Soacra cu două nurori

Viața de mamă se dovedește uneori neașteptat de amuzantă. În ultima vreme primesc foarte des întrebarea: ce vei face când vor veni băieții tăi acasă cu o fată? sau și mai rău când vor pleca de acasă la întâlnire? Clipesc des încercînd să amân cât mai mult răspunsul. În sinea mea îmi zic habar n-am și nici nu mă interesează. Tot ce vreau este să trăiesc cât mai calitativ aici și acum fără să croșetez prea multe scenarii pentru viitor.

Încerc să ghicesc pe fețele interlocutorilor mei răspunsul pe care-l așteaptă: că o să fiu roasă de gelozie, că o să le găsesc fetelor numai cusururi sau că o să îmi petrec zilele punând la cale tot felul de intrigi mai ceva ca în telenovele? Da, e posibil să mă cuprindă gelozia în primă fază. E explicată științific și e firească. Așa cum lor le vine greu astăzi să mă împartă cu lumea, așa poate și eu voi avea un scurt moment de slăbiciune când le va veni lor rândul. Da, e posibil să nu simpatizez toate fetele, în fond, nici pe mine nu mă simpatizez în fiecare zi. Însă sper că voi avea înțelepciunea de a tăcea și de a avea încredere în alegerile lor. Cel mult, mă voi plânge lui Marius care mă va privi cu un zâmbet îngăduitor. Fiindcă știu că, deși există parteneri mai buni, asta nu înseamnă că ei sunt neapărat și mai potriviți.

Ceea ce nu observ și nu aud niciodată de la cei care îmi pun întrebarea cu pricina este să gândească vreun moment Ce bine! Copiii ăștia au primit atâta iubire încât acum au suficientă să dăruiască și celorlalți și, astfel, să devină adulți echilibrați cu relații armonioase.

Îmi place să cred că Vlad și Horia vor învăța de la noi să nu facă economie de sentimente, să iubească deplin, intens, fără rezerve și fără să aștepte persoana ideală sau momentul perfect. Să nu le fie teamă să își urmeze pasiunile, pentru că orice poveste de iubire, trăită sau neîmplinită, este minunată și are rolul ei.

Îmi place să cred că băieții mei vor putea veni la mine cu un SMS să mă întrebe: uite, ce zice, pare semn bun. Tu ce crezi?

Îmi place să cred că vom sta împreună la terasă, eu povestindu-le cum se cucereau femeile pe vremea mea, ei spunându-mi cum se cuceresc fetele pe vremea lor și amuzându-ne împreună.

Fiindcă viața merge mai departe. Și merge tocmai pentru că oamenii (încă) iubesc.

Operaţiunea Nunta

Foarte mulţi din cei pe care eu şi Marius îi întâlnim se uită la noi cu admiraţie fiindcă am avut curajul să ne căsătorim în aceste vremuri în care divorţurile se înmulţesc, oamenii nu mai au timp şi suflet să investească în cei de lângă ei şi banul ne scoate din minţi.

Totuşi, când am hotărât să ne căsătorim, nu ne-am pus nicio secundă problema curajului, ci am mizat pe potrivirea dintre noi şi naturaleţea cu care ne completam unul pe celălalt. Astfel, când ne-am apucat de organizarea nunţii, am plecat de la două premise esenţiale:

1. căsătoria nu este o instituţie perimată pentru noi doi.
2. ziua nunţii noastre va fi una a bucuriei.

Le luăm pe rând.

1. Probabil că suntem printre ultimele generaţii care se vor mai căsători. Şi asta pentru că un asemenea parteneriat pe toată viaţa presupune foarte multă dăruire de sine şi foarte puţin egoism. Or, în zilele noastre trebuie să fii independent ca să ai succes, iar pentru a putea fi independent trebuie să ai o doză destul de mare de egoism. Nicio căsătorie construită pe fundaţia egoismului nu va avea cum să reziste în timp.

Principalul motiv pentru care am dorit să ne căsătorim a fost acela că ne era bine împreună şi poate şi pentru a ne asigura prezenţa valoroasă a celuilalt în viaţa noastră. Desigur, căsătoria în sine nu este o garanţie. Totul depinde de ceea ce faci în fiecare zi pentru a contribui la fericirea celuilalt, fiindcă, da, căsătoria, şi de altfel orice relaţie de iubire, ar trebui să fie în primul rând despre celălalt şi abia apoi despre noi.

2. Când caut printre amintiri realizez că ziua nunţii a fost aşa cum ne-am dorit: o zi a fericirii de a fi împreună şi alături unul de celălalt. Chiar dacă am avut şi momente care nu au ieşit aşa cum am planificat, de exemplu mi s-a rupt trena rochiei exact în timpul dansului de deschidere sau a trebuit să amân intrarea în biserică fiindcă se rătăcise cameramanul, lucrurile cu adevărat importante erau în altă parte. Iar când revăd fotografiile de nuntă amintirile îmi sunt confirmate. Nu doar eu şi Marius suntem cu gura până la urechi, ci şi invitaţii noştri.

Concluzii

Nu vă fie teamă de căsătorie. Iar dacă totuşi vă încearcă ceva frici în acest sens mai bine nu vă căsătoriţi până nu vă trece.

Nu vă căsătoriţi din cauza presiunilor sociale. Căsătoriţi-vă că aşa simţiţi voi.

Nu vă lăsaţi influenţaţi de prejudecăţile celorlalţi: că îţi pierzi libertatea odată ce te căsătoreşti, că devii plictisitor, că ziua nunţii este oribilă şi că ar fi bine să treacă foarte repede, că trebuie să te isterizezi pentru tot ce nu merge bine, că trebuie să respecţi toate tradiţiile, că bărbatul trebuie să fie sub papucul nevestei, că femeia trebuie să stea la cratiţă şi mai câte altele. Totul depinde de noi: ne putem pierde libertatea indiferent dacă suntem căsătoriţi sau nu, ziua nunţii este aşa cum vrem să fie, nu ne obligă nimeni să facem ceea ce nu vrem.

Prin urmare, dacă decideţi să vă căsătoriţi: bucuraţi-vă.

P.S. Azi se împlinesc şase luni de la ziua nunţii noastre. Au trecut atât de repede încât nici nu am apucat să ne dezmeticim despre cum e viaţa de om căsătorit. Dacă nu ne-ar întreba alţii, poate nici nu ne-am gândi la asta. Mai multe detalii într-un articol viitor.