Traiasca idealismul feroce!

Nu cred ca a fost prea dificil sa va dati seama ca sufar de idealism la greu. Evident, de fiecare data cand realitatea intra in conflict cu imaginea ideala din capul meu, e o problema. Nu e doar o enervare trecatoare, lumea mea chiar se zguduie. Marturisesc ca sunt foarte curioasa sa vad cat or sa ma tina idealismele in conditiile in care traim in Romania, o tara fara menajamente pentru idealuri.

In ultima vreme, am avut norocul sa dau peste tot felul de oameni, care mai de care mai aspiranti la locul intai in topul meu de lipsa de omenie. Una din intamplari a avut loc la banca: am intalnit angajatul anului pesemne, care mi-a zis ca daca vreau sa fiu tratata mai frumos sa aleg alta banca. Si credeti-ma ca nu am facut fite. Pur si simplu, dupa o asteptare de 40 de minute, l-am intrebat daca banca respectiva are un loc de facut sugestii. Omul, simtindu-se atacat, mi-a raspuns ca pot face reclamatie oriunde si ca pot astepta chiar si o ora, deci sa ma linistesc. Cand i-am replicat ca mi se pare aberanta si semn de incompetenta o asteptare atat de lunga, domnul m-a atacat la randul lui, zicand ca banca nu este nevoita sa se poarte frumos cu clientii rau-platnici, presupunere gresita pe care o facuse despre mine.

Ma opresc aici recunoscandu-mi vina de a ma lasa afectata de niste oameni atat de mici. Dar ma felicit ca m-am ferit de generalizarea pe care cu usurinta as fi putut sa o fac, si anume ca intreg sistemul bancar nu isi respecta clientii asa cum ar trebui. Nu pot face asta, fiindca am fost si la alte banci unde esti tratat ca un client cu toate drepturile si obligatiile aferente.

In schimb, nu stiu daca voi reusi sa nu comit vreo generalizare in legatura cu cealalta intamplare care a avut loc intr-un spital. Ei, bine, sa va tineti tare, desi probabil seamana cu multe alte povesti din domeniul medical pe care le-ati mai auzit. Matusa mea a nascut. Ce frumos, am zice. Nu chiar. Pastrati-va bucuria pentru mai tarziu. A nascut si a fost internata intr-un salon fara noptiere, dar mai ales fara saltea la pat. Nu stiu daca aveti idee ce inseamna o nastere si cam ce te doare si ce probleme ai, dar sunt convinsa ca nici macar un om sanatos nu ar putea sa doarma pe un asemenea pat. Din fericire, copilul era dat langa mama. Problema era ca nu aveai voie sa intri in salon. Inteleg masurile de siguranta fiindca bebelusii sunt foarte sensibili. Atunci spitalul sa puna la dispozitia vizitatorilor costume speciale contra cost fiindca e incredibil ca un tata sa nu isi poata vedea copilul decat daca mituieste asistenta sa il aduca in zona unde vizitatorii sunt admisi. Tot pentru ca strainiilor nu li se permite accesul in salon, matusa mea a trebuit sa care cativa metri buni, la nici 12 ore dupa nastere, tot ceea ce ii era adus: borcane de compot, sticle de ceai. Desi exista mereu optiunea de a mitui o asistenta care sa le duca unde trebuie. Numai ca vedeti dumneavoastra, mita minima era de 500.000 de lei vechi. Cand cineva a indraznit sa dea doar 200.000, doamnele s-au sesizat si s-au intors cu banii la pacienta in cauza pe care au intrebat-o daca este multumita de serviciile lor. Biata femeie a raspuns ca da, iar doamna i-a aruncat banii si a zis ca ea nu este si ca rudele sa faca bine si sa aduca ceva mai mult cand vin in vizita.

Aleg sa nu mai continui povestea, desi mai am cateva elemente picant de adaugat. Oamenii acestia intra in categoria „este inadmisibil”. Eu una nu stiu unde sa ii calific. Inteleg ca oamenii de stiinta pot explica fenomenul prin puterea contextului, si anume ca in momentul in care te confrunti cu anumite situatii, oricat de minunat ai fi, prin expunerea constanta la un anumit mediu ajungi sa te comporti adecvat mediului respectiv. Si sincer mi-e un pic frica de puterea asta a contextului si ce fel de om as deveni in anumite cazuri, insa nu pot scuza cruzimea in nici un fel.

Cam atat despre natura umana bancara si natura umana sanitara. Dragii mei, aveti legatura!

