De-ale copiiilor

Copilul: Tati, mai cumpără-mi nişte bomboane.
Tatăl: Nu pot, fiindcă nu mai am bani.
Copilul: Atunci cumpără şi tu nişte bani mai întâi.
Tatăl: ...

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Crăciun fericit!

Moto: What is Christmas? It is tenderness for the past, courage for the present, hope for the future.

Auzim peste tot în jurul nostru nenumărate urări, mai mult sau mai puţin frumoase, mai mult sau mai puţin lacrimogene.


Eu am numai una singură: Crăciun fericit!

Să ştiţi să fiţi propriul Moş Crăciun! Să nu aşteptaţi niciodată sacul altuia, ci să vi-l croiţi frumos pe al vostru!

Şi vă mai doresc ceva şi mie deopotrivă: să ştim să trăim! Intens, fără să ne păcălim, dar să trăim. Pentru că merităm să avem o viaţă foarte bună. Deci nu o putem lăsa la întâmplare.

Să ne bucurăm.

Şşşşşşşşş. Restul e Crăciun

Fapte mici, iubire mare

Moto: Dragostea îi arată omului cum ar trebui el să fie. Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste. Anton Cehov

Trăim vremuri tulburi. Aşa ni se pare nouă. De fapt, trăim aşa cum s-a trăit întotdeauna pe Pământ, cu problemele inerente epocilor respective: ba un război, ba o epidemie, mai o persecuţie religioasă, mai o foamete. Dintre toate timpurile, cel în care ne aflăm noi acum mi se pare cel mai propice pentru iubire. Da, oamenii au iubit dintotdeauna, doar că în trecut statutul femeii era inferior, iar relaţiile maritale erau dictate financiar, deci multe iubiri erau mai degrabă interzise sau furate.

Revenind la tema de azi, consider că iubirea nu se demonstrează cu cerut de nevastă la Paris şi inel cu diamant, şi nici cu buchete imense de trandafiri trimise de Valentine’s Day. Ea se dovedeşte în fiecare zi. Din momentul în care te trezeşti încercănat şi fără chef şi celălalt, văzându-ţi starea, îţi zâmbeşte larg şi te ajută să te înveseleşti. Se dovedeşte în timpul micului dejun când grijuliu pui pe masă nu doar ce îţi place ţie, ci şi ce îi place celuilalt. Se dovedeşte pe tot parcursul zilei când indiferent cât de ocupat ai fi, te mai gândeşti din când în când dacă celălalt este bine. Iubire înseamnă să îţi dai seama când celălalt are foarte mare nevoie de tine şi să îi aloci mai mult timp. Să fii atent ca celălalt să nu fie încorsetat de rolul lui social, de exemplu nu doar bărbatul să fie responsabil de toate cheltuielile sau nu doar femeia să se ocupe de treburile casnice. Iubire înseamnă să nu mai poţi de nerăbdare fiindcă îţi doreşti să îi faci partenerului un cadou, şi nu oricare, ceva ce îşi doreşte foarte mult.

În sprijinul aceleiaşi idei, mi-a făcut mare plăcere să citesc un interviu cu Daciana Sârbu în revista Tango (http://www.revistatango.ro/Cover-Story/167.html). Pentru că vorbea despre aceeaşi iubire care transpare din micile gesturi. Pentru că simţeai că are o relaţie adevărată şi nu un surogat. Ea spunea că: Secretul uneii căsnicii fericite stă în atenţia la detalii. Grija faţă de cum l-ai putea răni pe celălalt fără să-ţi dai seama, cum l-ai putea ajuta atunci când e dezorientat, cum l-ai putea proteja când e vulnerabil. Şi dorinţa de a face asta mereu, până la sfârşit, chiar dacă uneori oboseşti.

Eu îmi doresc să pot face asta mereu.

