Criza morală

Problemele cu care se confruntă România în prezent se datorează unui factor mult mai complex decât criza financiară, care, de altfel, este un fenomen ciclic specific evoluției oricărui domeniu: criza MORALĂ.

Citeam de curând discursul ținut de Vaclav Havel pe 1 ianuarie 1989 în calitate de președinte al Cehoslavaciei proaspăt eliberate de comunism. El puncta acum 21 de ani ceea ce elitele noastre se feresc să dezbată chiar și acum: că fondul problemelor țării nu este de natură economică, ci morală. Cei 40 de ani de comunism au condus la apariția unui mediu moral contaminat, în care cetățenii spuneau altceva decât ceea ce gândeau, în care oamenii au învățat să nu mai creadă în nimic, să se ignore unul pe celălalt și să devină profund egoiști, interesați numai de soarta lor.

Poate că în această demascare și evidențiere a adevăratei probleme găsim una din explicațiile pentru progresul economic al acestei țări, net superior României.

Un zâmbet face cât o mie de cuvinte

Citat: A smile is the light in the window of your face that tells people you're at home. Anonim

Astăzi m-am convins din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că modul cel mai simplu de a relaţiona cu un om este prin zâmbet, de preferinţă cât mai natural.

E adevărat că nu toată lumea ştie să zâmbească sau, şi mai grav, să primească un zâmbet. Din experienţa mea, ceea ce văd în ochii unui om căruia îi zâmbesc şi care îmi răspunde tot printr-un zâmbet este de nepreţuit: supriza că a fost remarcat, mulţumirea că a fost apreciat, bucuria de a nu mai fi izolat. În fond, zâmbetul nu este altceva decât recunoaşterea prezenţei ceiluilalt şi dovada că această prezenţă nu te deranjează.

Fiindcă România nu este încă un stat aşezat, cu structuri stabile şi perspective sigure, inevitabil o mare presiune ne apasă pe toţi. Pe deasupra, facem cu greu faţă contagiunii sociale, şi, la o scurtă privire în jur, vedem cât de puţini oameni zâmbesc.

Eu cred că putem să rezistăm acestui atac al tristeţii şi grijii pentru ziua de mâine prin zâmbet. Sunt convinsă că zâmbetul ne va ajuta să fim mai echilibraţi şi să ne concentrăm mai bine asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru noi.

NU mai condamnaţi România

Motto: Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Petre Ţuţea

De dimineaţa până seara, oriunde ai fi, auzi şi vezi numai chestii negative despre România. Media, cel puţin, abundă în cultul România, cea mai rea dintre lumile posibile. Nici cetăţenii obişnuiţi nu scapă tentaţiei de a „blagoslovi” România în toate felurile. Evident, pentru tot ce nu merge în România, alţii sunt de vină: comunismul, tranziţia, politicienii, criza mondială, etc. Noi, românii, nu suntem niciodată de vină. Noi suntem victimele. De noi trebuie să aibă cineva grijă. De ţara noastră trebuie să se ocupe cineva. Nu ştim cine, dar trebuie neapărat să fie altcineva decât noi. Totul culminează cu afirmaţia: presa străină a creat o imagine defavorabilă României. Nu, România este cea care îşi creează în fiecare zi o imagine negativă. Iar România este formată din noi românii.

Cei care au petrecut în străinătate un pic mai mult timp decât doar o săptămână de vacanţă, au avut ocazia să descopere că toate ţările sunt la fel când le priveşti din interior. Timp de şase luni am locuit în Belgia şi am aflat cu stupoare că şi belgienii suferă de complexul ţării mici şi neimportante, că şi ei au probleme cu politicienii, că se confruntă cu revoltele imigranţilor marocani, că au dificultăţi economice şi tot aşa. Dar nimeni nu denigra ţara. Erau lucruri fireşti, iar belgienilor nu le rămânea decât să fie foarte mândri de Belgia lor.

La o discuţie recentă despre brandul de ţară, am realizat că românii nu cred în România, altfel nu văd de ce ar ataca-o cu orice preţ. Probabil că pentru noi România este o noţiune abstractă şi nu locul în care trăim în fiecare zi. Altfel, am încerca să ne facem viaţa mai frumoasă aici şi nu invers.

Îmi recunosc vina de a cârcoti uneori împotriva României. În acelaşi timp, nu am abdicat de la normele de bună purtare şi de bună-credinţă pe care ar trebui să le avem pentru ţara noastră. Problema este că nouă de fapt ne este ruşine de ceilalţi români şi nu de România în general.

Să nu uităm: România suntem noi.

Dorinţe posibile?

Paradoxal, oamenii sunt capabili să îşi imagineze cele mai fantastice lucruri, dar nu şi pe cele mai banale sau simple în aparenţă.

În ultimul număr din Esquire Alexandru Mironov povesteşte cum credea în astronave pe Marte, dar nu şi în posibilitatea de a călători prin Europa doar cu buletinul.

O mărturisire cu mult mai dramatică îi aparţine lui Grigore Vieru: Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

Omul frumos

Moto: De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient. Dan Puric

Orice sărbătoare religioasă este despre şi pentru oameni. Dacă sărbătoarea Crăciunului este pentru omul bun şi vesel, Paştele este despre omul frumos. Fiindcă acesta ar trebui să fie efectul Paştelui asupra noastră: (re)descoperirea omului frumos din noi şi din ceilalţi şi nu ghiftuirea cu sarmale sau miel şi nici bucuria unor zile libere.

Dacă nu ştiţi cum arată omul frumos, îl găsiţi în cartea lui Dan Puric.

Chişinău-Moldova-Bucureşti-România

Azi am retrăit pentru câteva ore sentimentele contradictorii din timpul Revoluţiei române din 1989. Timp de o oră am privit la televizor cu dorinţa de a şti mai mult, dar şi cu teama pentru zecile de mii de oameni adunaţi în centrul Chişinăului.

După ce am considerat că m-am uitat suficient de mult la televizor, m-am pornit spre Piaţa Universităţii pentru a fi alături de românii basarabeni, indiferent că se află în Moldova sau în România. Acolo, în loc de solidaritate, am dat peste un haos între două tabere de demonstranţi, de nu înţelegeai ce se întâmplă. Am rămas dezamăgită pentru că nu am văzut atâţia studenţi şi tineri moldoveni aşa cum mă aşteptam. Dacă aş fi fost în situaţia lor, aş fi mers acolo în Piaţa Universităţii. Pentru mine ar fi fost o chestiune de onoare, chiar dacă poate nu ar fi rezolvat ceva în mod practic.

Din păcate, cred că Mircea Badea are dreptate. Contextul internaţional este nefavorabil Moldovei. Criza e peste tot. Nimeni nu vrea să îşi bată capul cu o ţărişoară problematică şi, mai ales, nu vrea să îşi pună în cap mama Rusie.

De ce-ai mai dărui un mărţişor?

În zilele noaste, mărţişorul pare un obicei desuet şi, în orice caz, copleşit de kitsch. Argumentul tradiţiei încă de la traci nu mai impresionează pe nimeni, şi nici cel al încărcaturii simbolice (de exemplu, funia care reprezintă cele 365 de zile).

Azi am găsit totuşi 3 motive pentru care încă mai merită să dăruiţi un mărţişor:

1. pentru că fără tradiţii am fi ca amnezicii care trăiesc într-un prezent pe care nu îl înţeleg fiindcă au un trecut pe care nu şi-l aduc aminte.

2. pentru că aşa ştim clar că a venit primăvara fără să ne cercetăm agendele, ci doar bucurându-ne de primirea unui mic cadou simbolic.

3. pentru că fără a dărui şi a primi nu am fi decât nişte oameni care muncesc şi atât.

Plus-empatie

Moto: The most valuable things in life are not measured in monetary terms. The really important things are not houses and lands, stocks and bonds, automobiles and real state, but friendships, trust, confidence, empathy, mercy, love and faith. Bertrand Russell

Toată lumea vorbeşte acum despre plusvaloare. Un angajat trebuie să aducă plusvaloare companiei unde lucrează. La rândul ei, compania trebuie să aducă plusvaloare în viaţa profesională şi personală a angajaţilor. Un produs trebuie să aducă plusvaloare pentru consumatori, întocmai cum un serviciu trebuie să aducă plusvaloare pentru beneficiari. Cum rămâne însă cu plusvaloarea umană pe care eu aş denumi-o plus-empatie?