Nedreptate

Cum se face ca din toti oamenii care ne inconjoara cel mai mult reusim sa-i ranim pe cei pe care-i iubim? De ce apropierea dintre oameni trebuie sa se razbune taman in felul asta? Ma rog, si pot sa o tin la infinit cu intrebarile care isi au diverse raspunsuri aproximative. Unul din ele provine clar dintr-un tipar comportamental bine inradacinat: de mici suntem invatati sa ne purtam frumos cu strainii, mama, sa nu ne faci de rusine, si uite asa ne insusim treptat notiunea de auto-control pana reusim sa-l stapanim definitiv. Doar ca auto-controlul cu strainii are drept revers lipsa de control cu cei foarte apropiati. Intr-o anumita masura e firesc, pentru ca alaturi de ei nu iti este frica si ai confortul de a fi exact asa cum esti tu. Dar asta nu ne da nici un drept sa dispunem de nervii si emotiile celuilalt. Pentru ca nimeni nu ramane neconditionat la nesfarsit, sau, daca in mod miraculos ramane, va avea sufletul franjuri. Si, din nou, nu e corect.

Pe de alta parte, nimeni nu ne invata cum trebuie sa ne purtam cu oamenii nostri de interior, cu cei fata de care nu folosim masca politetii. Si atunci fie reproducem modelul vazut in copilarie al unuia din parintii cu care ne identificam mai mult fie ne purtam cum ne vine in momentul respectiv. Teoretic, se poate argumenta ca nu ar trebui sa te invete nimeni cum sa te porti cu cei la care tii, ca lucrurile astea vin natural, ca te vei regla in functie de celalalt. Eu nu prea cred asta: te vei comporta in functie de cum esti tu, cu tot ce presupune fiinta ta. Te vei regla, e adevarat, cand vezi ca nu e comportamentul potrivit, dar pana sa iti dai seama de asta, trebuie sa gresesti de cateva ori ca sa asimilezi lectia si sa poti implementa masurile de rigoare. Uneori, s-ar putea sa fie prea tarziu si „daunele” produse sa fie prea mari ca sa mai poata fi ignorate sau reparate. Tot ce ne ramane de facut este sa rasturnam modelul comportamental, astfel incat sa nu ne mai permitem sa-i tratam pe oamenii de suflet mai rau decat pe straini. Mai ales, ca, de fapt, nici nu ne dorim asta si poate suferim la fel de mult ca cei pe care ii facem sa sufere.

P.S. Si cum oamenii sunt la fel pretutindeni, am adus si varianta rimata a povestii

There's one sad truth in life I've found
While journeying east and west -
The only folks we really wound
Are those we love the best.
We flatter those we scarcely know,
We please the fleeting guest,
And deal full many a thoughtless blow
To those who love us best.

Ella Wheeler Wilcox

Azi ii las pe altii sa vorbeasca in locul meu

The Guy in the Glass
by Dale Wimbrow, (c) 1934

When you get what you want in your struggle for pelf (wealth),
And the world makes you King for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn't your Father, or Mother, or Wife,
Who judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He's the feller to please, never mind all the rest,
For he's with you clear up to the end,
And you've passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

You may be like Jack Horner and "chisel" a plum,
And think you're a wonderful guy,
But the man in the glass says you're only a bum
If you can't look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartaches and tears
If you've cheated the guy in the glass.

P.S. E adevarat ca ceilalti pot fi o oglinda foarte buna a noastra. Insa cea mai importanta parere din viata noastra este ceea ce credem noi despre noi. Fiindca, teoretic, noi stim mai bine cine suntem si daca vrem sa fim vazuti asa sau altfel sau, si mai important, daca vrem sa ramanem asa sau nu. Indiferent daca ne place sau nu de cel pe care il vedem in oglinda, el ne reprezinta. Daca ne place, e bine sa ne intrebam de ce si sa vedem daca e justificata atitudinea. Daca nu ne place, trebuie sa aplicam aceeasi procedura de investigare a corectitudinii atitudinii. Uneori, am impresia ca nici in oglinda nu stim sa ne uitam veritabil. Suntem contaminati fie de parerile celorlalti fie de ambitiile noastre care se potrivesc mai mult sau mai putin cu imaginea reflectata. Cert este ca ne ia mult timp sa ne cunoastem si mai ales sa ne acceptam. Va doresc curaj in acceptarea adevarului despre voi si perseverenta in drumul spre voi, cei adevarati, orice ar inseamna asta. In fond, sa nu uitam, nu suntem Dumnezeu. Desi ne ramane intotdeauna optiunea de a fi ingeri.

