Părinți? Ce înseamnă părinți?

E vară. Mă joc liniștită în curtea bunicii. La nici cei 3 ani ai mei iarba înviorată de ploaia căzută peste noapte mi se pare magică și cât mine de mare. Într-o pungă de hârtie am niște bomboane cumpărate de la Cooperativa din sat. Le mănânc mai întâi pe cele verzi și le las la urmă pe cele maro care sunt preferatele mele. Văzând că e rost de mâncare pisoiul îmi face o vizită. Ghinion! N-are Oana bambane, îi spun deschizându-mi palmele pentru a-l convinge. Pisoiul insistă. Îl mângâi și degetele mele lipicioase de la bomboane se colorează cu blana lui gri.

Bunica apare grăbită cu o găleată în mână. Iese la poartă unde bunicul a așezat special fântâna ca toată lumea să poată să ia câtă apă poftește. Doar Dumnezeu a lăsat-o tuturor și este suficientă pentru toată lumea. O vecină o salută: Hai, grăbește-te, că îți vin copiii! Tocmai m-am întâlnit cu ei pe drum. Apoi îmi zâmbește: vino la gard să îi vezi pe mama și tata! Se întoarce imediat și își continuă drumul spre casa ei din deal. 

De dus m-aș fi dus la gard chiar dacă bunica nu îmi dădea voie, dar nu știam ce înseamnă mama și tata. Înțelegeam că e ceva bun, doar vecina zâmbise, dar eram complet nelămurită ce treabă au oamenii aceia cu mine. La scurt timp o femeie măruntă și blondă deschide poarta. În spatele ei un bărbat înalt, voinic și foarte brunet vine încărcat de bagaje. Femeia se îndreaptă direct spre mine. Mă ia în brațe și simt cum lacrimile ei îmi cad pe haine și pe piele: Oana, sunt eu mama! și plânge așa de tare că parcă mă îndeamnă și pe mine. 

Brusc se oprește din plâns și începe să o certe pe bunica: tu n-ai văzut ce murdară e pe mâini? Și du de-aici pisoiul ăsta jigărit! Bunica nu îi răspunde nimic. Doar ia pisoiul cu o mână și îl închide în curtea cu animale. Femeia vine cu o cană de apă să mă spele. Mergem împreună în casă. Vrea să îmi arate ce mi-a adus. Deschide dulapul să aranjeze niște lucruri și se pune iar pe plâns după care strigă la bunica: dar de ce n-ai îmbrăcat-o pe Oana cu hainele astea?, arătând spre pachete întregi cu rochii și bluze cochete. Acum i-au rămas mici. Unde s-o îmbrac, mamă, aici la țară? Crezi că-i ca la tine la oraș? Puteai să-mi spui ca să îi trimit altceva...Bunica dispare iar fără să mai răspundă.

Ne ducem la masă. Bărbatul se apropie de mine și mă cheamă la el. Mă ascund în brațele femeii de care a început să îmi placă: miroase a flori proaspete, are vocea blândă și se uită frumos la mine. E rândul meu să plâng. Bărbatul încearcă să mă liniștească. Zice că e tata și nu am de ce să mă sperii. Plâng și mai tare. Necăjit se așează la locul lui. Vor trece câteva luni până când să vorbesc cu el și aproape un an până să îi spun tată. 

Deodată femeia îi spune bunicii: am venit să o luăm pe Oana acasă. Și întorcându-se spre mine îmi spune cu căldură: Oana, o să vii cu noi la oraș. O să vezi, o să îți placă mult. Încep din nou să plâng. Femeia vrea să mă ia în brațe, dar nu o las. Mă duc la bunica: mama, eu vreau să rămân cu tine!

Ce faci, gândacule?

Dacă aveți copii, sigur ați auzit replica asta când ați mers în parc sau în vizită. Pot să înțeleg nevoia adultului de a-și afirma supremația în fața copiilor care odată cu nașterea lor le răstoarnă lumea pe dos. Pot să înțeleg, deși mai greu, chiar și atunci când întrebarea vine de la oameni faini și pricepuți la creșterea copiilor. Doar că mă întristează.

De fiecare dată când mă uit la un copil văd iubire în starea cea mai pură. Au apărut din iubire, s-au hrănit cu iubire nouă luni, cresc cu iubire, devin adulți care dăruiesc și primesc iubire.

Îmi place să cred că motivul pentru care facem copii nu se referă doar la condiționarea biologică de a perpetua specia. Am convingerea că ei apar în viața noastră pentru a ne învăța să iubim frumos, total și dezinteresat. Și nu numai pe ei, ci și pe ceilalți oameni. Iar asta este cu adevărat o șansă minunată.

P.S. Gândacule poate fi înlocuit cu orice alt termen mai mult sau mai puțin simpatic: șoarece, buburuză, pitic, grasule, etc.