(Paranteză) Când eram mică, tata mi se părea un magician pentru că reuşea cumva să ghicească ce fel de om este interlocutorul său şi să îi anticipeze reacţiile. Întrebându-l care este secretul lui, mi-a răspuns doar atât: uită-te la cei din jur cu atenţie şi vei fi şi tu ca mine. Ani de experienţă în uitatul la cei de lângă mine m-au ajutat nu doar să fac inferenţe de genul e îmbrăcat mai prost, deci are o situaţie materială precară, ci şi unele mult mai rafinate ce ţin de emoţiile şi gândurile celorlalţi. Astfel, am realizat că sunt un om profund empatic şi că empatia este cea mai de preţ calitate a mea, dar şi cea mai nesuferită.

Aşa cum spune literatura de specialitate, empatia e un proces cognitiv şi afectiv de mare fineţe care ne permite să aflăm ce gândeşte şi ce simte celălalt. Sau mai degrabă să gândim şi să simţim ce gândeşte şi simte celălalt. Ea porneşte de la conştientizarea de sine şi continuă cu observarea celuilalt. De altfel, această observare ar trebui să fie regula de bază în orice tip de relaţionare umană.

Teoreticienii au stabilit că empatia îndeplineşte cinci funcţii principale în viaţa unui om:

1. funcţia cognitivă - se referă la cunoaşterea interlocutorului din punct de vedere al sentimentelor trăite de acesta;
2. funcţia anticipativă - ajută la realizarea unor predicţii despre comportamentul interlocutorului ceea ce îi permite persoanei empatice să adopte o anumită strategie comportamentală;
3. funcţia de comunicare – empatia este o formă de comunicare implicită. De aici apar uneori problemele de comunicare între bărbaţi şi femei, fiindcă bărbaţii sunt mai puţin empatici şi atunci lor le scapă anumite detalii pe care femeia le consideră evidente şi de aceea nu înţelege nepăsarea bărbatului pe care o atribuie lipsei sentimentelor sau respectului;
4. funcţia de contagiune afectivă – empatia are loc în urma identificării eului propriu cu eul interlocutorului ceea ce antrenează împrumutarea stării persoanei care face obiectul empatiei de către cea care empatizează;
5. funcţia performanţială – prin intermediul empatiei reuşim să convingem oameni şi chiar grupuri să efectueze diverse activităţi.

O fi bine să fii empatic? În principiu, da, pentru că asta demonstrează că te cunoşti foarte bine pe tine, îi cunoşti foarte bine şi pe ceilalţi, ai capacitatea de a „intra în pielea lor” şi te comporţi în consecinţă, deci nu intri cu bocancii în gândurile şi sentimentele cuiva.

Empatia e dăunătoare din cauza funcţiei de sincronie afectivă – nu poţi afla ce simte şi gândeşte celălalt dacă îţi păstrezi starea ta din acel moment. Or, alterarea stării tale aduce de regulă multă tristeţe în viaţa unui om, pentru că cel mai frecvent eşti empatic cu oameni care au necazuri sau mici probleme. Plus, dramele celorlalţi devin propriile tale drame şi nu poţi să stai liniştit până nu le rezolvi. Simţi că e de datoria ta să faci asta. E o lege nescrisă a firii de empatic.

Cum rămâne însă cu plus-empatia? Cred că ea lipseşte din România în modul cel mai barbar. Am senzaţia uneori că putem trece liniştiţi pe lângă oameni măcelăriţi la propriu fără să avem o reacţie de empatie, ci doar una de teamă. Şi mai cred că empatia ar fi soluţia la multe din micile sau marile acte de necivilizaţie la care asistăm în fiecare zi. Sunt convinsă că, dacă ne-am pune pentru o secundă în pielea celuilalt, viaţa noastră ar deveni mai lipsită de stresuri inutile. De exemplu, oamenii nu ar mai muri pe treceri de pietoni dacă şoferii ar respecta semnele de circulaţie după ce s-au pus în pielea pietonilor şi au realizat pericolele. Sau oamenii şi-ar respecta cuvântul dat după ce au făcut un mic exerciţiu de imaginaţie şi au înţeles care sunt efectele încălcării unor acorduri.

