Măreția unei mame

De multe ori merg pe stradă sau mă uit în oglindă și îmi zic: sunt mamă! Și parcă nu îmi vine să cred fiindcă în mintea mea imaginea mamei se asociază cu grandiosul. Însă măreția unei mame este de o discreție aproape dureroasă pe alocuri. O întrezărești în cearcănele născute din prea multele clipe de nesomn în care și-a legănat copilul cu vorbe de alint sau l-a vegheat în liniște. O ghicești din răbdarea cu care îl schimbă de scutece de nenumărate ori pe zi, din grația cu care îl îmbracă și îl dezbracă, din voioșia cu care îl hrănește. O intuiești în perseverența și fascinația cu care îl ajută pe puiul de om să descopere lumea cea mare și să o iubească întocmai ca pe o casă primitoare. O vezi în bucuria cu care întâmpină până și cel mai mic progres al copilului ei încurajându-l să vrea și să poată mai mult. O simți din lacrimile ei de fericire la succesele lui.

Este o măreție simplă, naturală și care nu caută laude. Pentru că, întrebată cum reușește să fie mereu acolo pentru copilul ei, orice mamă îți va răspunde invariabil: dar nu fac nimic deosebit, pur și simplu, sunt MAMĂ!

7 păcate

Cele șapte păcate sociale în opinia lui Gandhi:

1. politică fără principii
2. plăcere fără conştiinţă
3. bogăţie fără muncă
4. cunoaştere fără caracter
5. afaceri fără moralitate
6. ştiinţă fără umanitate
7. credință fără sacrificiu.

Nu cred că mai rămâne nimic de adăugat.

De ce ne dorim lucruri?

În principiu, pentru că ceilalţi au. Ca să fiu mai exactă, fiindcă oameni de vârsta şi cu pregătirea noastră au. Ba mai mult, fiindcă oameni mult mai tineri decât noi şi cu mai puţină pregătire decât a noastră au.

Nicio secundă nu ne întrebăm dacă ce şi-a cumpărat Popescu ne va face la fel de fericiţi ca pe el. Sau dacă avem acelaşi sprijin financiar ca şi Popescu, gen salariu mare, ajutor părinţi. Nu, noi vrem casa lui Popescu, maşina lui Popescu, vacanţa lui Popescu, chiar şi cu riscul deteriorării propriei vieţi prin incapacitatea de a susţine asemenea costuri.

Nicio secundă nu ne întrebăm ce vrem noi de fapt, ce ne face pe noi fericiţi.

Şi este şi normal în condiţiile în care aproape în fiecare zi suntem întrebaţi ce funcţie avem, ce salariu, dacă avem casă sau maşină, unde o să ne petrecem concediul şi alte întrebări al căror răspuns ne obligă să vrem mai mult, să muncim mai mult, să obţinem mai mult.

Eu nu zic că e greşit să ne dorim lucruri, ci doar că e greşit să fim judecaţi în funcţie de ele. De genul, nu stau de vorbă cu Ionescu, că el nu e nici măcar manager. Şi nu zic că e greşit să muncim să obţinem ceea ce ne dorim, ci doar că poate nu ar trebui să facem asta cu preţul sănătăţii noastre, al prietenilor sau al familiei.

Singura soluţie pe care o văd este să investim în noi prin educaţie formală şi informală, astfel încât să fim mai puternici şi mai detaşaţi de posesiunile materiale.

Femeile care aduc alinarea

Avertisment: nu este un articol siropos. Dimpotrivă.

Femeile care aduc alinarea sau comfort women în engleză nu sunt mamele, soţiile sau iubitele nimănui. Ele sunt prostituatele care lucrau în sistemul de bordeluri organizat de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial cu scopul de a evita violurile soldaţilor în teritoriile proaspăt cucerite şi astfel ostilitatea populaţiei locale.

Dacă la început erau prostituate japoneze care urmau armata oriunde ar fi dus-o tendinţele expansioniste, ulterior bordelurile acestea erau alimentate cu femei răpite şi obligate să se prostitueze. Nimeni nu ştie câte femei au făcut parte din acest sistem, cel puţin 20.000, deşi probabil cifrele sunt mai mari. Unele femei au murit din cauza bolilor şi abuzurilor. Altele s-au sinucis. Cele care au supravieţuit, şi-au revenit cu greu.

