Îmi place

Sunt în plină răvăşire, inevitabilă având în vedere moartea recentă a unui om apropiat. Mă frământă bănuiala că oamenii mai mor din când în când ca să facă loc celor vii şi să îi ajute să îşi găsească locul. Poate nu e aşa, însă simt că ar trebui să învăţăm din vieţile şi morţile celor care nu mai sunt. Şi nu în ultimul rând, din viaţa oamenilor de lângă noi.

Şi pentru că se cerea un şiretlic de aducere a bunei dispoziţii, m-am hotărât să văd ce mai îmi place în ultima vreme. În primul rând, îmi place de mine când nu fug prin Bucureşti, ci merg alene. Doamne, ce mai îmi place de mine când fac asta! Apoi, îmi place zâmbetul unei fetiţe din familia mea. Cu adevărat, renaşti când te uiţi în ochii unui copil fericit. Mai îmi place de doamna Marie-Rose Mociorniţa. Respect atitudinea ei demnă lipsită de patetism şi opiniile ei sincere şi brave. Îmi place liliacul înflorit şi soarele adevărat.

Îmi place primăvara care ne-a luat în primire şi îmi place de mine în primăvară.

Îmi place doamna Eugenia Vodă – păcat de bulversarea valorilor din ţara noastră care nu îi acordă locul pe care îl merită. Îmi place carisma ei, liniştea din privire, vorba inteligentă, întrebările ei bine puse şi îmi plac oamenii invitaţi de ea în emisiune.

Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le arunc, să mă opintesc să le prind, să cad fugind după ele, să mă ridic triumfătoare. Îmi place să scriu despre oameni, deşi momentan sfârşesc prin a scrie mereu despre mine.

Îmi place îngheţata – nu cea pe care a servit-o Bush – ci cea care mă provoacă la concentrare asupra unui singur lucru: mâncatul ei.

Îmi place când mi-e dor de anumiţi scriitori. Ieri aşa mă luase o nostalgie după Hemingway, după fraza lui scurtă, dar plină, după tragismul lui curajos, după Parisul lui efervescent. Îmi place să ating obiectele ca să mă simt aproape de ele. Îmi place să îmi văd din întâmplare chipul în vreo vitrină.

Îmi place picătura de apă de pe botul motanului meu. Îmi place să cânt la mustăţile lui şi să îl aud cum toarce. Îmi place să urmăresc mersul graţios al felinelor, proprietate personală. Îmi place să admir varietatea animalelor, proprietate a lumii.

Îmi place să vorbesc cu oamenii şi să aflu atâtea lucruri. Îmi place să îi ascult. Îmi place să îi văd în cea mai bună lumină a lor. Îmi place să le cunosc poveştile şi să le simt sufletul.

Îmi place să citesc poezie, deşi mi-am mai pierdut răbdarea şi starea.

Îmi plac simbolurile, ritualurile, obiceiurile. Îmi place cafeaua tare dimineaţa – e ritualul meu de întâmpinat ziua.

Îmi place ideea de Dumnezeu şi mai ales de Isus. Vă daţi seama ce om cu adevărat extraordinar a fost el?

Îmi place trecerea timpului. Deocamdată.

I am what I am!

Lungul drum spre mine continuă. Merg liniştită pentru că acum pot să afirm fără ezitare: sunt cine sunt! Îmi accept cu seninătate orice umbră de defect. Mă bucur graţios pentru orice calitate pe care o am.

Mi-a luat ceva ani până să fiu în stare să spun asta. Le mulţumesc tuturor crizelor parcurse şi întâmplărilor revelatoare. Sunt ceea ce sunt!

Într-o zi ascultând melodia Gloriei Gaynor am înţeles într-un final ce vrea să spună. Şi am fost încântată.

Merg pe stradă şi simt cu fiecare pas pe care îl fac că sunt ceea ce sunt. Am un oarecare regret că poate am irosit ceva vreme să ajung la concluzia asta. Evident, îmi place să cred că am avut nevoie de atâta timp pentru a interioriza revelaţia.

Nu există bucurie mai mare decât să te simţi bine în pielea ta. Odinioară, copleşită de complexe, acum sunt atât de relaxată în privinţa mea. Ca prin magie, am scăpat de tot felul de presiuni inutile. Nu înseamnă că nu am zile proaste, că nu trec prin momente în care mă pun sub semnul îndoielii. Dar m-am eliberat de dramatismul crizei de personalitate. Şi pot să mă apreciez la adevărata valoare. Şi pot să mă dezvolt. Or asta e principala datorie a omului: să fie ceea ce poate fi. Însă totul porneşte de la calmul cu care poţi spune: sunt ceea ce sunt!

Tragic is what tragic does!

Sunt oameni al căror tragism te pătrunde de la o singură privire. Sunt oameni care duc aşa nişte lupte cu ei şi în ei, cu ceilalţi şi pentru ceilalţi, încât îţi este frică să stai până la capăt să urmăreşti filmul vieţii lor. Întocmai ca la cinema, ieşi din sală şi mergi mai departe prefăcându-te că nu-i cunoşti. Şi asta pentru că eşti subjugat de neputinţă în faţa tragediei din viaţa lor, tragedie pe care o simţi în gesturile cele mai mărunte.