Părinţii mei, copiii mei

Moto: To maintain a joyful family requires much from both the parents and the children. Each member of the family has to become, in a special way, the servant of the others. Papa Ioan Paul al II-lea

Am avut noroc. Provin dintr-o familie moderat disfuncţională. Pornesc de la premisa că toate familiile sunt disfuncţionale. Tind să fiu de acord cu ea în baza a ceea ce văd în fiecare zi în jurul meu. Cum spuneam, am avut noroc, pentru că totuşi am o relaţie bună cu părinţii mei. E adevărat că a trebuit să trec peste turbulenţele adolescenţei şi peste o suspiciune de cancer a mamei mele pentru a deveni mult mai tolerantă în relaţia cu ei. Am realizat atunci la 22 de ani cât timp am aşteptat rezultatul biopsiei că părinţii sunt oarecum mai fragili decât noi. Că sunt mai obosiţi de viaţă şi mai încărcaţi de responsabilităţi. Că sunt fixaţi în tiparele comportamentale pe care le-au exersat toată viaţa. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să le cer să se schimbe drastic. În schimb, am adoptat o altă tactică. Mi-am pus ochelarii cu lentile roz şi m-am axat să văd la părinţii mei toate acele lucruri pentru care trebuie să le fiu recunoscătoare: iubirea lor, valorile şi principiile insuflate, amintirile noastre frumoase. Resturile urâte au fost reduse, neabandonând totuşi ideea de a-i face să se dezbare de anumite chestii. Dar am încetat să îi mai condamn pentru diverse. E foarte simplu să dai vina pe părinţi pentru tot, însă e mult mai complicat să iei ce e mai bun de la ei şi să arunci neghina. Cert este că din acel moment relaţia noastră s-a îmbunătăţit fantastic. De atunci, nu am mai avut niciodată nicio criză, deşi am fi putut. De atunci, mă încearcă sentimentul că mi-am adoptat părinţii, că au devenit copiii mei. Am aceeaşi indulgenţă ca şi în cazul copiiilor. Am aceeaşi bucurie pentru tot ceea ce fac exact ca atunci când asişti la primii paşi. Am aceeaşi nelinişte când se îmbolnăvesc ca atunci când nu dormeau nopţile ca să aibă grijă de mine.

Nu ştiu dacă strategia asta dă roade şi în cazul altor familii cu situaţii mai complicate. Tot ce ştiu este că eu nu pot trăi fără să fiu în armonie cu părinţii mei. Probabil şi pentru că sunt singură la părinţi şi atunci ei au fost principala mea realitate. Şi mai ştiu că merită făcut orice efort pentru obţinerea echilibrului dintre copii şi părinţi, fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

Tragic is what tragic does!

Sunt oameni al căror tragism te pătrunde de la o singură privire. Sunt oameni care duc aşa nişte lupte cu ei şi în ei, cu ceilalţi şi pentru ceilalţi, încât îţi este frică să stai până la capăt să urmăreşti filmul vieţii lor. Întocmai ca la cinema, ieşi din sală şi mergi mai departe prefăcându-te că nu-i cunoşti. Şi asta pentru că eşti subjugat de neputinţă în faţa tragediei din viaţa lor, tragedie pe care o simţi în gesturile cele mai mărunte.

Sunt oameni ca unchiul meu care trec ignoraţi sau dispreţuiţi de ceilalţi pentru că nu ştiu ce vor, nu au un plan coerent de viaţă, pentru că sunt foarte sufletişti, pentru că investesc emoţional în modul cel mai păgubos, pentru că sunt uşor de dezamăgit şi demoralizat.

Sunt oameni ca unchiul meu pentru care familia este totul şi care ajung să moară singuri fără acea familie. Degeaba vom fi cu toţii la înmormântare aşa cum nu am mai fost demult, probabil de la ultima înmormântare din familie. Degeaba!

Data viitoare când voi mai hotărî să fiu Elveţia în conflictele altora, am să mă gândesc de două ori dacă avantajul neimplicării e chiar atât de mare. Doar că data viitoare va fi prea târziu pentru el, unchiul meu, căruia nu am apucat niciodată să îi spun ce om bun cu suflet mare este. Bine că am spus asta la o mie de străini care poate nici nu au ştiut ce să facă cu un asemenea feedback.

La revedere, unchiule! Eu şi cea mai minunată păpuşă pe care am avut-o vreodată şi care a fost un dar de la tine te îmbrăţişăm cu drag!