Isabel Allende avea dreptate: femeile şi copiii se află pe treapta cea mai de jos a societăţii, fiind cei mai abuzaţi:

Surprizele anului 2009

Avertizez de la început că nu este un articol profetic. Nu am răspunsuri despre când şi cum se va termina criza economică mondială sau cea politică mioritică. Este, în schimb, un articol cu iz retrospectiv. Pentru că viaţa e plină de lucruri mărunte şi suprinzătoare care te vindecă de problemele mari şi foarte previzibile.

O iau de la început cu sms-ul primit de Anul Nou de la şoferul bulgar care ne condusese în vară de la Balcic la Russalka. L-am văzut doar de ori, la sosire şi la plecare. Am parcurs 80 de km împreună, distanţă care se pare că a fost de ajuns ca să rămânem undeva în memoria lui.

Continui cu o zi de primăvară şi cu 4 adolescenţi care i-au dăruit prietenului meu câteva bucheţele de mărgăritare doar pentru că el îi întrebase unde mai poate găsi mărgăritare la acea oră.

Imediat îmi vine în minte tata care a refuzat invitaţia mea de a veni în vizită pentru că nu vrea să ne deranjeze şi vrea să ne lase să ne odihnim. E un gest de civism familial mai greu de găsit în vremurile astea în care ne abuzăm unul pe celălalt cum putem mai bine.

Închei cu un profesor universitar care atunci când i-am mărturisit că am descoperit că studiile respective nu erau ceea ce mi se potriveşte, mi-a răspuns cu cea mai mare empatie pe care am primit-o vreodată de la un străin (era prima dată când vorbeam cu el): nu-i nimic, la tinereţe e greu să ştii din prima ce vrei. Însă vei afla până la urmă şi totul va fi bine.

Viaţa e atât de banală. Şi poate tocmai de aceea atât de uşor de găsit frumuseţea ei în orice fapt sau gest oricât de mic.

Mărunţişuri

Moto: Enjoy the little things, for one day you may look back and realize they were the big things. Robert Brault

Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.

Ieri o fetiţă îşi scăpase bomboanele pe jos şi plângea cu o jale imensă. Pentru ea, bomboanele risipite pe trotuar erau o tragedie. Pentru adulţii care treceau pe lângă ea erau doar un prilej de zâmbet îngăduitor.

Am trecut şi eu pe lângă ea şi mi-am adus aminte cu o exactitate extraordinară toate mini-dramele din copilărie. Erau la fel de puternice ca cele prin care trec acum. Şi sunt convinsă că peste un timp or să mi se pară ca problemele de când eram copil.

La final, mă declar pentru aceste „mărunţişuri”.

Dorinţe posibile?

Paradoxal, oamenii sunt capabili să îşi imagineze cele mai fantastice lucruri, dar nu şi pe cele mai banale sau simple în aparenţă.

În ultimul număr din Esquire Alexandru Mironov povesteşte cum credea în astronave pe Marte, dar nu şi în posibilitatea de a călători prin Europa doar cu buletinul.

O mărturisire cu mult mai dramatică îi aparţine lui Grigore Vieru: Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

Milk

Milk nu este un film despre lapte. Este un film despre un om. Şi nu unul ca oricare altul, ci un activist şi politician gay din America anilor 70. Harvey Milk are o poveste interesantă pe care Sean Penn o interpretează fantastic, premiul Oscar pentru cel mai bun actor nefiind deloc întâmplător.

Urmărind filmul realizezi cât de mult s-a schimbat lumea în decurs de 30 de ani, adică într-un timp foarte scurt raportat la scara istoriei. Nouă ne este greu să ne imaginăm vremuri în care negrii erau obligaţi să stea numai în partea din spate a autobuzului sau li se interzicea practicarea anumitor profesii. Cu atât mai greu să ne gândim la o lume în care homosexualii erau condamnaţi pentru seceta din California şi erau numiţi în fel şi chip.

Chiar dacă discriminarea există în continuare pe faţa pământului, lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult în ţările dezvoltate. Iar mie toate acestea îmi dau un sentiment de speranţă.

Omul frumos

Moto: De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient. Dan Puric

Orice sărbătoare religioasă este despre şi pentru oameni. Dacă sărbătoarea Crăciunului este pentru omul bun şi vesel, Paştele este despre omul frumos. Fiindcă acesta ar trebui să fie efectul Paştelui asupra noastră: (re)descoperirea omului frumos din noi şi din ceilalţi şi nu ghiftuirea cu sarmale sau miel şi nici bucuria unor zile libere.

Dacă nu ştiţi cum arată omul frumos, îl găsiţi în cartea lui Dan Puric.

Dă pagina

Motto: Life is like a piano. What you get out of it depends on how you play it. Tom Lehrer

Oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Marea lor majoritate, cel puţin. La mijloc o fi vreo explicaţie antropologic-evolutivă, care oricum nu ne este prea de folos în zilele noastre.

