Uneori mă întreb dacă asta e viaţa adevărată.
De ceva vreme evit să mă mai uit la televizor ca să mă autoprotejez. Când nu mai fac faţă conversaţiilor cunoscuţilor sau mă simt prea ruptă de lume, citesc ziarele online tocmai ca să am versiuni cât mai puţin melodramatice ale realităţii. Din păcate, azi am văzut şi eu ştirea cu tânăra care a murit după ce a fost lovită pe trecerea pe pietoni. Mă uitam şi mi se părea neverosimil.
Nu acuz pe nimeni, nu am de ce. Doar că ştiu că a traversa strada este o luptă cu maşinile care nu mai vor să oprească. În fiecare zi am stresul trecutului străzii şi nu pot să nu îmi aduc aminte de cele câteva luni petrecute în Belgia când abia mă apropiam de zebră şi maşinile încetineau regulamentar şi opreau politicos. Şi mai ştiu cum alergăm unii pe lângă alţii într-o fugă straşnică de a ajunge acolo unde avem treabă. Dar la ce folos graba? Ce obţinem?
Nu a înnebunit lupul ca în reclamă, a înnebunit oraşul şi poporul. Cel puţin în Bucureşti! Şi chiar dacă sunt optimistă în privinţa României, că vom ajunge o ţară civilizată, mă tem că preţul va fi foarte mare pentru unii: ratare în viaţă, nefericire perpetuă, boli nervoase sau chiar moarte.
Mi se pare atât de trist şi mă întreb dacă aşa e totuşi viaţa. Prefer să cred că nu. Poate şi pentru că am văzut pe viu că lumea aşa cum mi-o imaginez eu există. Va ajunge şi la noi – voi fi probabil bunică, dacă voi mai fi. Important e că va ajunge.
Mi se pare trist că viaţa a ajuns să fie atât de neînsemnată la noi, de lipsită de preţ. Că ne hăituim unii pe alţii aşa de eficient încât nu mai vedem decât ce e înaintea noastră pentru folosul propriu. Că civismul e un cuvânt interesant şi doar atât. Că ar fi fost foarte posibil să fi trecut pe lângă biata fată fără să fi făcut ceva pentru ea.
De ceva vreme evit să mă mai uit la televizor ca să mă autoprotejez. Când nu mai fac faţă conversaţiilor cunoscuţilor sau mă simt prea ruptă de lume, citesc ziarele online tocmai ca să am versiuni cât mai puţin melodramatice ale realităţii. Din păcate, azi am văzut şi eu ştirea cu tânăra care a murit după ce a fost lovită pe trecerea pe pietoni. Mă uitam şi mi se părea neverosimil.
Nu acuz pe nimeni, nu am de ce. Doar că ştiu că a traversa strada este o luptă cu maşinile care nu mai vor să oprească. În fiecare zi am stresul trecutului străzii şi nu pot să nu îmi aduc aminte de cele câteva luni petrecute în Belgia când abia mă apropiam de zebră şi maşinile încetineau regulamentar şi opreau politicos. Şi mai ştiu cum alergăm unii pe lângă alţii într-o fugă straşnică de a ajunge acolo unde avem treabă. Dar la ce folos graba? Ce obţinem?
Nu a înnebunit lupul ca în reclamă, a înnebunit oraşul şi poporul. Cel puţin în Bucureşti! Şi chiar dacă sunt optimistă în privinţa României, că vom ajunge o ţară civilizată, mă tem că preţul va fi foarte mare pentru unii: ratare în viaţă, nefericire perpetuă, boli nervoase sau chiar moarte.
Mi se pare atât de trist şi mă întreb dacă aşa e totuşi viaţa. Prefer să cred că nu. Poate şi pentru că am văzut pe viu că lumea aşa cum mi-o imaginez eu există. Va ajunge şi la noi – voi fi probabil bunică, dacă voi mai fi. Important e că va ajunge.
Mi se pare trist că viaţa a ajuns să fie atât de neînsemnată la noi, de lipsită de preţ. Că ne hăituim unii pe alţii aşa de eficient încât nu mai vedem decât ce e înaintea noastră pentru folosul propriu. Că civismul e un cuvânt interesant şi doar atât. Că ar fi fost foarte posibil să fi trecut pe lângă biata fată fără să fi făcut ceva pentru ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu