O zi din viața unei mame

(Articol apărut mai întâi pe blog-ul căsuța fericită - www.casutafericita.ro.)

12.05 a.m. Plânge Horia. Îl aud pe Marius că intră la el. Lângă mine Vlad se foiește semn că încă nu doarme profund. Încerc, totuși, să mă dau jos din pat. Vlad sare ca ars: Mami, nu pleca! Rămâi cu mine! Evaluez repede situația: Horia vrea doar să râgâie și apoi adoarme, Marius poate să facă asta fără probleme. Stai liniștit, Vlad. Mama e cu tine. Somn ușor, dragule. Îl strâng în brațe și îl pup pe frunte. Cu gândul și sufletul trimit un pupic și lui Horia în camera vecină și oftez. Oftez fiindcă nu știu cum să mă împart ca mamă astfel încât amândoi să primească atenția și afecțiunea de care au nevoie. 

2.00 a.m. Plânge Horia. Se duce Marius la el. De data asta trebuie să merg și eu că e ora mesei. Vlad doarme adânc așa că reușesc să mă strecor afară din camera lui. Ajung în a mea unde Horia e fericit să mă simtă lângă el. Îl alăptez, scoatem aerul în plus și încep operațiunea readormirea. Cu ochii cârpiți de somn și picioarele împleticindu-se îl plimb prin cameră. În timp ce își cântă de somn, iar eu evit obstacolele din drum, observ că Horia stă cu capul în dreptul inimii mele și mânuța pe piept. Oricât de obosită aș fi, nu am cum să rămân de piatră la imaginea asta. Pentru că, da, acolo în inimă e de fapt locul lui și al lui Vlad. Acolo au apărut mai întâi și acolo vor rămâne mereu. 

4.00 a.m. Plânge Horia. Îl ridic din pătuț și îl ajut să își liniștească disconfortul de la burtică. Adoarme după un sfert de oră. Adorm și eu. 

5.00 a.m. Aud ușa de la camera lui Vlad. Țâșnesc din pat și ies din cameră. Mama, vreau pipi. Mergem la baie, ne întoarcem în camera lui. Se culcă și, din fericire, adoarme imediat. E obosit. Încet mă retrag de la el și merg înapoi în patul meu. 

6.00 a.m. Plânge Horia. Îl alăptez și adoarme repede. 

7.00 a.m. Plânge Horia. Are nevoie de ajutor pentru scos aerul de la alăptatul precedent. Somnul îl cuprinde repede, iar pe mine disperarea când văd cum se furișează ziua prin perdele. Mă cuibăresc în plapumă cu speranța unui somn lung și odihnitor. 

8.00 a.m. Horia începe să gângurească. Îl iau lângă mine și pornim drăgălășeniile de dimineață. Curând apare și Vlad: Mami, m-am trezit. Nu trece mult timp și Marius îi aduce laptele lui Vlad: Bună dimineața, dragii mei! 

Horia e în culmea fericirii să îl vadă pe tata, Vlad începe să mârâie: vreau cu mama, vreau cu mama. Îi dau laptele și se liniștește. Între timp Horia se luptă din răsputeri să se ridice singur în picioare și reușește. Ne bucurăm cu toții, aplaudăm și ne mutăm în bucătărie la micul dejun. Vlad povestește, Horia trântește jucăriile de masa lui, eu fac piureul de fructe pentru Horia, oul ochi pentru Vlad, cafeaua și sendvișul pentru mine. Mâncăm într-o dezordine controlată. 

