Motivul pentru care ne înşelăm partenerii

Motto: If you marry a man who cheats on his wife, you'll be married to a man who cheats on his wife. Ann Landers

M-am întrebat întotdeauna care este cauza generală în spatele acestui fenomen de înşelare a partenerului nostru de viaţă. Nu de alta, dar este un fapt atât de des întâlnit încât nu am cum să nu mă gândesc dacă voi înşela sau voi fi înşelată. Aşadar, să fie nepotrivire de caracter, nepotrivire sexuală sau nepotrivire „financiară”? Să fie toate la un loc? Să fie o cutumă socială? Poate.

Eu am mai descoperit o cauză: îl înşeli pe celălalt fiindcă ai nevoie să beneficiezi din nou de acea versiune idealizată a eului care este posibilă numai în faza de început a unei relaţii. Cu toţii ştim ce minunat ni se părea celălalt în primele zile, luni sau ani. Dar după o perioadă îndelungată de locuit împreună, de asistat la absolut toate momentele, de la cele fericite în care atingem un maxim al formei fizice şi mentale, la cele mai puţin vesele, dacă nu chiar dramatice, când ies din noi cele mai neplăcute trăsături de personalitate/caracter, învelişul perfect al celuilalt se fisurează.

Plus, există o anumită dinamică a cuplului. Iniţial, fiecare din cei doi proiectează cea mai bună versiune a lui, pentru ca pe parcurs să redevină ceea ce a fost din start, un om ca oricare altul. Şi atunci ni se face dor de noi, cei extraordinari de la debutul unei relaţii. Noi, care eram cei mai frumoşi, avem cel mai fermecător zâmbet sau cel mai ascuţit simţ al umorului. Noi, cei care eram aproape perfecţi în ochii celuilalt. Doar că acum nu ne mai reflectăm la fel. Şi citim pe faţa partenerului nostru punctul în care am ajuns. Aşa că nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre altcineva pentru a retrăi starea eului perfect de la început.

Fapte mici, iubire mare

Moto: Dragostea îi arată omului cum ar trebui el să fie. Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste. Anton Cehov

Trăim vremuri tulburi. Aşa ni se pare nouă. De fapt, trăim aşa cum s-a trăit întotdeauna pe Pământ, cu problemele inerente epocilor respective: ba un război, ba o epidemie, mai o persecuţie religioasă, mai o foamete. Dintre toate timpurile, cel în care ne aflăm noi acum mi se pare cel mai propice pentru iubire. Da, oamenii au iubit dintotdeauna, doar că în trecut statutul femeii era inferior, iar relaţiile maritale erau dictate financiar, deci multe iubiri erau mai degrabă interzise sau furate.

Revenind la tema de azi, consider că iubirea nu se demonstrează cu cerut de nevastă la Paris şi inel cu diamant, şi nici cu buchete imense de trandafiri trimise de Valentine’s Day. Ea se dovedeşte în fiecare zi. Din momentul în care te trezeşti încercănat şi fără chef şi celălalt, văzându-ţi starea, îţi zâmbeşte larg şi te ajută să te înveseleşti. Se dovedeşte în timpul micului dejun când grijuliu pui pe masă nu doar ce îţi place ţie, ci şi ce îi place celuilalt. Se dovedeşte pe tot parcursul zilei când indiferent cât de ocupat ai fi, te mai gândeşti din când în când dacă celălalt este bine. Iubire înseamnă să îţi dai seama când celălalt are foarte mare nevoie de tine şi să îi aloci mai mult timp. Să fii atent ca celălalt să nu fie încorsetat de rolul lui social, de exemplu nu doar bărbatul să fie responsabil de toate cheltuielile sau nu doar femeia să se ocupe de treburile casnice. Iubire înseamnă să nu mai poţi de nerăbdare fiindcă îţi doreşti să îi faci partenerului un cadou, şi nu oricare, ceva ce îşi doreşte foarte mult.