Nu visez la empatia exagerată care se manifestă la mine: mie mi se rupe sufletul când văd un bătrân cu sacoşe grele care pierde metroul la mustaţă. Dar visez la un dram de empatie, de milă, de atenţie, de umanitate. Nu trebuie să fii religios ca să vezi că spre asta ar trebui să tindă omenirea dacă tot pretindem că suntem rasa superioară care conduce pământul.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De ce vorbesc tare oamenii?

Mă încearcă de la o vreme întrebarea de ce vorbesc tare oamenii în public. Public însemnând pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport, la restaurant şi orice loc unde există posibilitatea de a întâlni alte fiinţe umane.

Am şi câteva explicaţii. Să îmi spuneţi dacă am nimerit bine.

1. Au probleme cu auzul. Nu se aud pe sine.

2. Au probleme şi mai mari cu stima de sine pe care nu o aud bine şi atunci vorbesc tare, doar-doar s-or face mai auziţi şi deci mai importanţi.

3. NU au probleme cu noi, cei care îi auzim, că altfel ar fi şi ei mai atenţi şi s-ar gândi că poate deranjează pe cineva.

Pot să înţeleg că tonul şi decibelii unei voci sunt condiţionaţi din punct de vedere cultural şi că, de exemplu, italienii sau grecii sunt foarte zgomotoşi. E clar că din unghiul ăsta suntem fraţi şi cu urmaşii romanilor şi cu urmaşii fanarioţilor.

Propun organizarea unor jocuri mai mult decât olimpice de vorbit tare. Măcar la ceva să mai fim şi noi fruntaşi.

E posibil să am eu urechile mai sensibile şi să mă afecteze în mod exagerat. Însă mi se pare suficient că trăiesc în Bucureşti unde mă trezesc şi mă culc în sunetul disperat al ambulanţelor, unde la fiecare colţ de stradă claxonează cineva, unde oamenii vorbesc la telefon atât de tare încât vor să scoată morţii din groapă şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Acest vorbit tare nu este decât un simptom al neputinţei societăţii noastre în evoluţia ei spre o altă civilizaţie. Care sper că va veni mai repede, până nu surzesc de tot în zgomotul acesta infernal.

Învăţământul românesc

Încă de pe vremea când eram elevă mă întrebam ce îi lipseşte sistemului de învăţământ din România. Sunt unul din oamenii care consideră că strategiile guvernamentale nu trebuie să aibă în vedere doar componenta economică. De ce? Pentru că economia e făcută de oameni. Tocmai de aceea, prioritatea unui guvern ar trebui să constea în dezvoltarea unei populaţii educate şi sănătoase. Învăţământul şi sistemul sanitar trebuie să stea la baza oricăror altor proiecte. În timp, am devenit aproape obsedată de responsabilitatea pe care o avem faţă de generaţiile viitoare. Aceste generaţii nu sunt un concept abstract, ele sunt de fapt copiii şi nepoţii noştri.

În fine, toată lumea dă vina pe bani, pe insuficienţa fondurilor, pentru a explica eşecul învăţământului românesc. Acest eşec este dovedit de toţi angajatorii care încearcă să recruteze tineri pregătiţi. Nu numai că tinerii nu posedă cunoştinţe solide, dar au şi o atitudine de genul merit mulţi bani, dar de muncit, nu mă spetesc, că am văzut eu că se poate şi aşa. Nici nu îi poţi condamna. Este ceea ce au trăit în ultimii ani. Este exemplul pe care l-au primit de la clasa politică şi de la anumiţi oameni de afaceri.

Mie mi se pare că sistemul nostru educaţional este defect din cauza atitudinii oamenilor. Mulţi profesori vin la şcoală sau la facultate ca să semneze condica, să bifeze ziua respectivă, să mai dea o pagină de manual. Puţini sunt cei care vin cu un obiectiv, cum ar fi: la sfârşitul anului sau cursului, elevul/studentul respectiv va fi în stare să înţeleagă nişte concepte, să opereze cu ele în practică, să îşi găsească o afinitate cu un anumit domeniu, etc. Nu contează că şi învăţăceii vin cu aceeaşi atitudine de lasă-mă să te las, vin la şcoală că trebuie. Datoria profesorului este net superioară.

Criză sau necriză financiară, poate ar trebui să preluăm modelul finlandez de a înfiinţa o universitate specială pentru pregătirea profesorilor. În Finlanda, această iniţiativă a fost lansată acum vreo 30 de ani când învăţământul lor avea rezultate dezastruoase. Nu au aşteptat să se lovească de pragul de sus şi au luat măsuri din timp, măsuri care s-au dovedit inspirate.

Eu încă mai sper.

Indignare

Subiectivismul oamenilor e fantastic. Iar egoismul înfloreşte nestăvilit în România zilelor noastre.

Spun asta după ce am asistat la o scenă demnă de inclus în nuvelele lui Caragiale, ediţia 2009. În timpul unei discuţii cu nişte colege, una din ele se declară foarte indignată de comportamentul unei bătrâne. Cum greşea bătrâna faţă de această tânără de 24 de ani? Ei, bine, doamna cu mai mulţi ani care stătea în staţia de autobuz refuza să se dea la o parte din calea tinerei care voia să parcheze fix în staţie. Şi tânăra era foarte supărată pe băbuţă că i-a mai şi arătat semnul de circulaţie care interzice parcarea în staţiile pentru mijloacele de transport.

Până aici am suportat. Nu m-a mai răbdat inima să ascult aberaţiile ei şi bineînţeles m-am apucat să-i explic că totuşi a greşit pentru că nu doar a încălcat o regulă simplă, dar şi urma să deranjeze un număr de oameni. Singurul răspuns a fost o mare tăcere care a învăluit conversaţia.

M-am retras gândindu-mă cum e posibil ca în decurs de doar o generaţie – diferenţa dintre mine şi indignată – să se schimbe oamenii atât de tare? Sau poate nu îi cunosc prea bine pe oamenii de-o seamă cu mine. Mi-e frică să mă gândesc cum vor arăta bătrâneţile mele când îmi voi lua pensia de la copiii ăştia crescuţi pe apucate.

Lecţie scurtă

Locuiesc lângă o biserică. Nu înseamnă că sunt mai pioasă din acest motiv. De altfel, nu cred că sunt pioşi nici copiii care joacă fotbal sau îndrăgostiţii care se sărută cu mare foc în curtea bisericii.

Cum treceam ieri pe lângă biserică, grăbită fiind, am zărit un cetăţean la vreo 40 de ani care nu îţi inspira mare lucru. Ei, bine, acest om mi-a servit o lecţie de bună-cuviinţă cum nu am mai văzut demult.

În tăcere, mergând uşor pe lângă biserică, omul nostru şi-a scos pălăria din cap, s-a oprit scurt ca pentru o rugăciune şi a pornit mai departe, fără să ştie că ceea ce a făcut este oarecum pe cale de dispariţie.

Ecologistul anului

În 2008 premiul i se va decerna lui … nu, nu, nu lui Dragoş Bucurenci, aşa cum mulţi s-ar aştepta. Deşi strategia lui de acţiuni ecologice prin intermediul unui puternic brand personal a funcţionat impecabil. Şi în ciuda faptului că a scos ecologia din sfera cenuşăreselor şi a invitat-o pe uşa din faţă a oamenilor cu bani, dar şi a oamenilor simpli, dar cu bun simţ.

Revin. Premiul se acordă în acest an unui vajnic taximetrist care după ce a claxonat un biciclist care traversa regulamentar pe trecerea de pietoni a strigat în urma acestuia: Cum nu vă îmbolnăviţi odată de reumatism cu toţii ca să nu mai puteţi merge cu bicicleta!

Aplauze!

16 decembrie 1989

Alt secol, altă epocă, alţi oameni, aceeaşi istorie.

A noastră, a românilor.

Să nu uităm! Atât voiam să spun. Fiindcă mi se pare că deja am uitat.

Să nu uităm cum trăiam atunci. Să nu uităm ce fel de oameni eram atunci. Să nu uităm că nişte oameni au murit. Contează mai puţin detaliile de genul lovitură de stat, război civil, agenturi străine.

Să nu uităm!

Să ne cunoaştem istoria şi să o transmitem mai departe fără să ne refugiem în ea. Să ne facem soarta ca popor în deplină cunoştinţă de cauză.

Să nu uităm!

16 decembrie 1989

Rudolph Giuliani

Moto: There are many qualities that make a great leader. But having strong beliefs, being able to stick with them through popular and unpopular times, is the most important characteristic of a great leader. Rudy Giuliani

Obsesia culturii americane de a îşi alege un mentor pe care să îl studieze şi de la care să înveţe pentru a ajunge ca mentorul respectiv poate părea superficială şi enervantă. În acelaşi timp, importanţa lecţiei pe care o putem învăţa de la un om deosebit este de netăgăduit.

