Încredere

În fiecare an de ziua mea primesc invariabil aceeaşi urare de la tata: Să ai mai multă încredere în tine! Numai aşa vei reuşi în viaţă.

Ieri am împlinit 29 de ani. A fost prima aniversare pe care am aşteptat-o cu o bucurie, o împăcare şi o încredere greu de pus în cuvinte. Nu era bucuria copilului înnebunit după cadouri sau atenţie. Nu era nici entuziasmul neînfricat de la 20 de ani când aniversările erau nişte confirmări ale sentimentului de putere absolută. Nu mai pun la socoteală faptul că în bucuria mea de acum nu se găsea nici urmă din fandoseala femeilor care refuză să accepte că îmbătrânesc dintr-o teamă paralizantă de degradare fizică. Nu. A fost prima aniversare în care m-am bucurat cu o sinceritate dezarmantă de tot ce am trăit până în acest moment. Şi mai ales, prima aniversare în care aştept cu o nerăbdare oarecum temperată, chiar dacă pare un oximoron, ceea ce voi face să se întâmple în viaţa mea de acum încolo.

Poate cea mai mare fericire de ieri a fost să îmi dau seama că visez încă realizări măreţe, şi în egală măsură mă bucur de lucrurile mici ale vieţii. Altfel, nu îmi explic cum m-am putut bucura de tortul improvizat de îngheţată în care cu greu am reuşit să plasez câteva lumânări chinezeşti prost făcute pe care oricum le-am găsit cu mare chin pe la 10 noaptea sau dedicaţia şi dansul neaşteptat pe Blue eyes ai lui Mika.

Am de gând să mă bucur de fiecare zi de naştere de-a mea. Va fi bucuria de a nu trăi în zadar, ci de a trăi pentru a mă împlini împreună cu cei pe care îi iubesc. De aceea, mai am de gând să mă bucur şi de fiecare zi obişnuită în care voi încerca mereu să fac ceva important pentru mine, astfel încât să nu cad pradă administrativelor şi obligaţiilor fără sens.

Abia aştept aniversarea de anul viitor când voi împlini 30 de ani rotunzi şi plini ca viaţa. Dar nu mă grăbesc. Sunt atât de multe lucruri de trăit până atunci.

La mulţi ani şi vouă, oricând v-aţi fi născut! Şi încredere, multă încredere!

Alegerea verighetelor

Ce te faci când ajungi să probezi verighetele în magazin şi îţi dai seama că nunta e pe bune şi că toată viaţa vei fi legat de cineva, iar acea legătură va fi vizibilă în fiecare zi prin purtarea verighetei? Te uiţi bine la acel cineva, te mai întrebi o dată dacă e decizia potrivită şi pui verigheta pe deget.

Pare simplu să îţi alegi o asemenea bijuterie, mai ales pentru femei. Ei, bine, nu e chiar aşa. Mai ales, pentru bărbaţi.

Ei nu prea sunt obişnuiţi cu inelele. Ele se obişnuiesc greu cu modelele alese de el pentru verighetă. Unul vrea aur alb, celălalt aur galben. Unul briliant, altul nimic. Unul 3 straturi, celălalt subţire-subţire.

Important e ca fiecare să îşi aleagă modelul potrivit pentru el. Verighetele nu trebuie să fie identice, chiar dacă aşa ar fi frumos. Dar decât identice şi în sertar, mai bine diferite şi pe deget.

La fel de important, dacă celălalt nu vrea să poarte verigheta, respectaţi-i decizia. Nu îl forţaţi. Concentraţi-vă pe lucruri mai importante, cum ar fi să faceţi relaţia să meargă din ce în ce mai bine.

Later edit: Există multe poveşti despre semnificaţia verighetelor, de la romanţioase la pragmatice. Astfel, forma de cerc a verighetelor nu face decât să arate că iubirea este veşnică şi fără sfârşit. Frumos, nu? Alţii consideră că prin inelarul mâinii stângii trece vena iubirii (vena amoris). Însă, cel mai mult mi-a plăcut explicaţia din Evul Mediu conform căreia verigheta marca practic înţelegerea dintre tată şi mire de a-i da fata, dar şi zestrea.

