşor de digerat. Promit să fiu blogger cuminte şi să detaliez cât mă vor ţine cuvintele despre dependenţa de scris, dependenţa de citit şi, mai ales, despre aspectele pozitive sau negative ale naturii umane pe care trebuie să o protejăm neapărat. Fiindcă posibilitatea de a gândi şi de a simţi, aşa cum este ea dată oamenilor, este mai mult decât un cadou. Este o invitaţie la preţuire prin dezvoltare.