Sunt oameni ca unchiul meu care trec ignoraţi sau dispreţuiţi de ceilalţi pentru că nu ştiu ce vor, nu au un plan coerent de viaţă, pentru că sunt foarte sufletişti, pentru că investesc emoţional în modul cel mai păgubos, pentru că sunt uşor de dezamăgit şi demoralizat.

Sunt oameni ca unchiul meu pentru care familia este totul şi care ajung să moară singuri fără acea familie. Degeaba vom fi cu toţii la înmormântare aşa cum nu am mai fost demult, probabil de la ultima înmormântare din familie. Degeaba!

Data viitoare când voi mai hotărî să fiu Elveţia în conflictele altora, am să mă gândesc de două ori dacă avantajul neimplicării e chiar atât de mare. Doar că data viitoare va fi prea târziu pentru el, unchiul meu, căruia nu am apucat niciodată să îi spun ce om bun cu suflet mare este. Bine că am spus asta la o mie de străini care poate nici nu au ştiut ce să facă cu un asemenea feedback.

La revedere, unchiule! Eu şi cea mai minunată păpuşă pe care am avut-o vreodată şi care a fost un dar de la tine te îmbrăţişăm cu drag!

Sărmana limbă română

Moto: Language shapes the way we think, and determines what we can think about. Benjamin Lee Whorf

Iertare, boieri dumneavoastră, însă subsemnata nu mai ştie să vorbeşte româneşte.

Mă îngrozesc la propriu că sunt absolventă de filologie, dar fie am rămas în urmă cu regulile gramaticale, fie nu le pot accepta pentru că sunt semn de mare necunoaştere. Am o mare strângere de inimă de fiecare dată când scriu nicio pentru că sunt împărţită între noua normă gramaticală şi între ceea ce ştiam eu că e corect. E adevărat că limba e vie şi nu îi poţi opri evoluţia. Dar nu se poate să nu existe puţină demnitate lingvistică. Nu se poate ca majoritatea incorectă să învingă minoritatea corectă. Principiul chiar dacă e democratic, mi se pare că e păgubos pe termen lung.

Şi mai am o problemă. Toată ziua scriu şi vorbesc în limba engleză, fiindca asta e meseria mea. Sunt atât de subjugată de engleză, încât am uitat limba română. Am uitat să conjug anumite verbe pentru că nu le-am mai folosit demult şi brusc am realizat că sunt din ce în ce mai săracă verbal din moment ce nu am mai pronunţat anumite cuvinte de ani de zile.

Mi-e ruşine să recunosc, dar aşa stau lucrurile. Şi am mai realizat ceva: că de câţiva ani citesc numai literatură de specialitate cu limbaj de lemn. Nu mai am timp de marea sau mica literatură ca să mai schimb peisajul lingvistic. Aşa că mi-e şi mai ruşine.

Măcar m-am prins la timp şi încă mai pot lua măsuri. Dar câţi dintre noi nu devin prizonierii jargonului profesional sau al argoului de zi de zi?

Graţia tatălui

Moto: Certain is it that there is no kind of affection so purely angelic as of a father to a daughter. In love to our wives there is desire; to our sons, ambition; but to our daughters there is something which there are no words to express. Joseph Addison

De multe ori taţii sunt condamnaţi, pe drept sau pe nedrept, pentru relaţiile deficitare pe care le au cu copiii lor. Ceea ce oamenii ignoră în general este că la un moment dat fiecare tată a fost creatorul unei clipe de graţie în viaţa fiilor şi fiicelor lui. De obicei, în viaţa fiicelor. Cumva, fetele scot tot ce e mai bun din taţi, iar aceştia li se dăruiesc micilor prinţese cu un devotament şi o iubire demnă de o mai mare recunoaştere.

Nu am să uit niciodată modul în care tatăl meu mă trezea în fiecare dimineaţă. El, om aspru şi sobru, venea uşor şi îşi lipea obrazul de obrazul meu. Nu era nici mângâiere, nici sărut, era o atingere scurtă, dar care mie îmi arăta toată iubirea pe care o avea doar pentru mine. Era cel mai lin ceas deşteptător şi cel mai echilibrant pentru că mă simţeam iubită şi protejată.

Un episod similar a fost povestit de Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din România. Avea un pic peste 10 ani când trebuia să plece împreună cu sora ei la bunici. Fiindca trenul era dis-de-dimineaţă, tatăl s-a gândit să îşi trezească fetele în muzica unei romanţe la modă în acele timpuri. Apoi, a mers în grădină şi a adus celor două fete câte un buchet de flori. Un gest atât de simplu şi frumos. Din păcate, pentru cele două fetiţe a fost un gest de despărţire pentru că era ultima oară când îşi vedeau tatăl.

Cu siguranţă, cu toţii avem astfel de momente de graţie împreună cu taţii noştri. E bine să ni le aducem aminte şi să ne revanşăm faţă de ei cu aceeaşi graţie.