Pregătiri de nuntă

Nu sunt o propovăduitoare a căsătoriei, însă, dacă hotărâţi totuşi să vă puneţi pirostriile, nu trebuie să rataţi perioada de pregătiri. Nu le lăsaţi pe mâna părinţilor sau a wedding planner-ului, oricât aţi fi de ocupaţi. Pentru că, de fapt, organizarea unui astfel de eveniment echivalează, după părerea mea, cu un fel de examen de licenţă al cuplului. Partea proastă e că vine un pic cam târziu după ce i-aţi anunţat deja pe ceilalţi că vă căsătoriţi. Partea bună e că pe parcursul pregătirilor vă definiţi şi mai bine rolurile, învăţaţi la perfecţie arta compromisului şi vă cunoaşteţi uneori mai bine decât v-aţi dori.

Şi, dacă sunteţi suficient de atenţi, o să vă prindeţi în ce direcţie se îndreaptă cuplul vostru: spre divorţ sau spre o viaţă cât de cât normală. Din fericire, cu ceva efort se poate evita şi divorţul. Avantajul nebuniei pregătirilor este că scoate din latenţă probleme ce ar putea apărea peste 10-15 ani şi care atunci poate ar fi imposibil de rezolvat. Aşa, apărând la început, orice fel de probleme pot fi soluţionate cu voinţă şi mult efort.

Dacă vreţi, pregătirile de nuntă sunt un fel de preview al vieţii voastre în doi pe termen mediu şi lung.

Surprizele anului 2009

Avertizez de la început că nu este un articol profetic. Nu am răspunsuri despre când şi cum se va termina criza economică mondială sau cea politică mioritică. Este, în schimb, un articol cu iz retrospectiv. Pentru că viaţa e plină de lucruri mărunte şi suprinzătoare care te vindecă de problemele mari şi foarte previzibile.

O iau de la început cu sms-ul primit de Anul Nou de la şoferul bulgar care ne condusese în vară de la Balcic la Russalka. L-am văzut doar de ori, la sosire şi la plecare. Am parcurs 80 de km împreună, distanţă care se pare că a fost de ajuns ca să rămânem undeva în memoria lui.

Continui cu o zi de primăvară şi cu 4 adolescenţi care i-au dăruit prietenului meu câteva bucheţele de mărgăritare doar pentru că el îi întrebase unde mai poate găsi mărgăritare la acea oră.

Imediat îmi vine în minte tata care a refuzat invitaţia mea de a veni în vizită pentru că nu vrea să ne deranjeze şi vrea să ne lase să ne odihnim. E un gest de civism familial mai greu de găsit în vremurile astea în care ne abuzăm unul pe celălalt cum putem mai bine.

Închei cu un profesor universitar care atunci când i-am mărturisit că am descoperit că studiile respective nu erau ceea ce mi se potriveşte, mi-a răspuns cu cea mai mare empatie pe care am primit-o vreodată de la un străin (era prima dată când vorbeam cu el): nu-i nimic, la tinereţe e greu să ştii din prima ce vrei. Însă vei afla până la urmă şi totul va fi bine.

Viaţa e atât de banală. Şi poate tocmai de aceea atât de uşor de găsit frumuseţea ei în orice fapt sau gest oricât de mic.

Mărunţişuri

Moto: Enjoy the little things, for one day you may look back and realize they were the big things. Robert Brault

Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.

Ieri o fetiţă îşi scăpase bomboanele pe jos şi plângea cu o jale imensă. Pentru ea, bomboanele risipite pe trotuar erau o tragedie. Pentru adulţii care treceau pe lângă ea erau doar un prilej de zâmbet îngăduitor.

Am trecut şi eu pe lângă ea şi mi-am adus aminte cu o exactitate extraordinară toate mini-dramele din copilărie. Erau la fel de puternice ca cele prin care trec acum. Şi sunt convinsă că peste un timp or să mi se pară ca problemele de când eram copil.

La final, mă declar pentru aceste „mărunţişuri”.