Pe cale de disparitie

Nu stiu cum reactionati voi, dar eu inca mai sunt impresionata de faptele bune ale celorlalti fata de mine, mai ales daca sunt necunoscuti. De exemplu: vorbeam ieri la telefon cu o colega in proces de a-mi deveni prietena si ma plangeam de durerea de stomac ce ma perturba de cateva zile, cand o aud pe mama ei cum imi recomanda niste medicamente. Toate bune si frumoase pana aici. Nimic exceptional. Peste 5 ore primesc telefon de la colega Tinkerbell ca mama ei vrea sa stie cum ma simt. In modul cel mai firesc cu putinta, doamna Tinkerbell s-a interesat daca am luat medicamentele prevazute si m-a sfatuit ce teste medicale sa fac daca tot ma duc la doctor azi. A fost asa de draguta si de calda cu mine, o femeie pe care nu am vazut-o niciodata in viata mea. Raspunsul ei cand i-am multumit pentru atentie si grija a fost la fel de simplu: No, nu suport sa stiu ca cineva sufera cand totul se poate rezolva cu o tableta!

Amintiri din copilărie

La insistenţele publicului, trebuie să impart cu voi o întâmplare de pe când aveam aproape 3 ani.

Eu sunt copil comunist, în sensul că mi-am petrecut copilăria în ultimii ani de dictatură ceauşistă. Probabil vă aduceţi aminte că pe vremea lui Ceauşescu existau foarte multe mijloace de propagandă. Cele mai la îndemână erau imaginile cu El sau cu Ea sau cu amândoi în fiecare sală de clasă, la începutul fiecărui manual şi chiar pe stradă în locuri strategice.

Revenind la amintirea mea, era o dimineaţă extrem de friguroasă de iarnă românească adevărată. Eram în braţele mamei care mă ducea la grădiniţă. Coboram din autobuz când la un moment dat am zărit portretul lui Ceauşescu pe clădirea gării din apropiere. Prompt, am întrebat-o pe mama: Dar tovarăşului (Nicolae Ceauşescu) nu îi este frig? Mama, ocupată ca toţi adulţii, nu mi-a răspuns fiindcă era adâncită în gândurile ei. Noroc cu ceilalţi cetăţeni din jurul nostru care au pufnit în ras la asemenea întrebare. Fără ei, această întâmplare nu ar fi fost consemnată în istoria familiei mele şi nu ar mai fi fost povestită acum.

Raţa din mine

Azi mă simt oarecum ca în poza asta. Eu sunt răţuşca, în cazul în care nu v-aţi prins. Dacă ar exista entorse la suflet, aş purta un bandaj în jurul lui. Din fericire, sufletul nu se vede. Trăiască masca sub care ne ascundem! Măştile nu-s un lucru atât de rău atâta timp cât nu ajungi să crezi în ele şi să te identifici cu ele mai mult decât cu propria persoană. Masca mea de azi spune că sunt un om ocupat şi mai ales preocupat de ocupaţia mea. Bandajul pus pe suflet ştie, însă, că acoperă o mare sfârşeală. Din când în când obosesc să fiu cine sunt. Cred că de fapt cea mai importantă lecţie pe care trebuie să o învăţăm e cum să nu fugim, să nu evadăm, să nu ne retragem în sanatoriul din munţi, ci să ne înfruntăm şi să ne luptăm cu noi şi cu amintirile şi cu ceilalţi şi din nou cu noi. Şi să ne permitem să fim şi raţe din când în când!

Entorsa buclucasa

Acum vreo doua saptamani m-am ales cu o preaminunata entorsa de glezna. Entorsa nu e foarte grava, dar de atunci am fost nevoita sa port un bandaj care sa imi tina glezna fixa si mai ales sa nu imi dea voie sa uit ca am o problema si sa ma apuce zburdatul in diverse directii. Ei, si de aici incepe distractia. Datorita entorsei, am devenit brusc foarte populara. Oameni cu care nu am schimbat un cuvant vreodata imi puneau intrebari cu o expresie ingrijorata si compatimitoare. Barbatii intorc capul dupa mine, femeile ma privesc mamos. Cel mai amuzant e la metrou. Ii vezi pe toti cum isi fabrica scenarii despre cum m-am pricopsit cu entorsa. Nu va ganditi ca m-a poftit cineva sa stau jos, ca totusi entorsele sunt dureroase si nu e prea recomandat sa stai in picioare. Nu, nu. Entorsa e treaba mea, ma priveste. Bandajul functioneaza ca un magnet, probabil pentru ca nu mai reprezint omul standard, am ceva diferit ce trebuie investigat. Sa ne mai miram de accesele adolescentilor de a iesi in evidenta, accese de care nu scapam niciodata daca nu reusim sa devenim niste adulti cat de cat echilibrati care nu cauta satisfactii facile de moment?