Înarmată cu cafeaua îl chem pe Vlad la baie: Hai, Vlad, să te speli pe dinți că se face târziu și e lipsă de respect să întârzii. Se lasă așteptat, dar vine. Își pune pasta pe periuță și îmi lansează o întrebare: mama, de ce există Timpul? Ca să pot să gândesc un răspuns cât de cât ok repet întrebarea lui: de ce există Timpul, Vlad? Chiar așa, mă întreb și eu în sinea mea. Mi-e dor de zilele în care trăiam fără presiunea timpului, adică de zilele când Vlad era mic și nu făceam decât să îi respect programul fără să trebuiască să facem și altceva. Masă, somn, joacă afară și în casă, erau ceasul nostru. Mamaaa mă trezește Vlad din reverie. Răspund prozaic: timpul există pentru a ști când este ora de masă, ora de joacă și ora de somn ca să putem fi sănătoși și armonioși. Pare mulțumit de răspunsul meu. Eu nu. 

Ne ducem în camera lui la îmbrăcat. Mami, nu vreau la grădiniță, zice Vlad când mă vede căutând hainele în dulap. E ok să nu vrei la grădiniță. Dar ce s-a întâmplat? Care e problema? Cu o față tristă îmi răspunde: sunt singur acolo. Păi, o să fii cu Raluca (educatoarea) și o să te joci cu colegii tăi, încerc eu să îl încurajez. Da, dar o să fiu fără tine și nu îmi place. Am rămas fără discurs așa că îl iau în brațe și stăm îmbrățișați câteva minute. Apoi continui îmbrăcarea. 

Cu greu iese din casă. Cu Horia în brațe și cana de cafea într-o mână merg la geam să îi conduc cu privirea. Îmi place să beau ultima gură de cafea uitându-mă la Vlad cum trece hotărât strada și se joacă cu Marius. E felul meu de a le spune la revedere. Îl schimb pe Horia și îl las pe jos să exploreze. Mă scufund pe canapea să îmi trag sufletul. Iau telefonul, verific mailurile și mă uit pe Facebook. Mă joc un pic cu Horia și îl adorm. 

10.30 a.m. Horia doarme. Începe cursa contra cronometru: fac paturile, strâng prin casă, pun la spălat, strâng la bucătărie, pun la fiert legumele pentru piure, fac duș, mă îmbrac și mă machiez. 

11.30 a.m. Taman la pont se trezește și Horia. Ne jucăm un pic și ne distrăm. 

12.00 Luăm masa de prânz. Apoi ne îmbrăcăm să mergem după Vlad să îl aducem de la grădiniță. 

13.30 Ne întoarcem toți trei de la grădiniță. Ne oprim pe o bancă în parc să mănânce Vlad un desert și să ne bucurăm de aer cu toții. Horia se extaziază la fiecare câine sau proumbel pe care îl vede. Vlad țopăie vesel. Preț de câteva clipe reușesc să îmi aud gândurile. E bine. Viața e frumoasă. 

14.30 Ajunși acasă și după ce întind o mașină de rufe, demarăm operațiunea somnul de după-amiază: schimbat Vlad în pijamale, alăptat și schimbat Horia, lapte și poveste Vlad. Îi adorm pe amândoi odată: Horia în brațe, Vlad în patul lui. Vlad așteaptă să adoarmă Horia ca să vin să îl iau în brațe. Zis și făcut. Când mă dezmeticesc Vlad doarme deja și realizez că am ațipit și eu un pic. 

15.30 Azi e zi de gătit așa că nu am timp de pierdut. Noroc că experiența își spune cuvântul și că am introdus în meniu rețete din ce în ce mai simple. Curăț legume și rulez în minte diverse texte pentru magazinul online de bijuterii la care lucrez. Ce bun ar fi fost un calculator cu activare vocală să îmi pot face documentarea și chiar să îi dictez textele mele. Dar să nu ne pierdem în detalii. O să lucrez mâine. Dau bice cu mâncarea. Liniștea legumelor care fierb e întreruptă de sirena unei ambulanțe. Off, sper să nu îl treazească pe Horia. Pulsul se accelerează și mă opresc să văd ce se întâmplă. Pfuuu, am scăpat de data asta. 