Vacanța de citit

Vara vine mereu cu nostalgia cărților citite în curtea bunicii ferindu-mă din calea soarelui neprietenos. Începeam pe prispa dintr-o parte a casei lângă trandafirii din care bunica făcea o dulceață fină ca un gând frumos. Mă opream doar dacă nu aveam încotro sau îmi era stârnită curiozitatea de vocile și pașii oamenilor de pe drum. După prânz fugeam repede în spatele casei. Acolo domnea răcoarea și puteam citi în voie. Mă mai adăposteam uneori de soare și lângă tufele de zmeură sau sub nuc, iar cărțile erau fericite. Împreună  făceam treabă bună.

Citeam mult, citeam mereu, citeam oricând, citeam până amorțeam, citeam orice. Cărți din bibliografie, cărți extraordinare, cărți înfiorător de slabe, cărți potrivite pentru vârsta mea, cărți interzise, beletristică sau tratate de agricultură. Citeam pentru că era cel mai simplu lucru pe care puteam să îl fac. Eram un copil timid, iar cărțile nu mă obligau să fiu altfel decât eram. Dimpotrivă.

Seara aducea deseori regretul că nu am reușit să termin cartea pe cât de repede s-a încheiat ziua. În frigul din casa de la țară, mă piteam grăbită sub plapumă și, cu ochii pe tavanul din bârne de lemn vopsite albastru deschis, continuam în imaginație poveștile pe care le citisem în cursul zilei. Adormeam doar pentru că știam că numai așa pot să citesc din nou. 

E vară și tot ce îmi doresc este să citesc. Și atât.

Despre serbare

Azi Vlad are serbare. De dimineață când l-am dus la grădiniță am fost pur și simplu copleșită de emoțiile și agitația de acolo. Și sunt adult. Nici nu vreau să îmi închipui cum se simțeau copiii.

Pe drumul spre casă nu mă puteam gândi decât la Glossa lui Eminescu:

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?...

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Voiam să mă întorc la el, să îl iau în brațe și să îi spun versurile. Știam că va înțelege și că poate va trece mai ușor peste ziua de azi. Nu m-am întors. Începuseră deja repetițiile și nu voiam să tulbur echilibrul și așa precar al unei zile cu multă presiune pentru educatori, părinți și copii deopotrivă.

Partea bună este că sunt suprinzător de liniștită în legătură cu serbarea. Spre deosebire de cea din iarnă, prima din viața lui Vlad și prima pentru mine ca mamă, acum o privesc altfel. La serbarea de Crăciun eram ca un arici. M-am panicat când Vlad a refuzat să se îmbrace în costumul popular și, prin urmare, am reacționat complet lipsită de empatie. L-am convins într-un final sau, mai cinstit vorbind, l-am forțat, spre binele lui desigur, după care stăteam cu frica în sân ca nu cumva să plângă la serbare. Vlad nu a plâns, dar pot să înțeleg frustrarea părinților ai căror copii au plâns. Și eu și ei am încălcat, însă, regula numărul 1 din parenting: nu este vorba despre nevoile și dorințele noastre ca părinți, ci despre ce își doresc și au nevoie copiii noștri.

Sunt mai liniștită cel mai probabil pentru că am încredere în inteligența lui Vlad, logică, fizică și emoțională, și nu mai îmi trebuie alt tip de validare. Sunt liniștită fiindcă, din punctul meu de vedere, serbările sunt simple spectacole artistice potrivite pentru copiii extrovertiți și histrionici. Cei timizi au, în cel mai fericit caz, ocazia de a se căli și de a își găsi resursele interioare necesare pentru a face față unei asemenea provocări, doar că nu pot singuri, ci cu ajutorul nostru.

Ce este cu adevărat important este efortul zilnic pe care acești copii îl depun ca să învețe diverse lucruri și atitudinea lor în acest sens. Vlad nu este doar Vlad cel de la serbare, ci Vlad care în fiecare zi se duce la grădiniță chiar dacă poate și-ar mai dori să rămână acasă cu mine, Vlad care e încântat că a învățat ceva nou sau intrigat că a auzit ceva ce nu a înțeles și îmi cere lămuriri, Vlad care povestește cu atâta drag despre prietenii lui de la grădiniță cu care se joacă.

Ca în orice poveste cu copii, cheia se află la părinți. Însă, dacă pe copii îi educă părinții, pe părinți cine îi educă?

Poveste de dragoste

De trei luni și jumătate sunt îndrăgostită din nou. Prezint toate simptomele regulamentare. Mă gândesc numai la el. Mi se pare atât de deosebit, printre cei mai minunați pe care i-am cunoscut vreodată. Abia aștept să îl văd și nu m-ar deranja să îmi petrec cât mai mult din viață cu el. Când îmi zâmbește, mi se luminează sufletul, iar când îmi rostește numele pur și simplu mă topesc. Faptul că este atât de vesel în preajma mea mă binedispune și mă face să cred că sunt persoana potrivită pentru el.

