Întotdeauna am considerat exagerat sfatul psihologilor de a te cunoaşte până în cele mai mici detalii şi mai ales de a te iubi. Credeam că e o găselniţă de a mai scoate un ban sau de a se distra cu mintea noastră. Mi-au trebuit ceva ani până să conştientizez că principala cauză a insuccesului meu în viaţă se datorează lipsei de iubire faţă de sine.
Paradoxal, iubirea e o decizie, un act voluntar. Am rămas oarecum nedumerită când am aflat. De altfel, am şi respins ideea. Doar că ea a rămas agăţată de mine până când a prins momentul prielnic să fie înţeleasă şi ulterior aplicată. Mi-am dat seama că toate actele mele de iubire, deşi izvorâte natural, sunt dăruite raţional. Am ales să îmi manifest iubirea faţă de ceilalţi. De ce nu aş alege să îmi manifest iubirea şi faţă de mine?
Nu ne iubim pentru că inconştient hotărâm că nu meritam să fim iubiţi de noi sau de altcineva. Fără să ştim, luăm o decizie în acest sens şi absolut tot ceea ce facem se va alinia acestui principiu de viaţă pe care l-am ales pentru noi. Hotărârea de a nu ne iubi se fundamentează pe o serie de factori care sabotează iubirea de sine. Pe de o parte, avem abuzul fizic sau verbal din partea părinţilor sau educatorilor, pe de altă parte neglijenţa sau lipsa de afecţiune. Mesajele primite în mod constant de la părinţi sau anturaj ne împing spre pierderea încrederii în noi şi căutarea de aprobare exterioară. La toate acestea se adaugă sentimentele de vină că nu suntem aşa cum ne dorim sau cum ne vor alţii. Suferim din cauza educaţiei primite conform căreia a te iubi este un act de egoism. Cei mai mulţi suntem influenţaţi de modelul părinţilor noştri care ne iubesc mai mult pe noi decât pe ei. Cu alte cuvinte, programul nostru de comportament şi gândire reflectă atitudinea adoptată de părinţi faţă de ei înşişi, deşi aceasta nu ne reprezintă pe noi.
La fel de paradoxal, iubirea de sine ne este răpită de iubirea părintească, mai mult sau mai puţin excesivă. Părinţii ne imprimă viziunea lor despre viaţă pentru a ne forma ca oameni, dar ne fură individualitatea. Educaţia primită în familie, deşi ne oferă trusa minimă de supravieţuire, ne îndepărtează de noi cei adevăraţi. Uneori, lipsa iubire de sine provine de fapt dintr-o criză de identitate, din diferenţa între cine vrem să fim şi cine credem că suntem, între ce ne-am propus să realizăm pentru noi şi gradul de îndeplinire. Dacă nu ai o ţintă precisă evident că degeaba tragi cu arcul. Din greşeală, poate mai nimereşti, dar nu va fi niciodată suficient. Mai clar, dacă nu ştii foarte bine cine eşti şi nu te accepţi aşa cum eşti nu vei reuşi să te iubeşti. Din acest motiv, iubirea pentru ceilalţi e mult mai uşoară, fiindcă nu presupune decât dăruire, dăruire care este în general acceptată. În schimb, iubirea de sine implică dăruire faţă de sine, numai că aceasta este respinsă de tine tocmai pentru că, din varii motive, nu consideri că ai dreptul să fii tu centrul universului tău.
Minunea oricărei probleme este că poartă cu sine chiar soluţiile împotriva ei. Trebuie să porneşti cu un inventar dureros de sincer la adresa ta. Dacă alţii te pot iubi foarte mult aşa cum eşti, pe tine cine te împiedică? Trebuie să identifici ce calităţi posezi şi în egală măsură ce defecte. Poţi realiza aceasta prin introspecţie, eventual susţinută cu întrebări către prieteni şi cunoscuţi despre ce le place sau apreciază la tine. Ascultă cu atenţie răspunsurile – fie cele dictate de propria conştiinţă fie cele apărute în conştiinţa altora. Nu-ţi fie teamă să accepţi complimente care ţi se par deplasate doar pentru că tu nu reuşeşti încă să te vezi în lumina în care te văd alţii. Nu-ţi fie teamă să accepţi şi aspectele mai puţin frumoase despre tine. Cu siguranţă, nu sunt atât de monstruoase pe cât ţi se par. Dacă arunci o privire în jur, vei vedea că toţi avem aceleaşi mecanisme, şi astfel aceleaşi probleme. Desigur, diferenţa stă în gene şi în educaţie. Însă adevărata diferenţă poţi să o faci chiar tu prin auto-educaţie.
Asumă-ţi rolul de detectiv personal. Fără îndoială este util şi interesant, dacă nu chiar amuzant. Vezi dacă ai fost victima vreunui abuz – e posibil să îţi fi reprimat amintirile. Vezi cât de mult ai fost neglijat comparativ cu nevoile tale afective sau de recunoaştere socială ori intelectuală. Uită că ţi s-a spus în continuu că eşti incompetent, prost, incapabil sau în orice alt fel. Uită că nu ai fost lăudat atunci când aveai nevoie, că succesele tale erau fireşti, dar trecute cu vederea, iar eşecurile erau marcate scurt prin remarci ori acţiuni punitive. Nu te simţi vinovat că nu te ridici la înălţimea aşteptărilor tale, ale părinţilor ori ale apropiaţilor. Încearcă să îi înţelegi pe toţi cei care ţi-au indus aceste credinţe şi atitudini. Dă dovadă de empatie faţă de ei. Iartă-i. Probabil nu fac decât să repete un model pe care şi l-au însuşit fără voie. Aplică-ţi şi ţie aceeaşi îngăduinţă pe care o ai faţă de alţii. Când ceva merge rău, nu te învinui imediat, ci analizează obiectiv întâmplarea pentru a decela cauzele şi a găsi modalităţi de rezolvare. Acordă-ţi meritul corespunzător atunci când ai făcut ceva bine. Nu pune reuşita pe seama norocului sau a unei suite de întâmplări favorabile. Tu eşti realizatorul, fiindcă tu eşti actorul principal din viaţa ta, aşa că ar fi bine să îţi asumi acest rol cât mai repede pentru a te bucura de toate avantajele.
Nu trebuie să asculţi de psihologi sau de alţi experţi care propovăduiesc arta iubirii de sine. Dar nu poţi ignora vocea interioară care îţi şopteşte în fiecare clipă că nu ţi-e bine, că nu eşti pe drumul cel bun, că nu eşti fericit, mulţumit, împlinit. Nu uita că decizia de a te iubi îţi aparţine. Ca orice altceva în viaţă, iubirea are nevoie de disciplină. Cum spunea Erich Fromm, iubirea este o artă ce necesită răbdare, încredere, concentrare, credinţă şi practică zilnică. Este de datoria noastră să ne împlinim potenţialul. Iar iubirea de sine este un element cheie.
Paradoxal, iubirea e o decizie, un act voluntar. Am rămas oarecum nedumerită când am aflat. De altfel, am şi respins ideea. Doar că ea a rămas agăţată de mine până când a prins momentul prielnic să fie înţeleasă şi ulterior aplicată. Mi-am dat seama că toate actele mele de iubire, deşi izvorâte natural, sunt dăruite raţional. Am ales să îmi manifest iubirea faţă de ceilalţi. De ce nu aş alege să îmi manifest iubirea şi faţă de mine?
Nu ne iubim pentru că inconştient hotărâm că nu meritam să fim iubiţi de noi sau de altcineva. Fără să ştim, luăm o decizie în acest sens şi absolut tot ceea ce facem se va alinia acestui principiu de viaţă pe care l-am ales pentru noi. Hotărârea de a nu ne iubi se fundamentează pe o serie de factori care sabotează iubirea de sine. Pe de o parte, avem abuzul fizic sau verbal din partea părinţilor sau educatorilor, pe de altă parte neglijenţa sau lipsa de afecţiune. Mesajele primite în mod constant de la părinţi sau anturaj ne împing spre pierderea încrederii în noi şi căutarea de aprobare exterioară. La toate acestea se adaugă sentimentele de vină că nu suntem aşa cum ne dorim sau cum ne vor alţii. Suferim din cauza educaţiei primite conform căreia a te iubi este un act de egoism. Cei mai mulţi suntem influenţaţi de modelul părinţilor noştri care ne iubesc mai mult pe noi decât pe ei. Cu alte cuvinte, programul nostru de comportament şi gândire reflectă atitudinea adoptată de părinţi faţă de ei înşişi, deşi aceasta nu ne reprezintă pe noi.
La fel de paradoxal, iubirea de sine ne este răpită de iubirea părintească, mai mult sau mai puţin excesivă. Părinţii ne imprimă viziunea lor despre viaţă pentru a ne forma ca oameni, dar ne fură individualitatea. Educaţia primită în familie, deşi ne oferă trusa minimă de supravieţuire, ne îndepărtează de noi cei adevăraţi. Uneori, lipsa iubire de sine provine de fapt dintr-o criză de identitate, din diferenţa între cine vrem să fim şi cine credem că suntem, între ce ne-am propus să realizăm pentru noi şi gradul de îndeplinire. Dacă nu ai o ţintă precisă evident că degeaba tragi cu arcul. Din greşeală, poate mai nimereşti, dar nu va fi niciodată suficient. Mai clar, dacă nu ştii foarte bine cine eşti şi nu te accepţi aşa cum eşti nu vei reuşi să te iubeşti. Din acest motiv, iubirea pentru ceilalţi e mult mai uşoară, fiindcă nu presupune decât dăruire, dăruire care este în general acceptată. În schimb, iubirea de sine implică dăruire faţă de sine, numai că aceasta este respinsă de tine tocmai pentru că, din varii motive, nu consideri că ai dreptul să fii tu centrul universului tău.