Am momente când simt acut nevoia unei persoane care să joace rolul celui care întoarce pagina partiturilor pianiştilor în timpul concertelor. Aş avea nevoie de un asistent de schimbare care să preia oarecum responsabilitatea urmăririi fiecărei note, care să preia presiunea psihică aferentă. Am nevoie de un amortizor al fricilor, astfel încât principala mea grijă să fie „să cânt la pian” nu să fug de schimbare sau să alerg după schimbare, în cazul cel mai fericit.

Evident, în viaţa reală nimeni nu stă lângă tine să îţi întoarcă paginile. Depinde numai de tine când şi cum dai pagina, adică te schimbi.

Fericite şi frumoase

Asta e urarea mea pentru toate femeile! Scurtă şi la obiect!

P.S. Putem considera oricând ziua de 8 martie ca pe o sărbătoare comercială, comunistă, feministă, inutilă sau mai ştiu eu cum. Sau ne putem bucura de ea pur şi simplu. Eu una mă bucur. Probabil pentru că vine la pachet cu primăvara.

Emma Bovary, c'est moi!

Moto: Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Gabriel Liiceanu

Uitându-mă la Revolutionary Road am avut revelaţia că toate femeile pe care le cunosc, direct sau indirect, inclusiv eu, suferă de bovarism. Adică, acel refuz psihic al acceptării realităţii şi incapacitatea de a concepe că sunt altfel decât sunt cu adevărat.

Este ceea ce se întâmplă cu April din film care se consideră o actriţă boemă şi nu mama a doi copii ce trăieşte în confortul suburbiei americane din salariul soţului. Chiar dacă acţiunea filmului se petrece în anii 50, bovarismul femeilor e ceva palpabil ce iese din coperţile cărţilor şi este cu mult mai tragic decât povestea doamnei Bovary a lui Flaubert de unde îi vine numele. Pentru că dacă draga de Emma se iluzionează amoros, femeile bovarice din ziua noastră se iluzionează total, ceea ce le transformă în victimele perfecte. Ele vor fi mereu nefericite pentru că în mod logic nu vor reuşi niciodată să treacă peste discrepanţa dintre realitate şi visele lor. Este ceea ce se întâmplă cu fetele astea care trăiesc într-o garsonieră prăpădită, dar conduc o super maşină sau îşi doresc măcar. Sau se duc la saloane şi magazine de lux pentru că aspiră să fie mai mult decât nişte fiinţe de cartier – noi neavând suburbii.

Trecând la exemplele banale, mă gândesc la toate femeile pe care le-am întâlnit şi cred că foarte puţine dintre ele sunt mulţumite de ceea ce au. Ba nu au casa cea mare şi frumoasă la care au visat. Ba nu au partenerul ideal şi au trebuit să se mulţumească cu ce au găsit la un moment dat. Ba au prea mulţi copii – uneori şi unul e prea mult pentru ele. Ba sunt dărâmate de muncile casnice la care tot ele ar renunţa cu greu dintr-un simţ exagerat al datoriei. Ba nu au suficiente perechi de pantofi sau genţi. Ba nu pot să călătorească unde îşi doresc. Şi nicio secundă nu se întreabă de ce. Şi nicio secundă nu se gândesc să se bucure de ce au în timp ce se străduiesc să obţină mai mult. Nu, ele merg cu frustrarea şi nefericirea tot înainte, transmiţând-o urmaşelor urmaşelor lor.

Şi, totuşi, de ce sunt atât de nemulţumite femeile? Ştie oare cineva?

Intuiţia feminină

Moto: The two operations of our understanding, intuition and deduction, on which alone we have said we must rely in the acquisition of knowledge. Rene Descartes

Am auzit deunăzi cea mai plauzibilă explicaţie pentru nivelul ridicat al inteligenţei emoţionale de care dau dovadă femeile.

Ei bine, din cauza faptului că femeia a fost mereu lipsită de drepturi: de a-şi alege soţul, de a merge la şcoală, de a vota, de a vorbi în public, etc., ea şi-a perfecţionat un sistem excelent de supravieţuire, respectiv prin interpretarea rapidă a reacţiilor şi sentimentelor celorlalţi, prin înţelegerea aproape instantanee a unor fenomene, în special cele ce ţin de social, şi prin acordarea sprijinului afectiv necesar. O explicaţie subiacentă ar deriva din rolul ei de mamă şi provocarea permanentă de a înţelege "mesajele" bebeluşului.

Probabil nu există un singur răspuns corect. Mă întreb cum va arăta femeia viitorului care teoretic este mult mai liberă. Va mai avea aceeaşi intuiţie?

Revolutionary Road

Moto: Hopeless emptiness. Now you've said it. Plenty of people are onto the emptiness, but it takes real guts to see the hopelessness. John Givings (personaj)

Vreţi să vedeţi fragmente necosmetizate de viaţă adevărată?

Vreţi să asistaţi la certuri furtunoase şi absurde urmate de împăcări simple şi fireşti întocmai ca în realitate?

Vreţi să vă înfruntaţi temerile în legătură cu viaţa voastră de familie? Vreţi să aveţi parte de jocul bun al unor actori tineri?

Vreţi să vă daţi seama cât de mult a evoluat rolul femeii în ultimii cincizeci de ani?

Vreţi o porţie preventivă de terapie de cuplu?

Vreţi să vă evaluaţi viaţa de adult şi să vă refaceţi lista de piorităţi?

Atunci trebuie neapărat să vedeţi Revolutionary Road sau Nonconformiştii.

Plus-empatie

Moto: The most valuable things in life are not measured in monetary terms. The really important things are not houses and lands, stocks and bonds, automobiles and real state, but friendships, trust, confidence, empathy, mercy, love and faith. Bertrand Russell

Toată lumea vorbeşte acum despre plusvaloare. Un angajat trebuie să aducă plusvaloare companiei unde lucrează. La rândul ei, compania trebuie să aducă plusvaloare în viaţa profesională şi personală a angajaţilor. Un produs trebuie să aducă plusvaloare pentru consumatori, întocmai cum un serviciu trebuie să aducă plusvaloare pentru beneficiari. Cum rămâne însă cu plusvaloarea umană pe care eu aş denumi-o plus-empatie?

(Paranteză) Când eram mică, tata mi se părea un magician pentru că reuşea cumva să ghicească ce fel de om este interlocutorul său şi să îi anticipeze reacţiile. Întrebându-l care este secretul lui, mi-a răspuns doar atât: uită-te la cei din jur cu atenţie şi vei fi şi tu ca mine. Ani de experienţă în uitatul la cei de lângă mine m-au ajutat nu doar să fac inferenţe de genul e îmbrăcat mai prost, deci are o situaţie materială precară, ci şi unele mult mai rafinate ce ţin de emoţiile şi gândurile celorlalţi. Astfel, am realizat că sunt un om profund empatic şi că empatia este cea mai de preţ calitate a mea, dar şi cea mai nesuferită.

Aşa cum spune literatura de specialitate, empatia e un proces cognitiv şi afectiv de mare fineţe care ne permite să aflăm ce gândeşte şi ce simte celălalt. Sau mai degrabă să gândim şi să simţim ce gândeşte şi simte celălalt. Ea porneşte de la conştientizarea de sine şi continuă cu observarea celuilalt. De altfel, această observare ar trebui să fie regula de bază în orice tip de relaţionare umană.

Teoreticienii au stabilit că empatia îndeplineşte cinci funcţii principale în viaţa unui om:

1. funcţia cognitivă - se referă la cunoaşterea interlocutorului din punct de vedere al sentimentelor trăite de acesta;
2. funcţia anticipativă - ajută la realizarea unor predicţii despre comportamentul interlocutorului ceea ce îi permite persoanei empatice să adopte o anumită strategie comportamentală;
3. funcţia de comunicare – empatia este o formă de comunicare implicită. De aici apar uneori problemele de comunicare între bărbaţi şi femei, fiindcă bărbaţii sunt mai puţin empatici şi atunci lor le scapă anumite detalii pe care femeia le consideră evidente şi de aceea nu înţelege nepăsarea bărbatului pe care o atribuie lipsei sentimentelor sau respectului;
4. funcţia de contagiune afectivă – empatia are loc în urma identificării eului propriu cu eul interlocutorului ceea ce antrenează împrumutarea stării persoanei care face obiectul empatiei de către cea care empatizează;
5. funcţia performanţială – prin intermediul empatiei reuşim să convingem oameni şi chiar grupuri să efectueze diverse activităţi.

O fi bine să fii empatic? În principiu, da, pentru că asta demonstrează că te cunoşti foarte bine pe tine, îi cunoşti foarte bine şi pe ceilalţi, ai capacitatea de a „intra în pielea lor” şi te comporţi în consecinţă, deci nu intri cu bocancii în gândurile şi sentimentele cuiva.

