Nu apăr şi nici nu condamn epoca modernă. Doar observ.
Nu glorific nici trecutul din cărţile de istorie, nici prezentul trăit de mine. Dar observ.
Nu mă încântă nici utopiile nici distopiile despre umanitate. Doar observ.
Observ cum suntem copleşiţi de viaţa noastră. Observ cum ne luptăm cu abundenţa de mijloace de comunicare ca să rămânem la curent cu ce se întâmplă în lume sau cu prietenii noştri. Observ cum vorbim mai puţin cu toţi şi cu noi.
Suntem din ce în ce mai însinguraţi, asta observ. Ne izolăm strategic în spatele calculatoarelor pentru a ne ocupa de activităţile ce ne aduc împlinirea financiară sau profesională, sau ambele. Ne retragem din faţa elanului altora de a îşi împărtăşi micile bucăţi de suflet. Îi amânăm sau îi repezim până când se potolesc şi nu mai zic nimic. Ne ferecăm energiile, le punem la păstrare, timpul nostru e prea preţios ca să-l pierdem vorbind. Haios, nu, în plină eră a comunicării? Foarte adevărat, indiferent de ce scrie în puzderia de cărţi despre dezvoltare personală sau profesională.
Halucinant să vezi cât efort necesită comunicarea uitând prea des cât de umană este.
Lucrez la o masă de opt persoane. Ne ştim de ani de zile. Am vorbit vrute şi nevrute, dar de la o vreme parcă vorbim cu picătura. Nu cumva să curgă prea mult că cine ştie. Suntem obosiţi. Nu mai avem chef nici de noi, nici de ceilalţi. Nu cercetăm prea mult de ce, dar tăcem, mai mult şi mai mult şi mai mult. Ascultăm muzică în căşti, ne străduim să muncim şi tăcem.
Cred că am avea o surpriză destul de mare dacă într-o zi ne-am întâlni cu noi la colţul străzii. Sunt curioasă dacă măcar ne-am recunoaşte sau ne-am saluta sau ne-am invita la masă să mai povestim că am rămas în urmă cu viaţa noastră.
Hmm, oare eu ce aş face?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu