Cu gândul la Nichita Stănescu

Moto: Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stănescu

Pentru că sunt din Ploieşti. Pentru că Nichita e din Ploieşti. Pentru că am urmat cursurile aceluiaşi liceu. Pentru că exista un cult Nichita în vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Pentru că este un mare poet. Pentru că a murit pe 13 decembrie 1983. Pentru că mi-e drag de el aşa cum l-am cunoscut prin intermediul poeziilor sale. Pentru că îmi place să mă regăsesc în imaginile lui plastice. Pentru că nu ştiu câţi din noi mai citesc poezie. Pentru că mi-era dor de Nichita.

Aceasta este poezia mea preferată sau mai degrabă fragmentele mele preferate. După ce le veţi citi, cu siguranţă veţi înţelege de ce.

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

I love Google

Da, ştiu, nu sunt singura. Voi trece peste povestea apariţiei acestui motor de căutare, care e totuşi interesantă. Dacă aveţi copii care vor să se lase de şcoală ca să câştige bani, ar fi bine să le menţionaţi că băieţii ăştia au dat lovitura cu Google fiind doctoranzi la Stanford şi nu tăind frunze la câini. Promit să nu ma isterizez la o posibilă teorie a conspiraţiei că Google îşi propune să conducă lumea.

Îmi place de Google pentru că are o interfaţă prietenoasă şi pentru că îmi este foarte util în procesul de căutare. În copilărie, în vremea când trebuia să scriem compuneri despre toamnă, ţin minte că înainte de a mă apuca efectiv de scris mai întâi căutam toate cărţile din bibliotecă unde ştiam, speram sau bănuiam că e vorba şi despre toamnă. Acum, situaţia s-a simplificat. Nu mă mai pierd printre cărţile înşirate în jurul meu – şi doamne, că dor mai îmi e de timpurile de atunci - apăs căutare şi gata treaba.

Şi mai am un motiv pentru care îmi place de Google. Îmi place cum îşi transformă logo-ul pentru a sărbători diverse evenimente: nu ştiu câţi ani de existenţă Lego, Jocurile Olimpice de la Beijing, Anul Nou, etc. Pentru a vedea toate aceste„Google doodles” realizate de-a lungul timpului, vă invit să vizitaţi pagina aceasta: http://www.google.com/holidaylogos.html.

Deunăzi, de fapt săptămâna trecută au avut un Google doodle cu un tablou al lui Rene Magritte. Pentru mine a fost o bucurie, pentru că uitasem de Magritte, deşi acasă am o colecţie întreagă de ilustrate cu picturile lui. Şi dacă vă place stilul, puteţi vedea mai mult pe http://www.magritte.be/.

Preferatul meu rămâne cel pentru aniversarea lui Salvador Dali de acum câţiva ani. Păcat că a trebuit să fie retras pe motive de drepturi de autor. Cei care au provocat retragerea nu cred că au realizat impactul pe care Google îl are asupra vizitatorilor săi şi că majoritatea măcar s-ar fi informat asupra lui Dali si a tabloului, dacă nu s-ar fi şi hotărât să mearga să viziteze locul unde a creat acesta.

Aştept să văd care va fi următorul Google doodle.

Restul e tăcere

Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2

A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.

La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.

În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.

Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.