În sprijinul aceleiaşi idei, mi-a făcut mare plăcere să citesc un interviu cu Daciana Sârbu în revista Tango (http://www.revistatango.ro/Cover-Story/167.html). Pentru că vorbea despre aceeaşi iubire care transpare din micile gesturi. Pentru că simţeai că are o relaţie adevărată şi nu un surogat. Ea spunea că: Secretul uneii căsnicii fericite stă în atenţia la detalii. Grija faţă de cum l-ai putea răni pe celălalt fără să-ţi dai seama, cum l-ai putea ajuta atunci când e dezorientat, cum l-ai putea proteja când e vulnerabil. Şi dorinţa de a face asta mereu, până la sfârşit, chiar dacă uneori oboseşti.

Eu îmi doresc să pot face asta mereu.

Iubirea: verb sau substantiv?

Moto: Happiness in marriage is not something that just happens. A good marriage must be created. It is not only marrying the right partner, it is being the right partner.

Cu toţii constatăm că ne moare iubirea. Sau ne întrebăm: oare îl mai iubesc pe celălalt? Dacă nu vei mai face nimic pentru partener şi doar vei aştepta să ai sufletul cuprins de dragoste şi alte sentimente similare, atunci nu există niciun dubiu că iubirea şi relaţia ta vor muri.

Sunt idei care cu siguranţă v-au dat târcoale şi pe care le veţi găsi la Stephen Covey exprimate succint şi convingător: "My friend, love is a verb. Love -- the feeling -- is a fruit of love the verb. So love her. Sacrifice. Listen to her. Empathize. Appreciate. Affirm her. Are you willing to do that? Reactive people make it a feeling. Hollywood has generally scripted us to believe that we are not responsible, that we are a product of our feelings. But the Hollywood script does not describe the reality. If our feelings control our actions, it is because we have abdicated our responsibility and empowered them to do so. Proactive people make love a verb. Love is a value that is actualized through loving actions. Proactive people subordinate feelings to values. Love, the feeling, can be recaptured."

Mi-aduc aminte de umirea de pe faţa unei prietene când i-am spus că iubirea se munceşte, e un efort continuu: Cum, iubirea nu vine de la sine? Ba da, primul impuls. Dar ca să nu îi scadă intensitatea şi ca să ajungă în profunzimea fiinţei tale, e nevoie ca în fiecare moment iubirea să se afle pe ordinea de zi. Unele lucruri ne vin în mod natural. Altele sunt anihilate de egoismul caracteristic fiecăruia dintre noi şi din acel moment începe sfârşitul, pentru că vom începe să emitem doar pretenţia de a fi iubiţi şi de a simţi acest sentiment fără a mai face nimic, că doar acum suntem într-o relaţie serioasă de mulţi ani care merge singură. Numai că aşa cum un vehicul are nevoie de combustibil şi de activarea unor comenzi, plus de manual de utilizare, aşa şi iubirea.

Pentru cei obişnuiţi cu iubirea din filme şi cărţi, toate aceste eforturi pot părea artificiale şi dovadă a lipsei iubirii. Greşit! Fiindcă atunci când iubeşti pe cineva, vei dori să faci toate eforturile, nu ca să-l păstrezi pe acel cineva lângă tine, ci pentru a face să crească iubirea voastră, pentru a evolua împreună individual şi în relaţia voastră. Abia aceea va fi garanţia că veţi rămâne împreună. Numai că eforturile trebuie să fie făcute de ambii parteneri, chiar dacă nu neapărat în egală măsură. Şi dacă celălalt nu e obişnuit cu tipul acesta de abordare, puteţi oricând să folosiţi citatul lui Covey. S-ar putea să fie o mare revelaţie.

Aşadar, să iubim. Să ne respectăm partenerii, să îi ascultăm, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm să se afirme ca persoane. Să iubim.

