101

Viaţa oamenilor se măsoară în ani, în clipe trăite, în clipe irosite, în ore muncite, în copii, în case, în maşini, în cont bancar, în călătorii.

Viaţa oamenilor se măsoară în bucurii, nerăbdări, aşteptări, oboseli, iubiri, amăgiri, succese sau eşecuri.

Viaţa oamenilor se mai măsoară uneori şi în numărul de articole postate pe blog.

Eu am ajuns la 101, nu dalmaţieni, ci comentarii personale despre viaţă şi oameni.

Unde-ţi verşi năduful?

Una din cele mai grave acuzaţii aduse bloggerilor este că folosesc blogosfera ca spaţiu de descărcare a celor mai negative trăiri şi opinii. Ai ceva împotriva cuiva? Fă-ţi blog şi problema se va rezolva. Te-a enervat cucoana de la supermarket? Nu-i nimic. Vii acasă, pui mâna pe taste şi o înveţi tu minte.

Uitându-mă la articolele mele, nu mică mi-a fost surpriza de a constata că un număr destul de mare din ele se învârte tot în jurul diverselor mele nemulţumiri. Îmi este un pic ruşine că am căzut şi eu în aceeaşi capcană. De altfel, destul de greu de evitat. Blogul devine parte din tine, o prelungire a ta în altă dimensiune. Uiţi că ai o responsabilitate faţă de cititori. Uiţi care a fost destinaţia iniţială a blogului. Te rătăceşti un pic. De fapt, devii egoist şi neatent.

Cum rămâne atunci cu micile/marile supărări de peste zi/an? Le aduni tăcut ca la un moment dat să explodezi nebănuit? Ştiu, există familie şi prieteni. Dar cum rămâne cu chestiile alea care te bântuie şi simţi că nu e suficient doar să vorbeşti cu apropiaţii? Eu am de gând să îmi fac o cutie, pe modelul celei de reclamaţii şi sugestii, în care să-mi strecor orice nemulţumire. Sunt curioasă când se va umple şi va fi nevoie să o schimb. Abia aştept să mă apuc să fac asta. Îmi pare rău, de exemplu, că am abandonat un alt exerciţiu zilnic interesant: de a rezuma ziua care tocmai s-a încheiat într-un singur cuvânt. Încercaţi. O să vă placă în mod sigur, mai ales când o să vă faceţi bilanţul anual. Va fi ceva mai interesant decât o simplă listă cu bune sau rele, cu realizări şi neîmpliniri. Va fi o înşiruire de cuvinte care vă va provoca la o analiză mai profundă.

A se utiliza cu masura

Probabil ideea de baza a unui blog este de a fi o unealta zilnica de comunicare. Din pacate, eu nu pot comunica deschis chiar in fiecare zi. Uneori, sunt prea prinsa de lucruri mai mari sau mai mici. Asa ca e imposibil sa scriu ceva. Deschid blogul, ma uit la articolele deja postate, imi dau seamna ca sunt legata de obligatia de a scrie permanent, inchid blogul si ma intorc la ce ma consuma cu atata ardoare: stresul de la birou, oboseala de a trai intr-o societate in curs de civilizare, prietenii, familia.

Cat despre aspiratii, pe astea le las undeva departe, dar in siguranta, am eu impresia, spre a le realiza la un moment dat cand conditiile vor fi mai favorabile: mai mult timp, mai multa relaxare. Doar ca e fals sa actionez asa. In cazul aceste, aspiratiile vor ramane fix unde le-am lasat si nu se vor implini niciodata. Nu exista un moment mai bun decat acum. Teoretic, asta e de bine. Practic, e de rau, pentru ca noi ne amagim ca exista si ne punem in stand-by. De fapt, cum bine zice expresia englezeasca: ne arestam viata. Ei, bine, domnule politist Timp/Constiinta, nu m-am turmentat, dar m-am ratacit un pic pe drumul spre mine. Gasitorului ofer recompensa!

I am back, baby!

Am cam lasat blogul balta. Am fost in concediu vreo 2 saptamani si apoi m-a luat pe nepregatite intoarcerea la viata mea veche. Ce folos ca evadam in vacante daca dupa aia ne asteapta aceeasi rutina? Revenim la acelasi decor, mai mult sau mai putin placut, la aceiasi oameni care ne inconjoara, mai mult sau mai putin dragi, si mai ales la noi, cei de fiecare zi. Fara indoiala, sunt fanul numarul unu al vacantelor, cu atat mai mult al celor din strainatate si asta nu din snobism, ci pentru ca nu se poate contesta gradul de dezvoltare al tarilor occidentale sau exotismul celor orientale.

Psihologii ar trebui sa inventeze deprimarea post-vacanta. Nu de alta, dar eu o traiesc. Romania e destul de gri. Nu e cea mai rea tara din lume, dar e prea gri pentru mine. Eu am nevoie de temperaturi moderate si afara dar si in temperamentul oamenilor. Ma oboseste disperarea, cinismul, fatalismul si anormalitatea de la noi. Ma oboseste probabil si mai mult pentru ca si eu sufar de toate bolile astea si nu vreau, deci ma lupt cu ele. In fine, mi-am promis ca niciodata nu am sa ma apuc sa fac apologia vreunei alte tari si critica Romaniei, dar nu prea ma pot abtine. Deci, mai bine ma opresc aici.

