E chiar atât de greu să fii părinte?

Zilele trecute mă plângeam că a avea doi copii este o provocare mare. Încercând să înțeleg mai bine de ce-ul din spatele acestei convingeri am constatat cu suprindere că timp de 2 ani cât am fost numai mamă de Vlad niciodată nu m-am gândit că e greu. Da, eram ceva mai obosită. Da, aveam ceva frustrări: nu e tocmai ușor ca după 7 ani de corporație să ajungi peste noapte doar mamă și gospodină. Da, am avut nevoie de o perioadă de adaptare la noua situație de viață și asta a adus cu sine rearanjarea priorităților și schimbarea multor obiceiuri. Dar am considerat că totul a fost spre binele meu și al nostru.

De un an de când s-a născut și Horia, vocea interioară îmi șoptește în continuu că e greu, nu mai pot, e foarte greu, nu mai rezist și tot așa. Am crezut mai întâi că m-am contaminat de la toate mamele din parc care se plâng cât de dificil este. Pe măsură ce trecea timpul și se adunau orele de nesomn pierdute noaptea cu Horia și crizele de furie și gelozie rezolvate ziua cu Vlad, plus treburi casnice și proiecte profesionale, aveam senzația că sunt absorbită de o gaură neagră din care nu voi mai ieși nicicând. Mă simțeam prizonieră și, când mă uitam la ceilalți părinți de la locul de joacă, mi se părea că și ei se simt la fel, judecând după cât de des își verificau ceasul sau telefonul. Aveam impresia că eram cuprinși cu toții de un soi de nebunie temporară care ne făcuse să uităm motivul pentru care am adus pe lume acești copii, respectiv iubirea, și să ne dorim să îi plasăm cât mai repede în grija bonelor, bunicilor sau grădiniței.

Însă azi știu ce am știut, de fapt, de la bun început, dar nu am vrut să accept. Momentele în care îmi este cel mai greu să fiu părinte sunt cele în care refuz să îmi asum pe deplin responsabilitatea. Sunt momentele în care mi-ar plăcea să am doar beneficiile: tandrețea, puritatea, veselia, joaca, poveștile... Schimbatul de scutece în timp ce „subiectul” se zbate, gestionarea de crize când ți-e lumea mai dragă, trezitul noaptea din 2 în 2 ore, spaima febrei, invadarea spațiului personal și alte asemenea activități “palpitante” să cadă în sarcina altcuiva.

Doar că viața adevărată nu funcționează în acest fel. Așa cum suntem dispuși să tăiem din timpul personal pentru a merge la serviciu și a ne dezvolta profesional sau să economisim drastic o perioadă pentru a ne cumpăra o casă și nu ne plângem că e greu, dimpotrivă, credem că facem ce este necesar pentru a ne îndeplini obiectivele, așa ar trebui să reacționăm și ca părinți.

Misiunea de părinte, exact ca orice altă activitate pe care o desfășurăm, trebuie să respecte legea naturii: mai întâi pregătești terenul, apoi însămânțezi, după care treci la procesul de cultivare dacă te aștepți să ai o recoltă bogată. Cel puțin, așa zice Stephen R. Covey și tind să îl cred.

Și mai zice ceva domnul Covey și anume că responsabilitatea înseamnă abilitatea de a alege răspunsul și că persoanele responsabile nu învinuiesc împrejurările sau condiționările suferite, ci se poartă conform unei opțiuni conștiente bazate pe valori și nu pe condiții supuse unor criterii afective.

Și îl cred și de data aceasta pe Stephen R. Covey. Îl cred pentru că cel mai ușor îmi este să fiu mamă atunci când știu că sunt acolo unde mi-am dorit și am ales să fiu și că fac ceea ce trebuie să fac pentru a contribui la creșterea armonioasă a copiilor mei. Chiar dacă sunt la fel de obosită ca și în celelalte zile și port cu mine aceleași frustrări sau probleme.

Revenind la întrebarea e chiar atât de greu să fii părinte, răspunsul meu este NU. Există, însă, trei condiții obligatorii ca să fie mai ușor: 1. să nu idealizezi meseria de părinte; 2. să îți asumi pe deplin responsabilitatea de îngrijire și creștere a copiilor cu tot ce presupune asta și 3. să aplici principiul amânării satisfacției personale, adică în viață le poți avea pe toate, doar că nu în același timp.