Dacă nu sunt lângă el, mă apucă un dor nebun. Îmi lipsește șarmul lui, privirile complice, perseverența în a-și urmări scopurile și inventivitatea cu care găsește soluții la orice problemă. Și, chiar dacă de când a apărut, a adus în viața mea, ce-i drept fără voia lui, haosul și multe ore fără somn, nici măcar nu mai pot să îmi imaginez viața fără el. Din când în când mai am câte o urmă de regret că m-am îndrăgostit prea târziu de el, dar trece repede cu o îmbrățișare.

Acum vă întreb cinstit: voi ați putea rezista cuiva ca Horia?

O zi din viața unei mame

(Articol apărut mai întâi pe blog-ul căsuța fericită - www.casutafericita.ro.)

12.05 a.m. Plânge Horia. Îl aud pe Marius că intră la el. Lângă mine Vlad se foiește semn că încă nu doarme profund. Încerc, totuși, să mă dau jos din pat. Vlad sare ca ars: Mami, nu pleca! Rămâi cu mine! Evaluez repede situația: Horia vrea doar să râgâie și apoi adoarme, Marius poate să facă asta fără probleme. Stai liniștit, Vlad. Mama e cu tine. Somn ușor, dragule. Îl strâng în brațe și îl pup pe frunte. Cu gândul și sufletul trimit un pupic și lui Horia în camera vecină și oftez. Oftez fiindcă nu știu cum să mă împart ca mamă astfel încât amândoi să primească atenția și afecțiunea de care au nevoie. 

2.00 a.m. Plânge Horia. Se duce Marius la el. De data asta trebuie să merg și eu că e ora mesei. Vlad doarme adânc așa că reușesc să mă strecor afară din camera lui. Ajung în a mea unde Horia e fericit să mă simtă lângă el. Îl alăptez, scoatem aerul în plus și încep operațiunea readormirea. Cu ochii cârpiți de somn și picioarele împleticindu-se îl plimb prin cameră. În timp ce își cântă de somn, iar eu evit obstacolele din drum, observ că Horia stă cu capul în dreptul inimii mele și mânuța pe piept. Oricât de obosită aș fi, nu am cum să rămân de piatră la imaginea asta. Pentru că, da, acolo în inimă e de fapt locul lui și al lui Vlad. Acolo au apărut mai întâi și acolo vor rămâne mereu. 

4.00 a.m. Plânge Horia. Îl ridic din pătuț și îl ajut să își liniștească disconfortul de la burtică. Adoarme după un sfert de oră. Adorm și eu. 

5.00 a.m. Aud ușa de la camera lui Vlad. Țâșnesc din pat și ies din cameră. Mama, vreau pipi. Mergem la baie, ne întoarcem în camera lui. Se culcă și, din fericire, adoarme imediat. E obosit. Încet mă retrag de la el și merg înapoi în patul meu. 

6.00 a.m. Plânge Horia. Îl alăptez și adoarme repede. 

7.00 a.m. Plânge Horia. Are nevoie de ajutor pentru scos aerul de la alăptatul precedent. Somnul îl cuprinde repede, iar pe mine disperarea când văd cum se furișează ziua prin perdele. Mă cuibăresc în plapumă cu speranța unui somn lung și odihnitor. 

8.00 a.m. Horia începe să gângurească. Îl iau lângă mine și pornim drăgălășeniile de dimineață. Curând apare și Vlad: Mami, m-am trezit. Nu trece mult timp și Marius îi aduce laptele lui Vlad: Bună dimineața, dragii mei! 

Horia e în culmea fericirii să îl vadă pe tata, Vlad începe să mârâie: vreau cu mama, vreau cu mama. Îi dau laptele și se liniștește. Între timp Horia se luptă din răsputeri să se ridice singur în picioare și reușește. Ne bucurăm cu toții, aplaudăm și ne mutăm în bucătărie la micul dejun. Vlad povestește, Horia trântește jucăriile de masa lui, eu fac piureul de fructe pentru Horia, oul ochi pentru Vlad, cafeaua și sendvișul pentru mine. Mâncăm într-o dezordine controlată. 

Înarmată cu cafeaua îl chem pe Vlad la baie: Hai, Vlad, să te speli pe dinți că se face târziu și e lipsă de respect să întârzii. Se lasă așteptat, dar vine. Își pune pasta pe periuță și îmi lansează o întrebare: mama, de ce există Timpul? Ca să pot să gândesc un răspuns cât de cât ok repet întrebarea lui: de ce există Timpul, Vlad? Chiar așa, mă întreb și eu în sinea mea. Mi-e dor de zilele în care trăiam fără presiunea timpului, adică de zilele când Vlad era mic și nu făceam decât să îi respect programul fără să trebuiască să facem și altceva. Masă, somn, joacă afară și în casă, erau ceasul nostru. Mamaaa mă trezește Vlad din reverie. Răspund prozaic: timpul există pentru a ști când este ora de masă, ora de joacă și ora de somn ca să putem fi sănătoși și armonioși. Pare mulțumit de răspunsul meu. Eu nu. 