Oricum, tin sa multumesc entorsei si bandajului ca m-au scos din anonimatul in care ma pierdusem. Nu ca as fi simtit nevoia, dar, ma rog ...

P.S. Azi pentru prima oara cineva mi-a acordat locul in metrou si asta numai pentru ca a vazut ca ma indreptam in aceeasi directie si el a ajuns mai repede, eu fiind partial sontac-sontac.

Nosce te ipsum

"We might think that knowing ourselves is a very ego-centered thing, but by beginning to look clearly and honestly at ourselves, we begin to dissolve the walls that separate us from others."

Scriem despre noi, vorbim despre noi, ne lasam descoperiti de ceilalti, chiar si cand nu spunem nimic. Tacerea noastra nu inseamna neutralitate si nu poate fi ignorata. Dar cat din ce revelam sau ascundem celorlalti ne este de fapt clar noua? Cat de bine stim cine suntem? Cum putem sa ne cunoastem mai bine si de ce majoritatea dintre noi nu reuseste decat sa aiba o imagine vaga care trebuie confirmata permanent de ceilalti? E clar ca fara celalalt nu existam, dar el nu trebuie sa ne invadeze, el trebuie doar sa reprezinte un punct de referinta. Un reper: el orienteaza, nu valideaza categoric. Introspectia ajuta, dar cati dintre noi mai practica sportul asta dureros si care necesita timp? E mai simplu sa mergi la cumparaturi, sa te inconjori de lucruri care te fac sa arati mai bine si iti cresc stima de sine in mod artificial cand, in esenta, ramai acelasi om franat de aceleasi complexe si condus de aceleasi obsesii. De cat coaching ai nevoie? De cat echilibru in viata personala? De cata dorinta de a evolua spiritual nu doar de dragul de a fi zen sau de a patrunde tainele Kabbala, ci ca sa nu ne batem joc de faptul ca ne-am nascut oameni si nu gandaci de colorado.

Cu certitudine procesul tine cat traim si este dureros, dar cati dintre noi mai avem dorinta de a-l parcurge cand nu stim cum sa ne impartim timpul intre serviciu si acasa, intre treburi administrative si prieteni?

A Thought on Parents

"I think 90 percent of being a good dad is the desire to be a good dad. The other 10 percent is skill building. You can't be the kind of dad you want to be, you can't be the kind of dad that you wanted to have. You have to be the kind of dad that [your child] needs you to be." — Roland Warren, president of the National Fatherhood Initiative

Tot uitandu-ma la greselile de educatie ale parintilor mei care s-au transformat in cele mai greu de eradicat defecte ale mele, mi-am jurat, ca orice om pe lumea asta, ca eu nu o sa fiu ca ei. Firesc, mi-am pus intrebarea: dar cum o sa fiu? In fond, bietii mei parinti sunt niste oameni care se chinuie sa supravietuiasca, dar care ma iubesc foarte mult si au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa imi fie bine. Ceea ce as face si eu la randul meu, adica mi-as iubi copiii si as depune toate eforturile in interesul lor.

Insa iubirea nu este niciodata de ajuns in nici un tip de relatie. Mai e nevoie si de alti factori care sa asigure succesul relationarii. Deci, cum sa fac sa imi cresc copilul fara sa-i distrug potentialul si visele? Cum sa fac sa nu fiu pentru copiii mei parintele de care am avut eu nevoie? Nu facem copii pentru terapia personala. La fel de adevarat este ca ii facem din diverse motive, unele laudabile, altele mai putin. Cert este ca suntem datori fata de ei si nu invers. De multe ori auzim, eu te-am facut, eu te omor. Ei, bine, nu. Ar trebui sa auzim in loc: eu te-am facut, eu te cresc bine.

Asa cum exista asigurari pentru bunuri, asa poate ar fi nevoie ca fiecare bebelus sa beneficieze de asigurare impotriva educatiei ce va fi primita de la parinti. Nimeni nu are dreptul sa faca din tine ceea ce nu esti. Nimeni nu are voie sa te supuna procedurii anevoioase de recuperare a sinelui? Dar cum poti sa faci asta? Cum sa fii un parinte bun? Fiindca totusi doar bunele intentii nu sunt suficiente.

Despre râs

Râsul este un exerciţiu bun, e ca şi cum ai alerga pe dinăuntru.