Empatia e dăunătoare din cauza funcţiei de sincronie afectivă – nu poţi afla ce simte şi gândeşte celălalt dacă îţi păstrezi starea ta din acel moment. Or, alterarea stării tale aduce de regulă multă tristeţe în viaţa unui om, pentru că cel mai frecvent eşti empatic cu oameni care au necazuri sau mici probleme. Plus, dramele celorlalţi devin propriile tale drame şi nu poţi să stai liniştit până nu le rezolvi. Simţi că e de datoria ta să faci asta. E o lege nescrisă a firii de empatic.

Cum rămâne însă cu plus-empatia? Cred că ea lipseşte din România în modul cel mai barbar. Am senzaţia uneori că putem trece liniştiţi pe lângă oameni măcelăriţi la propriu fără să avem o reacţie de empatie, ci doar una de teamă. Şi mai cred că empatia ar fi soluţia la multe din micile sau marile acte de necivilizaţie la care asistăm în fiecare zi. Sunt convinsă că, dacă ne-am pune pentru o secundă în pielea celuilalt, viaţa noastră ar deveni mai lipsită de stresuri inutile. De exemplu, oamenii nu ar mai muri pe treceri de pietoni dacă şoferii ar respecta semnele de circulaţie după ce s-au pus în pielea pietonilor şi au realizat pericolele. Sau oamenii şi-ar respecta cuvântul dat după ce au făcut un mic exerciţiu de imaginaţie şi au înţeles care sunt efectele încălcării unor acorduri.

Nu visez la empatia exagerată care se manifestă la mine: mie mi se rupe sufletul când văd un bătrân cu sacoşe grele care pierde metroul la mustaţă. Dar visez la un dram de empatie, de milă, de atenţie, de umanitate. Nu trebuie să fii religios ca să vezi că spre asta ar trebui să tindă omenirea dacă tot pretindem că suntem rasa superioară care conduce pământul.

În căutarea unui hobby

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

• să aveţi un timp numai al vostru,
• să vă relaxaţi,
• să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
• să învăţaţi să faceţi ceva nou,
• să evadaţi din cotidian,
• să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

Duminică seara

Seara de duminică e de relaxare pentru cei mai mulţi dintre noi sau de planificare a săptămânii pentru cei mai conştiincioşi.

Pentru cei care preferă prima variantă, am două oferte în program.

Prima, este vizionarea unui film care e un fel de preambul la un articol pe care îl voi scrie la un moment dat despre cele mai simple mecanisme ale fiinţei umane activate de trebuinţa de apartenenţă, afiliere şi afecţiune. În fond, tot ce ne dorim este să fim înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Scurt metrajul următor vorbeşte chiar despre acest lucru într-un mod hazliu, dar să nu vă lăsaţi păcăliţi de aerul aparent superficial.

A doua ofertă e un concurs de depistare a unor criminali ascunşi printre programatori. Poate că nu e cea mai indicată activitate de duminică, dar e un exerciţiu bun de cunoaştere a naturii umane. Eu am obţinut 10 din 10 la acest test. Sper că şi voi.

Iată şi link-ul: http://www.malevole.com/mv/misc/killerquiz/

Să aveţi o săptămână aşa cum vă doriţi!

Convorbire cu un străin

Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund totuşi. O voce caldă mă salută şi mă întreabă: Bună, sunt Ina. Mă mai ţii minte? Sigur că da, zic eu, în timp ce scormoneam cu disperare prin ascunzişurile memoriei după un indiciu. A, da, văd un peron într-o după-amiază de toamnă. Acolo m-am întâlnit pentru prima şi singura dată cu ea. Trebuia să îi dau o traducere la care lucrasem.

Acum, după mai mult de 5 ani de la acea întrevedere, revenea cu o rugăminte. Poate, în alte condiţii şi dat fiind sălbăticia zilelor noastre în care îi judecăm pe toţi în funcţie de interese, m-aş fi ofuscat un pic. Dar Ina a avut atâta bun-simţ în felul în care m-a rugat încât nu numai că nu m-am supărat, ba chiar am fost fericită să o ajut.

Am închis după o discuţie de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre criză, căsătorie, copii, slujbă şi multe altele. Am revenit la viaţa mea obişnuită din acea zi. Numai că acum aveam un sentiment de bine. Mi-am dat seama că realizasem primul act comunicaţional adevărat din ultimele săptămâni. Cumva tonul şi atitudinea interlocutorului meu îmi anulaseră automatismele conversaţionale.

Când mai răspundeţi la telefon sau vă întâlniţi cu cineva, nu uitaţi să fiţi cât mai autentici. S-ar putea să vă prindă bine.