Ne ducem în camera lui la îmbrăcat. Mami, nu vreau la grădiniță, zice Vlad când mă vede căutând hainele în dulap. E ok să nu vrei la grădiniță. Dar ce s-a întâmplat? Care e problema? Cu o față tristă îmi răspunde: sunt singur acolo. Păi, o să fii cu Raluca (educatoarea) și o să te joci cu colegii tăi, încerc eu să îl încurajez. Da, dar o să fiu fără tine și nu îmi place. Am rămas fără discurs așa că îl iau în brațe și stăm îmbrățișați câteva minute. Apoi continui îmbrăcarea. 

Cu greu iese din casă. Cu Horia în brațe și cana de cafea într-o mână merg la geam să îi conduc cu privirea. Îmi place să beau ultima gură de cafea uitându-mă la Vlad cum trece hotărât strada și se joacă cu Marius. E felul meu de a le spune la revedere. Îl schimb pe Horia și îl las pe jos să exploreze. Mă scufund pe canapea să îmi trag sufletul. Iau telefonul, verific mailurile și mă uit pe Facebook. Mă joc un pic cu Horia și îl adorm. 

10.30 a.m. Horia doarme. Începe cursa contra cronometru: fac paturile, strâng prin casă, pun la spălat, strâng la bucătărie, pun la fiert legumele pentru piure, fac duș, mă îmbrac și mă machiez. 

11.30 a.m. Taman la pont se trezește și Horia. Ne jucăm un pic și ne distrăm. 

12.00 Luăm masa de prânz. Apoi ne îmbrăcăm să mergem după Vlad să îl aducem de la grădiniță. 

13.30 Ne întoarcem toți trei de la grădiniță. Ne oprim pe o bancă în parc să mănânce Vlad un desert și să ne bucurăm de aer cu toții. Horia se extaziază la fiecare câine sau proumbel pe care îl vede. Vlad țopăie vesel. Preț de câteva clipe reușesc să îmi aud gândurile. E bine. Viața e frumoasă. 

14.30 Ajunși acasă și după ce întind o mașină de rufe, demarăm operațiunea somnul de după-amiază: schimbat Vlad în pijamale, alăptat și schimbat Horia, lapte și poveste Vlad. Îi adorm pe amândoi odată: Horia în brațe, Vlad în patul lui. Vlad așteaptă să adoarmă Horia ca să vin să îl iau în brațe. Zis și făcut. Când mă dezmeticesc Vlad doarme deja și realizez că am ațipit și eu un pic. 

15.30 Azi e zi de gătit așa că nu am timp de pierdut. Noroc că experiența își spune cuvântul și că am introdus în meniu rețete din ce în ce mai simple. Curăț legume și rulez în minte diverse texte pentru magazinul online de bijuterii la care lucrez. Ce bun ar fi fost un calculator cu activare vocală să îmi pot face documentarea și chiar să îi dictez textele mele. Dar să nu ne pierdem în detalii. O să lucrez mâine. Dau bice cu mâncarea. Liniștea legumelor care fierb e întreruptă de sirena unei ambulanțe. Off, sper să nu îl treazească pe Horia. Pulsul se accelerează și mă opresc să văd ce se întâmplă. Pfuuu, am scăpat de data asta. 

17.00 Trag tare, poate am timp să pregătesc și o prăjitură. Fix atunci bălaiul nr. 1 intră pe ușa de la bucătărie: Mami, ce faci aici? Îi spun că am gătit supă de spanac și paste cu legume la cuptor. Mami, vreau o bombonică, zice el în loc de răspuns. Bine, după gustarea de fructe. Se așează pe scaun și cât îi pregătesc gustarea se trezește Horia. Îi dau iaurtul și mănânc și eu ceva. 

18.00 Ne-am îmbarcat să ieșim afară. Ce bine că doar trebuie să traversăm strada ca să ajungem. Nu e nimeni la locul de joacă așa că pot fi 100% prezentă. E frig, dar e plăcut. Începem cu leagănul și amândoi chiuie de fericire. Apoi Vlad se dă pe toboganele mari, iar eu îi fac galerie cu Horia în brațe. Se dau împreună pe căluț și Horia e foarte încântat. Râd amândoi, râd și eu. Următoarea oprire: leagănul barcă. E prima dată pentru Horia așa că reacționează plin de entuziasm. Glumim și ne distrăm. În momentele astea îmi readuc aminte de ce am hotărât să devin mamă și uit de oboseală. 

19.00 Ne întoarcem pentru masa de seara. Suntem doar noi trei, Marius încă mai lucrează. Vlad începe cu textele lui: tu-mi dai să mănânc că eu nu pot singur! Am obosit să mă mai opun și am rămas în pană de argumente așa că îi dau. Mă consolez cu ideea că e doar o fază legată de Horia și o să-i treacă în momentul în care Horia va începe să mănânce singur. 