Minunea oricărei probleme este că poartă cu sine chiar soluţiile împotriva ei. Trebuie să porneşti cu un inventar dureros de sincer la adresa ta. Dacă alţii te pot iubi foarte mult aşa cum eşti, pe tine cine te împiedică? Trebuie să identifici ce calităţi posezi şi în egală măsură ce defecte. Poţi realiza aceasta prin introspecţie, eventual susţinută cu întrebări către prieteni şi cunoscuţi despre ce le place sau apreciază la tine. Ascultă cu atenţie răspunsurile – fie cele dictate de propria conştiinţă fie cele apărute în conştiinţa altora. Nu-ţi fie teamă să accepţi complimente care ţi se par deplasate doar pentru că tu nu reuşeşti încă să te vezi în lumina în care te văd alţii. Nu-ţi fie teamă să accepţi şi aspectele mai puţin frumoase despre tine. Cu siguranţă, nu sunt atât de monstruoase pe cât ţi se par. Dacă arunci o privire în jur, vei vedea că toţi avem aceleaşi mecanisme, şi astfel aceleaşi probleme. Desigur, diferenţa stă în gene şi în educaţie. Însă adevărata diferenţă poţi să o faci chiar tu prin auto-educaţie.
Asumă-ţi rolul de detectiv personal. Fără îndoială este util şi interesant, dacă nu chiar amuzant. Vezi dacă ai fost victima vreunui abuz – e posibil să îţi fi reprimat amintirile. Vezi cât de mult ai fost neglijat comparativ cu nevoile tale afective sau de recunoaştere socială ori intelectuală. Uită că ţi s-a spus în continuu că eşti incompetent, prost, incapabil sau în orice alt fel. Uită că nu ai fost lăudat atunci când aveai nevoie, că succesele tale erau fireşti, dar trecute cu vederea, iar eşecurile erau marcate scurt prin remarci ori acţiuni punitive. Nu te simţi vinovat că nu te ridici la înălţimea aşteptărilor tale, ale părinţilor ori ale apropiaţilor. Încearcă să îi înţelegi pe toţi cei care ţi-au indus aceste credinţe şi atitudini. Dă dovadă de empatie faţă de ei. Iartă-i. Probabil nu fac decât să repete un model pe care şi l-au însuşit fără voie. Aplică-ţi şi ţie aceeaşi îngăduinţă pe care o ai faţă de alţii. Când ceva merge rău, nu te învinui imediat, ci analizează obiectiv întâmplarea pentru a decela cauzele şi a găsi modalităţi de rezolvare. Acordă-ţi meritul corespunzător atunci când ai făcut ceva bine. Nu pune reuşita pe seama norocului sau a unei suite de întâmplări favorabile. Tu eşti realizatorul, fiindcă tu eşti actorul principal din viaţa ta, aşa că ar fi bine să îţi asumi acest rol cât mai repede pentru a te bucura de toate avantajele.
Nu trebuie să asculţi de psihologi sau de alţi experţi care propovăduiesc arta iubirii de sine. Dar nu poţi ignora vocea interioară care îţi şopteşte în fiecare clipă că nu ţi-e bine, că nu eşti pe drumul cel bun, că nu eşti fericit, mulţumit, împlinit. Nu uita că decizia de a te iubi îţi aparţine. Ca orice altceva în viaţă, iubirea are nevoie de disciplină. Cum spunea Erich Fromm, iubirea este o artă ce necesită răbdare, încredere, concentrare, credinţă şi practică zilnică. Este de datoria noastră să ne împlinim potenţialul. Iar iubirea de sine este un element cheie.
P.S. Noi ca altii si altii ca noi: http://www.ionut-ciurea.com/blog/
4 comentarii:
mi-a placut mutl ce ai scris. m-ai ajutat un pic. te pup.
Ma bucur mult. Un pic e mai bine decat deloc :-)
minunat... de pus in practica (partea grea)
Am gasit o scurtatura pentru partea pratica: mersul la un psiholog bun. Nu mult, maxim 10 sedinte fac minuni.
Iar, pentru mine, un psiholog bun e cel caruia nu imi e teama sau rusine sa ii spun tot ce simt si gandesc, iar cand ies de acolo simt clar cum s-au pus in miscare rotitele schimbarii.
Iti doresc succes si rabdare!
Trimiteți un comentariu