Iubire de şi pentru viaţă

Moto: A iubi înseamnă a te naşte. Antoine de Saint-Exupéry

Vă mai aduceţi aminte de povestirea lui Antoine de Saint-Exupéry din Terre des hommes în care acesta descrie în timp real şi cu destul tragism aventura unui pilot prăbuşit în Anzi care reuşeşte să supravieţuiască acestui eveniment nefericit gândindu-se la soţia şi prietenii săi? Mais je me disais: Ma femme, si elle croit que je vis, croit que je marche. Les camarades croient que je marche. Ils ont tous confiance en moi. Et je suis un salaud si je ne marche pas.

Pentru mine este esenţa iubirii şi a responsabilităţii faţă de ceilalţi. Aşa cum bine îmi mărturisea un prieten: ştiu că ea mă iubeşte şi mai ştiu că şi ea ştie că o iubesc, nu îmi este teamă că voi muri şi vreau să cred că această iubire împărtăşită va fi cea care mă va ajuta să lupt pentru viaţa mea, dacă vreodată va fi nevoie.

Pe scurt: în situaţii limită, faptul că eşti iubit şi iubeşti pe cineva, fie el părinte, partener, soţ, copil, etc, ar trebui să reprezinte principala motivaţie de a rămâne în viaţă. Important e să nu uităm că iubim şi că suntem iubiţi în atât de multe feluri.

Aşteptarea, bat-o vina

Moto: People count up the faults of those who keep them waiting. French proverb

Nu ştiu de unde ni se trage, de la Penelopa care ţesea îndârjită iubirea ei pentru Ulise convinsă fiind că într-o zi se vor revedea sau de la vreo trăsătură genetică încă neexplorată, însă îmi este din ce în ce mai clar că una din dimensiunile vieţii unei femei este aşteptarea.

Cunosc răspunsul ştiinţific privind împărţirea rolurilor în era preistorică: bărbatul mergea la vânătoare, femeia rămânea să aibă grijă de cămin, adicătelea de micuţii neanderthali. Diviziunea muncii era echitabilă, ambii contribuiau la perpetuarea speciei în mod egal. Cum emanciparea femeii a durat mii de ani, bărbatul a fost mereu în poziţia de a pune pâinea pe masă şi deci de a lipsi de acasă pentru a o aduce. Şi uite aşa a început epopeea aşteptării.

Ea continuă şi în zilele noastre, pentru că e greu să scoţi modelul comportamental ancestral din sistem. El s-a perpetuat favorizat de condiţiile sociale. Abia de câteva decenii femeia a plecat şi ea după pâine. Incredibil, nu-i aşa? Dar chiar şi acum foarte multe femei îşi aşteaptă partenerul cu masa pusă sau măcar mâncarea făcută. Îl aşteaptă aşa cum fac de atâtea mii de ani. Casa a devenit refugiul femeii, refugiu întregit de prezenţa bărbatului. Numai că bărbaţii întârzie mereu. Ei vânează. Vânează bani, slujbe, alte femei care să îi aştepte, timp personal. Ei au chestii importante de făcut. Parcă aş fi Micul Prinţ vorbind despre les grandes personnes. Ei bine şi femeile au lucruri importante de făcut, însă prioritatea lor rămâne relaţia lor de cuplu care se consolidează nu neapărat acasă, ci fără dubiu împreună cu partenerul.

Doar că el nu înţelege cum stă treaba cu aşteptarea. Nu ştie ce înseamnă să îţi amâni bucuriile pentru că vrei să te bucuri împreună cu el şi le aduni conştiincioasă în memorie. Nu ştie că indiferent cât de ocupată ai fi, gândurile tale gravitează în jurul lui. Nu ştie că abia aştepţi să îl întâlneşti din nou indiferent dacă v-aţi despărţit acum cinci minute. Nu ştie cât de goală e singurătatea în doi, cât de ucigătoare de entuziasm şi iubire.

Probabil de aici şi disperarea absolut nefirească a femeilor de a fi pe picior de egalitate. S-au săturat să aştepte, s-au săturat să dăruiască iubire şi să primească absenţă. S-au săturat.