20.00 Ne jucăm și în același timp mai strâng prin casă. 

20.30 Baia lui Horia. Distracție maximă. Omulețul e înnebunit după apă și face tot felul de cascadorii haioase. 

21.00 Pornesc procesul de adormire a lui Horia. Vlad mă roagă să stea cu mine. Îl las cu condiția să păstreze liniștea. 

21.15. One down. Vine și Marius. Vorbim puțin. 

21.30 Baia lui Vlad. Apoi mergem la poveste – probabil momentul meu preferat din cursul unei zile. Citesc pe voci, răspund la întrebările lui Vlad, mă minunez la cum gândește la vârsta lui și ne amuzăm. 

22.00 Ne spălăm toți 3 pe dinți. E bine. Îmi place că suntem împreună după o zi întreagă în care am stat despărțiți. Apoi mergem la somn. Mă întind lângă Vlad să îl adorm. Mă bombardează în continuare cu întrebări și povești. După vreo jumătate de oră încetinește ritmul. În schimb, se activează gândurile mele: rezumatul zilei, amintiri luminoase de la primul Crăciun în patru, planuri pentru ziua lui Horia care împlinește un an. Pare că Vlad a adormit. Mai stau un pic să mă asigur că așa e. Simt cum mă fură somnul. Cu ultimele puteri încerc să mă conving să mă dau jos din pat. Nu reușesc. Sunt prea obosită și pe jumătate adormită. 

12.15 a.m. Plânge Horia.

Soția prăfuită

Aparent nevestele-mame sunt niște creaturi care trăiesc pe lângă casa omului, ponosite, neîngrijite și vai de ele. Cel puțin, așa reiese dintr-un articol pe care l-am citit recent, ce-i drept scris de o domnișoară necăsătorită.

Paradoxul face ca și nevestele-mame să creadă la fel. De mai bine de 3 ani de când sunt mai mult mamă și soție decât femeie și profesionist, când mă uit în oglindă văd numai liste cu treburile pe care le am de făcut prin casă. Mă tem că și Marius vede cam același lucru și bănuiesc că nu e foarte atrăgător să vezi o femeie cu fruntea plină de mesaje de genul să spăl aragazul, să pun rufe la spălat, să ies afară cu copiii, etc.

Singurele momente când dispar biletele din frunte sunt cele în care mă rup de context și sunt fără copii și chiar și fără Marius. Atunci mi se reactualizează imaginea de sine și reușesc să mă reconectez la identitatea mea completă care nu se limitează doar la rolul de mamă și soție. Obțin același efect și când mă uit la poza noastră de la nuntă, un exercițiu pe care îl fac zilnic de când l-am născut pe Vlad, nu pentru a-mi reaminti cum am arătat la un moment dat, ci pentru a fi sigură că nu uit cine sunt dintotdeauna.

Însă toate eforturile mele ar fi în zadar dacă atunci când m-aș uita în oglinda Marius aș vedea numai o femeie cu liste.

Soacra cu două nurori

Viața de mamă se dovedește uneori neașteptat de amuzantă. În ultima vreme primesc foarte des întrebarea: ce vei face când vor veni băieții tăi acasă cu o fată? sau și mai rău când vor pleca de acasă la întâlnire? Clipesc des încercînd să amân cât mai mult răspunsul. În sinea mea îmi zic habar n-am și nici nu mă interesează. Tot ce vreau este să trăiesc cât mai calitativ aici și acum fără să croșetez prea multe scenarii pentru viitor.

Încerc să ghicesc pe fețele interlocutorilor mei răspunsul pe care-l așteaptă: că o să fiu roasă de gelozie, că o să le găsesc fetelor numai cusururi sau că o să îmi petrec zilele punând la cale tot felul de intrigi mai ceva ca în telenovele? Da, e posibil să mă cuprindă gelozia în primă fază. E explicată științific și e firească. Așa cum lor le vine greu astăzi să mă împartă cu lumea, așa poate și eu voi avea un scurt moment de slăbiciune când le va veni lor rândul. Da, e posibil să nu simpatizez toate fetele, în fond, nici pe mine nu mă simpatizez în fiecare zi. Însă sper că voi avea înțelepciunea de a tăcea și de a avea încredere în alegerile lor. Cel mult, mă voi plânge lui Marius care mă va privi cu un zâmbet îngăduitor. Fiindcă știu că, deși există parteneri mai buni, asta nu înseamnă că ei sunt neapărat și mai potriviți.

Ceea ce nu observ și nu aud niciodată de la cei care îmi pun întrebarea cu pricina este să gândească vreun moment Ce bine! Copiii ăștia au primit atâta iubire încât acum au suficientă să dăruiască și celorlalți și, astfel, să devină adulți echilibrați cu relații armonioase.

Îmi place să cred că Vlad și Horia vor învăța de la noi să nu facă economie de sentimente, să iubească deplin, intens, fără rezerve și fără să aștepte persoana ideală sau momentul perfect. Să nu le fie teamă să își urmeze pasiunile, pentru că orice poveste de iubire, trăită sau neîmplinită, este minunată și are rolul ei.