17.00 Trag tare, poate am timp să pregătesc și o prăjitură. Fix atunci bălaiul nr. 1 intră pe ușa de la bucătărie: Mami, ce faci aici? Îi spun că am gătit supă de spanac și paste cu legume la cuptor. Mami, vreau o bombonică, zice el în loc de răspuns. Bine, după gustarea de fructe. Se așează pe scaun și cât îi pregătesc gustarea se trezește Horia. Îi dau iaurtul și mănânc și eu ceva. 

18.00 Ne-am îmbarcat să ieșim afară. Ce bine că doar trebuie să traversăm strada ca să ajungem. Nu e nimeni la locul de joacă așa că pot fi 100% prezentă. E frig, dar e plăcut. Începem cu leagănul și amândoi chiuie de fericire. Apoi Vlad se dă pe toboganele mari, iar eu îi fac galerie cu Horia în brațe. Se dau împreună pe căluț și Horia e foarte încântat. Râd amândoi, râd și eu. Următoarea oprire: leagănul barcă. E prima dată pentru Horia așa că reacționează plin de entuziasm. Glumim și ne distrăm. În momentele astea îmi readuc aminte de ce am hotărât să devin mamă și uit de oboseală. 

19.00 Ne întoarcem pentru masa de seara. Suntem doar noi trei, Marius încă mai lucrează. Vlad începe cu textele lui: tu-mi dai să mănânc că eu nu pot singur! Am obosit să mă mai opun și am rămas în pană de argumente așa că îi dau. Mă consolez cu ideea că e doar o fază legată de Horia și o să-i treacă în momentul în care Horia va începe să mănânce singur. 

20.00 Ne jucăm și în același timp mai strâng prin casă. 

20.30 Baia lui Horia. Distracție maximă. Omulețul e înnebunit după apă și face tot felul de cascadorii haioase. 

21.00 Pornesc procesul de adormire a lui Horia. Vlad mă roagă să stea cu mine. Îl las cu condiția să păstreze liniștea. 

21.15. One down. Vine și Marius. Vorbim puțin. 

21.30 Baia lui Vlad. Apoi mergem la poveste – probabil momentul meu preferat din cursul unei zile. Citesc pe voci, răspund la întrebările lui Vlad, mă minunez la cum gândește la vârsta lui și ne amuzăm. 

22.00 Ne spălăm toți 3 pe dinți. E bine. Îmi place că suntem împreună după o zi întreagă în care am stat despărțiți. Apoi mergem la somn. Mă întind lângă Vlad să îl adorm. Mă bombardează în continuare cu întrebări și povești. După vreo jumătate de oră încetinește ritmul. În schimb, se activează gândurile mele: rezumatul zilei, amintiri luminoase de la primul Crăciun în patru, planuri pentru ziua lui Horia care împlinește un an. Pare că Vlad a adormit. Mai stau un pic să mă asigur că așa e. Simt cum mă fură somnul. Cu ultimele puteri încerc să mă conving să mă dau jos din pat. Nu reușesc. Sunt prea obosită și pe jumătate adormită. 

12.15 a.m. Plânge Horia.

Întâlnire cu H

E cinci. Alarma ceasului amenință liniștea casei cu ora de trezire. Nepotrivit de devreme pentru o duminică dimineață, îmi spun în timp ce cobor din pat. Mă mișc încet. Sunt obosită. Am petrecut o noapte ca în studenție frământând gânduri care mai de care mai tulburătoare întocmai ca înaintea unui examen important unde voiam să iau nota maximă. Atunci ca și acum am emoții. Azi mă întâlnesc cu H.

Mă îndrept spre bucătărie. Nici bine nu fac câțiva pași că îmi aduc aminte că nu am voie să mănânc nimic. Mă întorc la baie. Deschid robinetul. Din el apa curge la fel de înghețată ca aerul de februarie de afară. Îl închid la loc. Face prea mult zgomot și nu vreau să îl trezesc pe Vlad. Știe că azi urmează să mă întâlnesc cu H și are și el emoții.

