Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher
Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.
Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.
La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.
Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.
Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.
Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.
La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.
Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.
Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.
What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.
P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.
2 comentarii:
Excelent articol, foarte inspirat filmuletul. Felicitari!
Multumesc, Roxys.
Trimiteți un comentariu