Îmi place să cred că băieții mei vor putea veni la mine cu un SMS să mă întrebe: uite, ce zice, pare semn bun. Tu ce crezi?

Îmi place să cred că vom sta împreună la terasă, eu povestindu-le cum se cucereau femeile pe vremea mea, ei spunându-mi cum se cuceresc fetele pe vremea lor și amuzându-ne împreună.

Fiindcă viața merge mai departe. Și merge tocmai pentru că oamenii (încă) iubesc.

E chiar atât de greu să fii părinte?

Zilele trecute mă plângeam că a avea doi copii este o provocare mare. Încercând să înțeleg mai bine de ce-ul din spatele acestei convingeri am constatat cu suprindere că timp de 2 ani cât am fost numai mamă de Vlad niciodată nu m-am gândit că e greu. Da, eram ceva mai obosită. Da, aveam ceva frustrări: nu e tocmai ușor ca după 7 ani de corporație să ajungi peste noapte doar mamă și gospodină. Da, am avut nevoie de o perioadă de adaptare la noua situație de viață și asta a adus cu sine rearanjarea priorităților și schimbarea multor obiceiuri. Dar am considerat că totul a fost spre binele meu și al nostru.

De un an de când s-a născut și Horia, vocea interioară îmi șoptește în continuu că e greu, nu mai pot, e foarte greu, nu mai rezist și tot așa. Am crezut mai întâi că m-am contaminat de la toate mamele din parc care se plâng cât de dificil este. Pe măsură ce trecea timpul și se adunau orele de nesomn pierdute noaptea cu Horia și crizele de furie și gelozie rezolvate ziua cu Vlad, plus treburi casnice și proiecte profesionale, aveam senzația că sunt absorbită de o gaură neagră din care nu voi mai ieși nicicând. Mă simțeam prizonieră și, când mă uitam la ceilalți părinți de la locul de joacă, mi se părea că și ei se simt la fel, judecând după cât de des își verificau ceasul sau telefonul. Aveam impresia că eram cuprinși cu toții de un soi de nebunie temporară care ne făcuse să uităm motivul pentru care am adus pe lume acești copii, respectiv iubirea, și să ne dorim să îi plasăm cât mai repede în grija bonelor, bunicilor sau grădiniței.

Însă azi știu ce am știut, de fapt, de la bun început, dar nu am vrut să accept. Momentele în care îmi este cel mai greu să fiu părinte sunt cele în care refuz să îmi asum pe deplin responsabilitatea. Sunt momentele în care mi-ar plăcea să am doar beneficiile: tandrețea, puritatea, veselia, joaca, poveștile... Schimbatul de scutece în timp ce „subiectul” se zbate, gestionarea de crize când ți-e lumea mai dragă, trezitul noaptea din 2 în 2 ore, spaima febrei, invadarea spațiului personal și alte asemenea activități “palpitante” să cadă în sarcina altcuiva.

Doar că viața adevărată nu funcționează în acest fel. Așa cum suntem dispuși să tăiem din timpul personal pentru a merge la serviciu și a ne dezvolta profesional sau să economisim drastic o perioadă pentru a ne cumpăra o casă și nu ne plângem că e greu, dimpotrivă, credem că facem ce este necesar pentru a ne îndeplini obiectivele, așa ar trebui să reacționăm și ca părinți.

Misiunea de părinte, exact ca orice altă activitate pe care o desfășurăm, trebuie să respecte legea naturii: mai întâi pregătești terenul, apoi însămânțezi, după care treci la procesul de cultivare dacă te aștepți să ai o recoltă bogată. Cel puțin, așa zice Stephen R. Covey și tind să îl cred.

Și mai zice ceva domnul Covey și anume că responsabilitatea înseamnă abilitatea de a alege răspunsul și că persoanele responsabile nu învinuiesc împrejurările sau condiționările suferite, ci se poartă conform unei opțiuni conștiente bazate pe valori și nu pe condiții supuse unor criterii afective.

Și îl cred și de data aceasta pe Stephen R. Covey. Îl cred pentru că cel mai ușor îmi este să fiu mamă atunci când știu că sunt acolo unde mi-am dorit și am ales să fiu și că fac ceea ce trebuie să fac pentru a contribui la creșterea armonioasă a copiilor mei. Chiar dacă sunt la fel de obosită ca și în celelalte zile și port cu mine aceleași frustrări sau probleme.

Revenind la întrebarea e chiar atât de greu să fii părinte, răspunsul meu este NU. Există, însă, trei condiții obligatorii ca să fie mai ușor: 1. să nu idealizezi meseria de părinte; 2. să îți asumi pe deplin responsabilitatea de îngrijire și creștere a copiilor cu tot ce presupune asta și 3. să aplici principiul amânării satisfacției personale, adică în viață le poți avea pe toate, doar că nu în același timp.

Lasă, că se fac ei mari!