Cu meticulozitate încep să mă îmbrac. Fiecare gest e însoțit de un efort de voință. Încerc să îmi întipăresc în minte ce voi purta de parcă ar avea vreo importanță. Nerăbdător cu întârzierile mele dintotdeauna Marius a abandonat așteptarea și a mers la mașină să o încălzească. Eu nu mă grăbesc. Privesc atent lucrurile din casă. Știu că nimic nu va mai fi la fel după întâlnirea cu H.

Pornim în tăcere. Și Marius are emoții. Ajungem la spital și o domnișoară nedormită, dar încă amabilă, ne întreabă cu ce ne poate ajuta. Am venit să nasc, răspund eu și verific pe fața ei să văd cât de firesc am reușit să spun asta. Așteptați un moment. Și emoțiile de la întâlnirea cu H sunt curând copleșite de un munte de hârtii de citit și semnat. Ce calmi sunteți, remarcă mirată asistenta. Alții au emoții și la al treilea și se agită.

În sfârșit ajung în camera mea. Totul e nou, plăcut aranjat și respiră a gânduri bune. Imediat mă întorc în timp la internarea mea în spitalul de stat de acum 2 ani. După ce am supraviețuit triajului de la Urgențe, sosesc în salon cu bagajul după mine, bagaj în care am înghesuit tot ce am fost sfătuită să aduc. Când aude că am venit să nasc, asistenta se uită la mine și mă întreabă: Unde să vă pun? Că nu mai avem paturi. Nu cred că i-am răspuns, fiindcă sincer nu îmi păsa unde o să stau. Eram prea bulversată de mesajele pe care Vlad mi le trimitea din cinci în cinci minute anunțându-mă că și-a început călătoria spre lumea de afară. Milostivă mi-a oferit scaunul ei de unde doctorul m-a ridicat repede.

A mai rămas puțin până la întâlnirea cu H. Sunt dusă în sala de operații. Una modernă din care nu mai îmi vine să fug așa cum aș fi vrut acum 2 ani și cum aș fi fugit dacă aș mai fi știut drumul înapoi. Doctorul mă ia în primire vesel ca de obicei. Ceilalți apreciază liniștea cu care primesc toate procedurile dinaintea intervenției. Îmi vine să îi întreb dar ce-ați vrea să fac, să plâng, să țip, să mă vait, să îmi frâng mâinile? M-ar ajuta la ceva? Nu găsesc o formulă elegantă așa că mă abțin.

Tot uitându-mă la neoanele din sală mi s-a făcut dor de asistenta de la Municipal care a stat la capul meu pe toată perioada operației și mi-a explicat fiecare etapă și m-a încurajat și pentru care recunoștința mea este fără limite. Țipătul de nota 10 al lui H m-a readus în prezent. Mă gândeam cât de brutal li se taie legătura cu mama chiar dacă aveau să o conștientizeze abia peste câteva luni. Și știam că nimeni nu le poate tăia mamelor cordonul ombilical pe care îl poartă cu sine în fiecare secundă a existenței lor.

Deci tu ești Horia! Arăți altfel. Altfel decât Vlad și altfel decât îmi imaginam. Și ești atât de mic: doar 49 de cm și 2 kg 750, exact cât estimase doctorul. Dar ești sănătos. Iar acest gând a pus pe fugă toate grijile din ultima lună când la fiecare control săptămânal doctorul era rezervat și ne spunea că Horia nu mai crește, dar să îi acordăm șansa de a se naște la termen. Uitate au fost toate nopțile în care mă obseda imaginea fetiței prizonieră în scaunul cu rotile pe care vreme de câteva săptămâni am zărit-o în parcul unde mergeam cu Vlad. Cu admirație mă gândeam la părinții ei care nu au izolat-o într-o cameră, ci o plimbau în fiecare zi, mereu îmbrăcată altfel, cu rochii în a căror frumusețe și delicatețe regăseai iubirea mamei. Și de fiecare dată mă întrebam: oare eu aș putea fi o mamă bună pentru un copil cu handicap ale cărui șanse de supraviețuire sunt foarte mici?

