Moto: People count up the faults of those who keep them waiting. French proverb
Nu ştiu de unde ni se trage, de la Penelopa care ţesea îndârjită iubirea ei pentru Ulise convinsă fiind că într-o zi se vor revedea sau de la vreo trăsătură genetică încă neexplorată, însă îmi este din ce în ce mai clar că una din dimensiunile vieţii unei femei este aşteptarea.
Cunosc răspunsul ştiinţific privind împărţirea rolurilor în era preistorică: bărbatul mergea la vânătoare, femeia rămânea să aibă grijă de cămin, adicătelea de micuţii neanderthali. Diviziunea muncii era echitabilă, ambii contribuiau la perpetuarea speciei în mod egal. Cum emanciparea femeii a durat mii de ani, bărbatul a fost mereu în poziţia de a pune pâinea pe masă şi deci de a lipsi de acasă pentru a o aduce. Şi uite aşa a început epopeea aşteptării.
Ea continuă şi în zilele noastre, pentru că e greu să scoţi modelul comportamental ancestral din sistem. El s-a perpetuat favorizat de condiţiile sociale. Abia de câteva decenii femeia a plecat şi ea după pâine. Incredibil, nu-i aşa? Dar chiar şi acum foarte multe femei îşi aşteaptă partenerul cu masa pusă sau măcar mâncarea făcută. Îl aşteaptă aşa cum fac de atâtea mii de ani. Casa a devenit refugiul femeii, refugiu întregit de prezenţa bărbatului. Numai că bărbaţii întârzie mereu. Ei vânează. Vânează bani, slujbe, alte femei care să îi aştepte, timp personal. Ei au chestii importante de făcut. Parcă aş fi Micul Prinţ vorbind despre les grandes personnes. Ei bine şi femeile au lucruri importante de făcut, însă prioritatea lor rămâne relaţia lor de cuplu care se consolidează nu neapărat acasă, ci fără dubiu împreună cu partenerul.
Doar că el nu înţelege cum stă treaba cu aşteptarea. Nu ştie ce înseamnă să îţi amâni bucuriile pentru că vrei să te bucuri împreună cu el şi le aduni conştiincioasă în memorie. Nu ştie că indiferent cât de ocupată ai fi, gândurile tale gravitează în jurul lui. Nu ştie că abia aştepţi să îl întâlneşti din nou indiferent dacă v-aţi despărţit acum cinci minute. Nu ştie cât de goală e singurătatea în doi, cât de ucigătoare de entuziasm şi iubire.
Probabil de aici şi disperarea absolut nefirească a femeilor de a fi pe picior de egalitate. S-au săturat să aştepte, s-au săturat să dăruiască iubire şi să primească absenţă. S-au săturat.
Nu ştiu de unde ni se trage, de la Penelopa care ţesea îndârjită iubirea ei pentru Ulise convinsă fiind că într-o zi se vor revedea sau de la vreo trăsătură genetică încă neexplorată, însă îmi este din ce în ce mai clar că una din dimensiunile vieţii unei femei este aşteptarea.
Cunosc răspunsul ştiinţific privind împărţirea rolurilor în era preistorică: bărbatul mergea la vânătoare, femeia rămânea să aibă grijă de cămin, adicătelea de micuţii neanderthali. Diviziunea muncii era echitabilă, ambii contribuiau la perpetuarea speciei în mod egal. Cum emanciparea femeii a durat mii de ani, bărbatul a fost mereu în poziţia de a pune pâinea pe masă şi deci de a lipsi de acasă pentru a o aduce. Şi uite aşa a început epopeea aşteptării.
Ea continuă şi în zilele noastre, pentru că e greu să scoţi modelul comportamental ancestral din sistem. El s-a perpetuat favorizat de condiţiile sociale. Abia de câteva decenii femeia a plecat şi ea după pâine. Incredibil, nu-i aşa? Dar chiar şi acum foarte multe femei îşi aşteaptă partenerul cu masa pusă sau măcar mâncarea făcută. Îl aşteaptă aşa cum fac de atâtea mii de ani. Casa a devenit refugiul femeii, refugiu întregit de prezenţa bărbatului. Numai că bărbaţii întârzie mereu. Ei vânează. Vânează bani, slujbe, alte femei care să îi aştepte, timp personal. Ei au chestii importante de făcut. Parcă aş fi Micul Prinţ vorbind despre les grandes personnes. Ei bine şi femeile au lucruri importante de făcut, însă prioritatea lor rămâne relaţia lor de cuplu care se consolidează nu neapărat acasă, ci fără dubiu împreună cu partenerul.
Doar că el nu înţelege cum stă treaba cu aşteptarea. Nu ştie ce înseamnă să îţi amâni bucuriile pentru că vrei să te bucuri împreună cu el şi le aduni conştiincioasă în memorie. Nu ştie că indiferent cât de ocupată ai fi, gândurile tale gravitează în jurul lui. Nu ştie că abia aştepţi să îl întâlneşti din nou indiferent dacă v-aţi despărţit acum cinci minute. Nu ştie cât de goală e singurătatea în doi, cât de ucigătoare de entuziasm şi iubire.
Probabil de aici şi disperarea absolut nefirească a femeilor de a fi pe picior de egalitate. S-au săturat să aştepte, s-au săturat să dăruiască iubire şi să primească absenţă. S-au săturat.
Un comentariu:
Apparently, true liberation, true freedom, comes from reaching a mindset in which you are able to tell that person you're waiting for, "I love you, but I don't need you." Apparently love becomes infinitely better then too, because it stops being governed by fear.
I wouldn't know though.
Trimiteți un comentariu