Oamenii care văd sau aud că avem doi copii mă întreabă din curiozitate și, mai degrabă, din politețe dacă este greu. Cu sinceritate le spun că da, este greu, dacă unul sau amândoi nu dorm noaptea, dacă nu ai o bonă sau bunică pe care să te bazezi măcar din când în când și alte câteva precizări care să mai îndulcească oarecum brutalitatea răspunsului meu. Invariabil, toți mă consolează cu replica Lasă, că se fac ei mari! O să vezi că va fi mai ușor.

- Dar nu vreau să se facă mari! răbufnesc eu spre mirarea lor.

- Atunci ce vrei? N-ai zis că ți-e greu? 

- Da, mi-e destul de greu acum, dar la fel de greu îmi va fi și când vor avea 10 ani sau vor împlini 30. Doar că din alte motive. 

Refuz să pun pauză la viața mea vreme de 20 de ani și să aștept plecarea lor de acasă, timp în care să visez la călătorii în jurul lumii, dimineți liniștite de duminică și plimbări romantice prin parc. Vreau să plec cu ei în jurul lumii, să am împreună cu ei dimineți liniștite și plimbări romantice.

Fiindcă știu că se poate. Se poate să fii părinte implicat, dar și om împlinit care își vede de dezvoltarea lui. Este nevoie de puțină disciplină pentru reconfigurarea paragidmei de la eu și pentru mine la ei și pentru noi toți. Este nevoie de reorganizare a obiceiurilor de viață și de rearanjare a priorităților astfel încât să încapă toată lumea, respectiv, familia în propoziție, fără să mă las deoparte.

Știu că se poate să iau ce e mai bun din fiecare etapă de evoluție a copilului și să ignor că ora mesei este, de exemplu, pentru Horia ora de pictat cu mâncare sau că momentan timpul petrecut cu Vlad este un duel al voințelor în care echilibrul este atât de fragil.

Știu că zâmbetul lor de azi nu va fi la fel cu zâmbetul lor de mâine sau, în cazul lui Vlad, că ideile de azi sigur nu vor fi aceleași cu cele de săptămâna viitoare. Și mă fascinează tot procesul ăsta, numit în general viață. E ca și cum ai avea propriul canal Discovery special pentru tine. Și sunt curioasă mereu să văd cum va fi, mai ales că nu există pauze publicitare enervante.

Poate nu voi fi serenă mereu și poate că nici nu trebuie să fiu serenă. Și posibil, din când în când, mă voi plânge că e greu. Dar mă voi bucura de fiecare moment cu Horia, Vlad și Marius, fără să aștept un utopic lasă, că va trece. Iar asta cred că este cea mai prețioasă lecție pe care o pot oferi copiilor noștri.

Întâlnire cu H

E cinci. Alarma ceasului amenință liniștea casei cu ora de trezire. Nepotrivit de devreme pentru o duminică dimineață, îmi spun în timp ce cobor din pat. Mă mișc încet. Sunt obosită. Am petrecut o noapte ca în studenție frământând gânduri care mai de care mai tulburătoare întocmai ca înaintea unui examen important unde voiam să iau nota maximă. Atunci ca și acum am emoții. Azi mă întâlnesc cu H.

Mă îndrept spre bucătărie. Nici bine nu fac câțiva pași că îmi aduc aminte că nu am voie să mănânc nimic. Mă întorc la baie. Deschid robinetul. Din el apa curge la fel de înghețată ca aerul de februarie de afară. Îl închid la loc. Face prea mult zgomot și nu vreau să îl trezesc pe Vlad. Știe că azi urmează să mă întâlnesc cu H și are și el emoții.

Cu meticulozitate încep să mă îmbrac. Fiecare gest e însoțit de un efort de voință. Încerc să îmi întipăresc în minte ce voi purta de parcă ar avea vreo importanță. Nerăbdător cu întârzierile mele dintotdeauna Marius a abandonat așteptarea și a mers la mașină să o încălzească. Eu nu mă grăbesc. Privesc atent lucrurile din casă. Știu că nimic nu va mai fi la fel după întâlnirea cu H.

Pornim în tăcere. Și Marius are emoții. Ajungem la spital și o domnișoară nedormită, dar încă amabilă, ne întreabă cu ce ne poate ajuta. Am venit să nasc, răspund eu și verific pe fața ei să văd cât de firesc am reușit să spun asta. Așteptați un moment. Și emoțiile de la întâlnirea cu H sunt curând copleșite de un munte de hârtii de citit și semnat. Ce calmi sunteți, remarcă mirată asistenta. Alții au emoții și la al treilea și se agită.

În sfârșit ajung în camera mea. Totul e nou, plăcut aranjat și respiră a gânduri bune. Imediat mă întorc în timp la internarea mea în spitalul de stat de acum 2 ani. După ce am supraviețuit triajului de la Urgențe, sosesc în salon cu bagajul după mine, bagaj în care am înghesuit tot ce am fost sfătuită să aduc. Când aude că am venit să nasc, asistenta se uită la mine și mă întreabă: Unde să vă pun? Că nu mai avem paturi. Nu cred că i-am răspuns, fiindcă sincer nu îmi păsa unde o să stau. Eram prea bulversată de mesajele pe care Vlad mi le trimitea din cinci în cinci minute anunțându-mă că și-a început călătoria spre lumea de afară. Milostivă mi-a oferit scaunul ei de unde doctorul m-a ridicat repede.