Complicaciuni

Complicat cu iubirea asta. Vine greu si pleaca repede sau, dimpotriva, te ia prin surprindere si dupa aia nu te mai lasa. Uneori, innebunesti sau disperi ca nu gasesti un partener cat de cat potrivit. Alteori, ai mai multe oferte odata, fix dupa ce ai iesit dintr-o perioada de singuratate cand ti-ai fi dorit ca macar un suflet sa iti acorde atentie.

Desi stii ca iubirea nu reprezinta garantia succesului unei relatii, iti doresti din cand in cand sa te indragostesti din nou. Sa repeti toate actele de generozitate favorizate de iubire. Sa fii iar exuberant. Sa fii nerabdator sa te intalnesti cu persoana iubita ca sa fii tu cel mai tu. Sa te bucuri din toata fiinta ta doar pentru ca ti-ai pus sufletul pe tava si el a fost primit frumos, cu respect si tandrete, cu grija si pasiune. Ce tristete ii cuprinde pe oamenii trecuti de 35 de ani cand vad ca iubirea de acum nu se mai compara cu iubirile dinainte. E asa de mare incat nici o mai recunosc drept iubire. O trec la capitolul dezamagire. In fond, nu e decat o alta intalnire esuata intre doi oameni si pana la varsta asta deja s-au obisnuit.

E amuzant ca toata tineretea e o lupta intre imaginea pe care o aveai despre iubire si realitate. Maturitatea iti confirma sau distruge idealul de iubire si te ajuta sa il reconstruiesti. E pacat, fiindca, din pura intamplare, nu avem sansa de a-i intalni pe agentii de confirmare ai iubirii. Pe cei cu care ne potrivim atat de mult la suflet incat relatia de iubire merge struna. O sa ma acuzati de sentimentalism acum si o sa imi veniti repede cu realitatea sa ma contraziceti. Trebuie sa recunosc ca uitandu-ma in jur cu minunata mea curiozitate, vad ca incepe sa nu mai fie chiar asa complicat cu iubirea. Observ ca si-a gasit inlocuitori de nadejde, tot felul de relatii din interes, iar interesele sunt diverse: sexuale, de parteneriat, de frica de singuratate, de indeplinit obiective. In acelasi timp, mai exista speranta. Tot din trasul meu cu ochiul la ceilalti, am vazut ca mai sunt si relatii de iubire functionale. Oameni care nu au fost mutilati de iubirile anterioare esuate si care, continuand sa creada in iubire, au intalnit pe cineva pana la urma incat sa-si daruiasca toata rezerva de iubire nefolosita. Pe mine ma incanta de fiecare data cand vad cupluri sanatoase. Nu inseamna ca nu au probleme si traiesc pe norisori roz. Nu sunt chiar atat de idealista. Asta inseamna doar ca nu si-au pierdut increderea in iubire, ca nu au abandonat-o, desi pana acum nu au avut parte de iubirea imaginata.

Secretul cuplurilor care se iubesc frumos pare a fi simplu: ajuta-l pe celalalt sa se iubeasca, nu doar il sufoca cu dragostea ta sau nu doar astepta sa fii iubit. De echilibrul intern al fiecarui partener depinde stabilitatea relatiei. Armonia e conceptul de baza. Daca vei fi in armonie cu tine, vei fi in armonie cu absolut orice misca pe planeta asta. Nu iti conditiona iubirea data de iubirea primita. Nu castigi nimic din compararea merelor cu perelor. Devii doar frustrat si il frustrezi si pe celalalt care o sa ajunga sa isi pastreze merele pentru el sau o sa le dea altora care stiu sa aprecieze. In teorie, datoria ta de partener intru iubire este de a iubi. In practica, mai sunt cateva obligatii de indeplinit. Dar obligatiile acestea, daca sunt respectate de ambii parteneri, vor actiona ca apa folosita la udat plantele.