Dar mai intai trebuie sa recomand Barcelona din tot sufletul ca loc ideal de petrecut vacanta. Le are pe toate si chiar mai mult decat atat pentru ca il are pe Gaudi si nu degeaba e baiatul asta asa celebru. M-a impresionat extrem, desi cladirile gandite de el nu intra in preferintele mele estetice. Dar nu am cum sa nu admir grija lui pentru redarea naturii, pentru iluminarea si ventilarea interioarelor si pentru revolutionarea unei arte destul de conservatoare in vremea lui.

Eu bloguiesc, tu bloguiesti, noi bloguim

Daca tot am intrat in blogosfera, nu am avut de ales. Mi-am suflecat manecile, m-am luat la puricat, am rasturnat vasul pe care imi era scrijelit numele, am fost totusi atenta la manevrat pentru ca sunt fragila si, daca ceilalti nu observa asta, eu nu am nici un drept sa uit si sa-mi aplic singura diverse chinuri si am ajuns la niste concluzii. Carele mai vechi, ca de, se schimba omul, dar nici chiar asa, carele mai noi, ca doar de-aia evoluam, slava Domnului! Asa ca, sub strasnica supraveghere a prietenilor care ma pandesc sa vada daca ma tin de cuvant si mai ales de blog si scriu, iata-ma-s.

Conform unor teste de inteligenta, sunt un razboinic al cuvintelor, un arhitect lingvistic. Suna bine, nu? Am impresia ca am si inceput sa cred asta. Mi-a luat ceva timp, dar am reusit. Ce dovada mai mare decat ca sunt aici?

Pana aici scrisul a mers cursiv si eu eram extrem de incantata ca vezi doamne ce usor e sa te caracterizezi. Pana cand m-am blocat. Ce bucati din personalitatea mea sa prezint? Cum sa fac sa o arat pe toata succint fara sa pierd sau sa ascund nimic? Apoi m-a lovit ideea geniala sa apelez la prieteni sa ma caracterizeze ei. Sa fie un fel de testimonial si astfel sa ma mai actualizez un pic. Dar atunci nu as fi facut decat sa redau ceea ce cred ei, lucruri cu care sunt mai mult sau mai putin de acord. Adica, unii ma vad extrem de vesela si comunicativa, desi natura mea este solitara si contemplativa. Altii spun ca sunt un om curajos, in schimb eu ma suspectez de oarece lasitati nepermise.

Clar, sunt cel mai mare critic al meu si mai ales cel mai mare dusman. Reusesc intotdeauna sa imi sabotez initiativele si sa imi pun piedici. Imi exasperez prietenii cu toate scuzele pe care le gasesc ca sa nu fac ceva: ca nu sunt suficient de buna, ca nu e momentul potrivit, ca nu si nu si nu. Noroc ca ei nu ma lasa sa dormitez in metehnele mele si ma trezesc din anestezia rutinei de birou. La un moment dat, am crezut ca or sa se sature de mine si or sa ma considere un caz pierdut. Apreciez ca nu au facut asta.

Pe de alta parte, sunt un om minunat. Nu suna modest deloc, dar e adevarat. In urma unui proces indelungat de gandire si mai putin indelungat de traire, mi-am dat seama in sfarsit ca sunt un om bun care vrea sa ii ajute pe ceilalti, o idealista incurabila, un om care se consuma pentru toate nefericirile celorlalti pe care incerc sa-i sustin sa scape de ele sau macar sa le reduca. Imi pasa de tot ce se intampla in lumea asta: in mod egal, ma intristeaza soarta animalelor fara stapan si oamenilor fara casa si moartea sau suferinta zilnica gratuita a celor din Irak. Vorba lui Caragiale, simt enorm si vad monstruos.

Imi place sa scot ce e mai bun din oameni pentru ca asa pot da si eu ce am mai bun. Cel mai mare compliment l-am primit de la o eleva de-a mea de pe vremea cand predam ca in cursul celor sase luni cat le-am fost profa am fost o prezenta luminoasa si pozitiva. Si atunci am realizat ca asa vreau sa fiu mereu. Au trecut 4 ani de atunci. Am intalnit si mai multi oameni si mi s-a intarit convingerea ca a fi om adevarat e lucru greu, dar merita stradania. Chiar daca mi se pare uneori ca sunt luata de buna sau exploatata, nu as vrea sa fiu niciodata un om limitat de rautati si fara deschidere catre ceilalti.

Sunt ceea ce sunt: o Cuzubella care nu priveste niciodata in jos, fiindca nu ai cum sa-i cunosti pe oameni daca nu te uiti la ei. Un om care nu vrea sa fie infrant de prejudecati sau de conditionari economice. Un om in cautarea lui prin orice mijloace. In definitiv, bloguim ca sa ne cunoastem mai bine expunandu-ne fata de ceilalti in toata splendoarea noastra.