Eu bloguiesc, tu bloguiesti, noi bloguim

Daca tot am intrat in blogosfera, nu am avut de ales. Mi-am suflecat manecile, m-am luat la puricat, am rasturnat vasul pe care imi era scrijelit numele, am fost totusi atenta la manevrat pentru ca sunt fragila si, daca ceilalti nu observa asta, eu nu am nici un drept sa uit si sa-mi aplic singura diverse chinuri si am ajuns la niste concluzii. Carele mai vechi, ca de, se schimba omul, dar nici chiar asa, carele mai noi, ca doar de-aia evoluam, slava Domnului! Asa ca, sub strasnica supraveghere a prietenilor care ma pandesc sa vada daca ma tin de cuvant si mai ales de blog si scriu, iata-ma-s.

Conform unor teste de inteligenta, sunt un razboinic al cuvintelor, un arhitect lingvistic. Suna bine, nu? Am impresia ca am si inceput sa cred asta. Mi-a luat ceva timp, dar am reusit. Ce dovada mai mare decat ca sunt aici?

Pana aici scrisul a mers cursiv si eu eram extrem de incantata ca vezi doamne ce usor e sa te caracterizezi. Pana cand m-am blocat. Ce bucati din personalitatea mea sa prezint? Cum sa fac sa o arat pe toata succint fara sa pierd sau sa ascund nimic? Apoi m-a lovit ideea geniala sa apelez la prieteni sa ma caracterizeze ei. Sa fie un fel de testimonial si astfel sa ma mai actualizez un pic. Dar atunci nu as fi facut decat sa redau ceea ce cred ei, lucruri cu care sunt mai mult sau mai putin de acord. Adica, unii ma vad extrem de vesela si comunicativa, desi natura mea este solitara si contemplativa. Altii spun ca sunt un om curajos, in schimb eu ma suspectez de oarece lasitati nepermise.

Clar, sunt cel mai mare critic al meu si mai ales cel mai mare dusman. Reusesc intotdeauna sa imi sabotez initiativele si sa imi pun piedici. Imi exasperez prietenii cu toate scuzele pe care le gasesc ca sa nu fac ceva: ca nu sunt suficient de buna, ca nu e momentul potrivit, ca nu si nu si nu. Noroc ca ei nu ma lasa sa dormitez in metehnele mele si ma trezesc din anestezia rutinei de birou. La un moment dat, am crezut ca or sa se sature de mine si or sa ma considere un caz pierdut. Apreciez ca nu au facut asta.

Pe de alta parte, sunt un om minunat. Nu suna modest deloc, dar e adevarat. In urma unui proces indelungat de gandire si mai putin indelungat de traire, mi-am dat seama in sfarsit ca sunt un om bun care vrea sa ii ajute pe ceilalti, o idealista incurabila, un om care se consuma pentru toate nefericirile celorlalti pe care incerc sa-i sustin sa scape de ele sau macar sa le reduca. Imi pasa de tot ce se intampla in lumea asta: in mod egal, ma intristeaza soarta animalelor fara stapan si oamenilor fara casa si moartea sau suferinta zilnica gratuita a celor din Irak. Vorba lui Caragiale, simt enorm si vad monstruos.

Imi place sa scot ce e mai bun din oameni pentru ca asa pot da si eu ce am mai bun. Cel mai mare compliment l-am primit de la o eleva de-a mea de pe vremea cand predam ca in cursul celor sase luni cat le-am fost profa am fost o prezenta luminoasa si pozitiva. Si atunci am realizat ca asa vreau sa fiu mereu. Au trecut 4 ani de atunci. Am intalnit si mai multi oameni si mi s-a intarit convingerea ca a fi om adevarat e lucru greu, dar merita stradania. Chiar daca mi se pare uneori ca sunt luata de buna sau exploatata, nu as vrea sa fiu niciodata un om limitat de rautati si fara deschidere catre ceilalti.

Sunt ceea ce sunt: o Cuzubella care nu priveste niciodata in jos, fiindca nu ai cum sa-i cunosti pe oameni daca nu te uiti la ei. Un om care nu vrea sa fie infrant de prejudecati sau de conditionari economice. Un om in cautarea lui prin orice mijloace. In definitiv, bloguim ca sa ne cunoastem mai bine expunandu-ne fata de ceilalti in toata splendoarea noastra.

Despre natura umană

Oamenii sunt aşa de ... nici nu ştiu cum, să zicem previzibili. Natura umană oferă un spectacol pe cinste, daca ştii să-l vezi.