Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De modă veche

Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire

Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.

Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.

Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.

Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.

Sărmana limbă română

Moto: Language shapes the way we think, and determines what we can think about. Benjamin Lee Whorf

Iertare, boieri dumneavoastră, însă subsemnata nu mai ştie să vorbeşte româneşte.

Mă îngrozesc la propriu că sunt absolventă de filologie, dar fie am rămas în urmă cu regulile gramaticale, fie nu le pot accepta pentru că sunt semn de mare necunoaştere. Am o mare strângere de inimă de fiecare dată când scriu nicio pentru că sunt împărţită între noua normă gramaticală şi între ceea ce ştiam eu că e corect. E adevărat că limba e vie şi nu îi poţi opri evoluţia. Dar nu se poate să nu existe puţină demnitate lingvistică. Nu se poate ca majoritatea incorectă să învingă minoritatea corectă. Principiul chiar dacă e democratic, mi se pare că e păgubos pe termen lung.

Şi mai am o problemă. Toată ziua scriu şi vorbesc în limba engleză, fiindca asta e meseria mea. Sunt atât de subjugată de engleză, încât am uitat limba română. Am uitat să conjug anumite verbe pentru că nu le-am mai folosit demult şi brusc am realizat că sunt din ce în ce mai săracă verbal din moment ce nu am mai pronunţat anumite cuvinte de ani de zile.

Mi-e ruşine să recunosc, dar aşa stau lucrurile. Şi am mai realizat ceva: că de câţiva ani citesc numai literatură de specialitate cu limbaj de lemn. Nu mai am timp de marea sau mica literatură ca să mai schimb peisajul lingvistic. Aşa că mi-e şi mai ruşine.

Măcar m-am prins la timp şi încă mai pot lua măsuri. Dar câţi dintre noi nu devin prizonierii jargonului profesional sau al argoului de zi de zi?

Însinguraţi

Nu apăr şi nici nu condamn epoca modernă. Doar observ.

Nu glorific nici trecutul din cărţile de istorie, nici prezentul trăit de mine. Dar observ.

Nu mă încântă nici utopiile nici distopiile despre umanitate. Doar observ.

Observ cum suntem copleşiţi de viaţa noastră. Observ cum ne luptăm cu abundenţa de mijloace de comunicare ca să rămânem la curent cu ce se întâmplă în lume sau cu prietenii noştri. Observ cum vorbim mai puţin cu toţi şi cu noi.

Suntem din ce în ce mai însinguraţi, asta observ. Ne izolăm strategic în spatele calculatoarelor pentru a ne ocupa de activităţile ce ne aduc împlinirea financiară sau profesională, sau ambele. Ne retragem din faţa elanului altora de a îşi împărtăşi micile bucăţi de suflet. Îi amânăm sau îi repezim până când se potolesc şi nu mai zic nimic. Ne ferecăm energiile, le punem la păstrare, timpul nostru e prea preţios ca să-l pierdem vorbind. Haios, nu, în plină eră a comunicării? Foarte adevărat, indiferent de ce scrie în puzderia de cărţi despre dezvoltare personală sau profesională.

Halucinant să vezi cât efort necesită comunicarea uitând prea des cât de umană este.

Lucrez la o masă de opt persoane. Ne ştim de ani de zile. Am vorbit vrute şi nevrute, dar de la o vreme parcă vorbim cu picătura. Nu cumva să curgă prea mult că cine ştie. Suntem obosiţi. Nu mai avem chef nici de noi, nici de ceilalţi. Nu cercetăm prea mult de ce, dar tăcem, mai mult şi mai mult şi mai mult. Ascultăm muzică în căşti, ne străduim să muncim şi tăcem.

Cred că am avea o surpriză destul de mare dacă într-o zi ne-am întâlni cu noi la colţul străzii. Sunt curioasă dacă măcar ne-am recunoaşte sau ne-am saluta sau ne-am invita la masă să mai povestim că am rămas în urmă cu viaţa noastră.

Hmm, oare eu ce aş face?

M-a făcut mama jongler

Moto: The trick to juggling is determining which balls are made of rubber and which ones are made of glass.

Pe noi toţi, de altfel, dacă vă vine să credeţi.

Cum îmi coboram picioarele delicate de cuzubella din pat pe la trei noaptea confruntată cu o neaşteptată inundaţie, am avut o nebănuită revelaţie în timp ce strângeam cu frenezie apa din toată casa şi mă gândeam la toate obligaţiile din timpul zilei pe care trebuia să le onorez: serviciu, un interviu pentru un alt post, participarea la cursurile de masterat.

Am înţeles că nu sunt decât un jongler la începutul carierei care îşi mai permite uneori să scape din mâini obiectele cu care jonglează. Pentru că jonglăm cu viaţa, cu moartea, cu alegerile pe care le facem, cu sentimentele care ne cuprind, cu gândurile care nu ne lasă în pace. Jonglăm cu naturaleţe. Jonglăm fără să ştim că jonglăm. Jonglăm fără să realizăm cât de greu e să jonglezi.

Din când în când ne înlocuim unele mingi – vise neîmplinite - sau adăugăm altele mai grele – ne alegem cariera, ne schimbăm cariera, devenim directori, ne căsătorim, facem copii. Jonglăm în continuare cu perseverenţă sau poate de frica de a nu fi scos din joc. Ştii că e periculos să scapi din mingi fiindcă asta te-ar destabiliza. Aşa că fiecare îşi stabileşte pentru el numărul acceptabil de mingi pe care le poate scăpa fără efecte negative.

Trebuie să plec acum. Mingea blog se odihneşte puţin. Mă duc să îmi jonglez în continuare viaţa.

Opriţi timpul

Moto: You will never find time for anything. If you want time you must make it. Charles Buxton

Ieri în drum spre casă cum mă uitam aşa la întâmplare redactând în minte ce mai aveam de făcut până la sfârşitul zilei am remarcat o doamnă care se uita cu insistenţă la telefonul ei mobil. Era aşa de absorbită de telefon încât nu m-am putut abţine să nu investighez de ce. Femeia nu se uita nici la poze, nu citea nici mesaje, pur şi simplu urmărea cu sufletul la gură trecerea timpului. Părea că toată fiinţa ei e stăpânită de secundele care treceau rapid la concurenţă cu viteza metroului.

Am coborât şi am lăsat-o fixând la fel de puternic ecranul telefonului. Mă întreb dacă face asta în fiecare zi sau azi am asistat la o excepţie. Poate se grăbea undeva, poate nu. Faţa ei purta liniştea resemnată a românului mediu.