Am terminat. Totul e bine. Merge și al treilea, zise doctorul zâmbind. Sunteți glumeț, îi răspund eu și păstrez pentru altădată replica mea. Bănuiesc ce mă așteaptă așa că tot ce vreau acum este să mă odihnesc. De mâine îl voi lua pe Horia cu mine ca să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim. Orele trec cuminți la spital. Durerea vine și pleacă. Rămâne bucuria de a-l vedea pe Horia sănătos. Încetul cu încetul mă obișnuiesc cu ideea că sunt și mama lui, nu doar a lui Vlad. Care Vlad mă așteaptă neliniștit și eu simt asta și nu mai vreau în spital. Curând asistenta mă anunță că putem pleca acasă. Acasă, murmur eu. Și știu că locul de unde plecasem acum cinci zile deja nu mai e la fel. Mă îndrept prudentă spre ieșire. Am emoții.

Măreția unei mame

De multe ori merg pe stradă sau mă uit în oglindă și îmi zic: sunt mamă! Și parcă nu îmi vine să cred fiindcă în mintea mea imaginea mamei se asociază cu grandiosul. Însă măreția unei mame este de o discreție aproape dureroasă pe alocuri. O întrezărești în cearcănele născute din prea multele clipe de nesomn în care și-a legănat copilul cu vorbe de alint sau l-a vegheat în liniște. O ghicești din răbdarea cu care îl schimbă de scutece de nenumărate ori pe zi, din grația cu care îl îmbracă și îl dezbracă, din voioșia cu care îl hrănește. O intuiești în perseverența și fascinația cu care îl ajută pe puiul de om să descopere lumea cea mare și să o iubească întocmai ca pe o casă primitoare. O vezi în bucuria cu care întâmpină până și cel mai mic progres al copilului ei încurajându-l să vrea și să poată mai mult. O simți din lacrimile ei de fericire la succesele lui.

Este o măreție simplă, naturală și care nu caută laude. Pentru că, întrebată cum reușește să fie mereu acolo pentru copilul ei, orice mamă îți va răspunde invariabil: dar nu fac nimic deosebit, pur și simplu, sunt MAMĂ!

Ești pregătit să ai un copil?

Cine se așteaptă să se trezească într-o dimineață și să își spună gata, de azi sunt pregătit să am un copil este de o inocență simpatică.

Foarte mulți condiționează conceperea unui copil de consolidarea stării financiare sau de vechimea relației sau de actul căsătoriei sau de avansarea în carieră sau de o mie una alte motive.

De fapt, două lucruri sunt importante atunci când decizi să ai un copil:

1. dorința ambilor parteneri de a avea un copil. De obicei, femeia este cea care forțează momentul venirii pe lume a unui copil și nu este foarte indicat având în vedere că atât perioada sarcinii cât mai ales cea de după naștere sunt foarte solicitante fizic și psihic pentru femeie, iar partenerul ei trebuie să dea dovadă de foarte multă înțelegere și răbdare. Or dacă el nu avea dorința la fel de mare ca a ei, atunci va fi mai puțin dispus să îi ofere sprijinul de care are nevoie.

2. nivelul de maturitate al relației. Nu trebuie să ai un anumit număr de ani de relație pentru a fi gata pentru un nou membru. Este suficient să știi că poți avea încredere deplină în partener, că împărtășiți aceleași valori și că îl iubiți cu adevărat.

După aproape 8 luni de Vlad recomand aventura de a fi părinte pentru o mai bună cunoaștere de sine, o șansă de evoluție spirituală și nenumărate momente de fericire simplă ca râsul unui copil.