Nu ii pune garduri partenerului, daruieste-i ferestre prin care sa isi lase visele sa zboare. Fii controlor de zbor si nu le lasa prada curentilor de aer. Fii sprijin emotional si ghid rational in lupta de realizare a acestor vise. Merita. Daca ti-ai ales partenerul potrivit, atunci si el va face asta pentru tine. Nu banaliza relatia, nu lua de bun tot ceea ce vi se intampla. Apreciaza intotdeauna ceea ce aveti. Asuma-ti o varietate de roluri: comandant de osti, om de afaceri ambitios, terapeut, bucatar, consultant financiar, spectator, participant, povestitor, copil, adult, parinte, si multe altele. Numai nu ramane fixat in nici unul din ele, fiindca va avea consecinte negative. Il fortezi pe celalalt sa joace acelasi rol sau rolul opus si de aici lupta in cuplu si nefericirea sunt foarte aproape.

Pare complicat, nu? Poate ca si este. Totul depinde de prioritatile tale. Daca vrei sa traiesti frumos, sa ai si tu povestea ta de iubire adevarata si astfel sa iti indeplinesti si visele din celelalte sectoare ale vietii tale, atunci pune inima si iubeste si nu te vaita ca e complicat.

Nedreptate

Cum se face ca din toti oamenii care ne inconjoara cel mai mult reusim sa-i ranim pe cei pe care-i iubim? De ce apropierea dintre oameni trebuie sa se razbune taman in felul asta? Ma rog, si pot sa o tin la infinit cu intrebarile care isi au diverse raspunsuri aproximative. Unul din ele provine clar dintr-un tipar comportamental bine inradacinat: de mici suntem invatati sa ne purtam frumos cu strainii, mama, sa nu ne faci de rusine, si uite asa ne insusim treptat notiunea de auto-control pana reusim sa-l stapanim definitiv. Doar ca auto-controlul cu strainii are drept revers lipsa de control cu cei foarte apropiati. Intr-o anumita masura e firesc, pentru ca alaturi de ei nu iti este frica si ai confortul de a fi exact asa cum esti tu. Dar asta nu ne da nici un drept sa dispunem de nervii si emotiile celuilalt. Pentru ca nimeni nu ramane neconditionat la nesfarsit, sau, daca in mod miraculos ramane, va avea sufletul franjuri. Si, din nou, nu e corect.

Pe de alta parte, nimeni nu ne invata cum trebuie sa ne purtam cu oamenii nostri de interior, cu cei fata de care nu folosim masca politetii. Si atunci fie reproducem modelul vazut in copilarie al unuia din parintii cu care ne identificam mai mult fie ne purtam cum ne vine in momentul respectiv. Teoretic, se poate argumenta ca nu ar trebui sa te invete nimeni cum sa te porti cu cei la care tii, ca lucrurile astea vin natural, ca te vei regla in functie de celalalt. Eu nu prea cred asta: te vei comporta in functie de cum esti tu, cu tot ce presupune fiinta ta. Te vei regla, e adevarat, cand vezi ca nu e comportamentul potrivit, dar pana sa iti dai seama de asta, trebuie sa gresesti de cateva ori ca sa asimilezi lectia si sa poti implementa masurile de rigoare. Uneori, s-ar putea sa fie prea tarziu si „daunele” produse sa fie prea mari ca sa mai poata fi ignorate sau reparate. Tot ce ne ramane de facut este sa rasturnam modelul comportamental, astfel incat sa nu ne mai permitem sa-i tratam pe oamenii de suflet mai rau decat pe straini. Mai ales, ca, de fapt, nici nu ne dorim asta si poate suferim la fel de mult ca cei pe care ii facem sa sufere.

P.S. Si cum oamenii sunt la fel pretutindeni, am adus si varianta rimata a povestii

There's one sad truth in life I've found
While journeying east and west -
The only folks we really wound
Are those we love the best.
We flatter those we scarcely know,
We please the fleeting guest,
And deal full many a thoughtless blow
To those who love us best.

Ella Wheeler Wilcox