Graţia tatălui

Moto: Certain is it that there is no kind of affection so purely angelic as of a father to a daughter. In love to our wives there is desire; to our sons, ambition; but to our daughters there is something which there are no words to express. Joseph Addison

De multe ori taţii sunt condamnaţi, pe drept sau pe nedrept, pentru relaţiile deficitare pe care le au cu copiii lor. Ceea ce oamenii ignoră în general este că la un moment dat fiecare tată a fost creatorul unei clipe de graţie în viaţa fiilor şi fiicelor lui. De obicei, în viaţa fiicelor. Cumva, fetele scot tot ce e mai bun din taţi, iar aceştia li se dăruiesc micilor prinţese cu un devotament şi o iubire demnă de o mai mare recunoaştere.

Nu am să uit niciodată modul în care tatăl meu mă trezea în fiecare dimineaţă. El, om aspru şi sobru, venea uşor şi îşi lipea obrazul de obrazul meu. Nu era nici mângâiere, nici sărut, era o atingere scurtă, dar care mie îmi arăta toată iubirea pe care o avea doar pentru mine. Era cel mai lin ceas deşteptător şi cel mai echilibrant pentru că mă simţeam iubită şi protejată.

Un episod similar a fost povestit de Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din România. Avea un pic peste 10 ani când trebuia să plece împreună cu sora ei la bunici. Fiindca trenul era dis-de-dimineaţă, tatăl s-a gândit să îşi trezească fetele în muzica unei romanţe la modă în acele timpuri. Apoi, a mers în grădină şi a adus celor două fete câte un buchet de flori. Un gest atât de simplu şi frumos. Din păcate, pentru cele două fetiţe a fost un gest de despărţire pentru că era ultima oară când îşi vedeau tatăl.

Cu siguranţă, cu toţii avem astfel de momente de graţie împreună cu taţii noştri. E bine să ni le aducem aminte şi să ne revanşăm faţă de ei cu aceeaşi graţie.

A Thought on Parents

"I think 90 percent of being a good dad is the desire to be a good dad. The other 10 percent is skill building. You can't be the kind of dad you want to be, you can't be the kind of dad that you wanted to have. You have to be the kind of dad that [your child] needs you to be." — Roland Warren, president of the National Fatherhood Initiative

Tot uitandu-ma la greselile de educatie ale parintilor mei care s-au transformat in cele mai greu de eradicat defecte ale mele, mi-am jurat, ca orice om pe lumea asta, ca eu nu o sa fiu ca ei. Firesc, mi-am pus intrebarea: dar cum o sa fiu? In fond, bietii mei parinti sunt niste oameni care se chinuie sa supravietuiasca, dar care ma iubesc foarte mult si au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa imi fie bine. Ceea ce as face si eu la randul meu, adica mi-as iubi copiii si as depune toate eforturile in interesul lor.

Insa iubirea nu este niciodata de ajuns in nici un tip de relatie. Mai e nevoie si de alti factori care sa asigure succesul relationarii. Deci, cum sa fac sa imi cresc copilul fara sa-i distrug potentialul si visele? Cum sa fac sa nu fiu pentru copiii mei parintele de care am avut eu nevoie? Nu facem copii pentru terapia personala. La fel de adevarat este ca ii facem din diverse motive, unele laudabile, altele mai putin. Cert este ca suntem datori fata de ei si nu invers. De multe ori auzim, eu te-am facut, eu te omor. Ei, bine, nu. Ar trebui sa auzim in loc: eu te-am facut, eu te cresc bine.

Asa cum exista asigurari pentru bunuri, asa poate ar fi nevoie ca fiecare bebelus sa beneficieze de asigurare impotriva educatiei ce va fi primita de la parinti. Nimeni nu are dreptul sa faca din tine ceea ce nu esti. Nimeni nu are voie sa te supuna procedurii anevoioase de recuperare a sinelui? Dar cum poti sa faci asta? Cum sa fii un parinte bun? Fiindca totusi doar bunele intentii nu sunt suficiente.