A mai rămas puțin până la întâlnirea cu H. Sunt dusă în sala de operații. Una modernă din care nu mai îmi vine să fug așa cum aș fi vrut acum 2 ani și cum aș fi fugit dacă aș mai fi știut drumul înapoi. Doctorul mă ia în primire vesel ca de obicei. Ceilalți apreciază liniștea cu care primesc toate procedurile dinaintea intervenției. Îmi vine să îi întreb dar ce-ați vrea să fac, să plâng, să țip, să mă vait, să îmi frâng mâinile? M-ar ajuta la ceva? Nu găsesc o formulă elegantă așa că mă abțin.

Tot uitându-mă la neoanele din sală mi s-a făcut dor de asistenta de la Municipal care a stat la capul meu pe toată perioada operației și mi-a explicat fiecare etapă și m-a încurajat și pentru care recunoștința mea este fără limite. Țipătul de nota 10 al lui H m-a readus în prezent. Mă gândeam cât de brutal li se taie legătura cu mama chiar dacă aveau să o conștientizeze abia peste câteva luni. Și știam că nimeni nu le poate tăia mamelor cordonul ombilical pe care îl poartă cu sine în fiecare secundă a existenței lor.

Deci tu ești Horia! Arăți altfel. Altfel decât Vlad și altfel decât îmi imaginam. Și ești atât de mic: doar 49 de cm și 2 kg 750, exact cât estimase doctorul. Dar ești sănătos. Iar acest gând a pus pe fugă toate grijile din ultima lună când la fiecare control săptămânal doctorul era rezervat și ne spunea că Horia nu mai crește, dar să îi acordăm șansa de a se naște la termen. Uitate au fost toate nopțile în care mă obseda imaginea fetiței prizonieră în scaunul cu rotile pe care vreme de câteva săptămâni am zărit-o în parcul unde mergeam cu Vlad. Cu admirație mă gândeam la părinții ei care nu au izolat-o într-o cameră, ci o plimbau în fiecare zi, mereu îmbrăcată altfel, cu rochii în a căror frumusețe și delicatețe regăseai iubirea mamei. Și de fiecare dată mă întrebam: oare eu aș putea fi o mamă bună pentru un copil cu handicap ale cărui șanse de supraviețuire sunt foarte mici?

Am terminat. Totul e bine. Merge și al treilea, zise doctorul zâmbind. Sunteți glumeț, îi răspund eu și păstrez pentru altădată replica mea. Bănuiesc ce mă așteaptă așa că tot ce vreau acum este să mă odihnesc. De mâine îl voi lua pe Horia cu mine ca să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim. Orele trec cuminți la spital. Durerea vine și pleacă. Rămâne bucuria de a-l vedea pe Horia sănătos. Încetul cu încetul mă obișnuiesc cu ideea că sunt și mama lui, nu doar a lui Vlad. Care Vlad mă așteaptă neliniștit și eu simt asta și nu mai vreau în spital. Curând asistenta mă anunță că putem pleca acasă. Acasă, murmur eu. Și știu că locul de unde plecasem acum cinci zile deja nu mai e la fel. Mă îndrept prudentă spre ieșire. Am emoții.

Vă rog, trei cartofi, pardon, copii!

De fiecare dată când ieșeam în parc cu pe atunci nou-născutul Horia și fratele lui Vlad, eram asaltată de tot felul de întrebări: Și când îl faceți pe al treilea? Cum, nu îl faceți pe al treilea? Vă mai trebuie și o fetiță. Sunteți așa drăguță, e păcat să nu aveți o fetiță, etc.

Nonșalanța cu care acești oameni mai adăgau un suflet în ecuație mă nedumerea. Aveam impresia că vorbesc despre cartofi și nu despre copii. Cu timpul am înțeles că încercau doar să își valideze propriile alegeri de a nu avea un al treilea sau chiar al doilea copil.

În aceeași ordine de idei, mă amuză la maxim credința populară conform căreia al treilea copil se crește singur. Îmi și imaginez o mamă cum se întoarce cu al treilea copil de la maternitate și îi zice: dragule, am înțeles că te descurci singur. Mâncarea e in frigider, patul în dormitorul mare, baia pe dreapta. Te pup că trebuie să fug repede la coafor.

Al treilea copil se crește singur la fel ca și primul sau al doilea, începând de la vârsta de 2-3 ani când devine mai independent fizic, începe să raționeze și să își gestioneze mai bine emoțiile. Până atunci, sunt câțiva ani de uzură fizică și psihică pe care, de obicei, mama îi suportă cel mai mult.

Așa că respect pentru mamele cu trei copii. Ele știu cel mai bine diferența dintre cartofi și copii.