Aseară, timp de jumătate de oră, m-am uitat cu încântare la fostul primar al New York-ului, Rudolph Giuliani. Omul e deosebit de bun la vorbitul în public, ca de altfel foarte mulţi străini. Diferenţa între vorbitorii români şi cei străini pare a fi dată de modul de raportare la propria persoană: având o identitate personală foarte solidă, aceştia nu doresc să impresioneze cu orice preţ şi nici nu trec în extrema cealaltă de a se plasa în inferioritate faţă de interlocutor. Nu ştiu cum fac oamenii ca domnul Giuliani, dar se pare că întotdeauna ştiu ce să spună, cum să spună. Nici un cuvânt nu e de prisos, glumele nu sunt la întâmplare, dar sunt foarte reuşite, emoţiile sunt bine stăpânite, iar discursul are substanţă.

De exemplu, după ce Emil Hurezeanu a înşirat toate realizările lui ca primar, eliminarea deficitului şi realizarea unui surplus financiar, reducerea criminalităţii, crearea de noi locuri de muncă, etc, Giuliani a răspuns calm, fără condescendenţă sau falsă modestie: Parcă nu îmi aminteam că sunt atât de multe. Câţi politicieni români ar fi răspuns la fel? Probabil niciunul.

Alte exemple ţin de diferenţele culturale între români şi vestici. Când a venit vorba despre traficul din Bucureşti, Giuliani a spus scurt că un primar trebuie să se bucure de existenţa traficului şi să se îngrijoreze de absenţa lui şi că traficul e oricum îngrozitor în toate capitalele lumii. Fac o paranteză aici. Noi românii avem tendinţa de a ne critica ţara mai ales în faţa străinilor, neînţelegând că ăia au o cu totul altă gândire conform căreia dacă eşti nemulţumit de ceva, ai puterea de a îl schimba, deci acţionează în acest sens. Eu am învăţat de timpuriu din întâlnirile mele cu străinii să nu mă pun pe o treaptă mai jos decât ei pentru că nu am de ce. Dimpotrivă, dacă vom discuta de la egal la egal vom avea şansa să învăţăm mai mult unii de la ceilalţi.

Mi-a plăcut Rudolph Giuliani cu atitudinea lui extraordinar de pozitivă şi cu stilul de a vorbi. Mi-a reamintit că e important să învăţăm de la toţi cei pe care îi întâlnim fie în realitate fie la televizor.

P.S. Omul avea insigna americană la reverul hainei. Câţi români poartă o astfel de insignă? Şi să nu veniţi cu argumente de genul România nu e ca America, pentru că vin şi eu cu argumentul că nici America nu a fost întotdeauna aşa, ci a devenit astfel datorită modului lor de gândire, ilustrat excelent de Rudolph Giuliani.

Cu gândul la Nichita Stănescu

Moto: Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stănescu

Pentru că sunt din Ploieşti. Pentru că Nichita e din Ploieşti. Pentru că am urmat cursurile aceluiaşi liceu. Pentru că exista un cult Nichita în vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Pentru că este un mare poet. Pentru că a murit pe 13 decembrie 1983. Pentru că mi-e drag de el aşa cum l-am cunoscut prin intermediul poeziilor sale. Pentru că îmi place să mă regăsesc în imaginile lui plastice. Pentru că nu ştiu câţi din noi mai citesc poezie. Pentru că mi-era dor de Nichita.

Aceasta este poezia mea preferată sau mai degrabă fragmentele mele preferate. După ce le veţi citi, cu siguranţă veţi înţelege de ce.

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

România, mormonii şi recesiunea

Pe la omienouăsutenouăzecişipatru, pe când subsemnata era în plină naivitate romanţioasă adolescentină, liniştea urbei mele republicane fu perturbată de apariţia unor tineri blonzi, cu faţa albă ca spuma laptelui, costume impecabile, americani ce o mai rupeau şi pe româneşte. Bănuiesc că îi recunoaşteţi pe misionarii mormoni care la un moment invadaseră România ca pe un mare obiectiv strategic.

Iluziile de amor s-au dus pe aripile timpului, mintea mi-a revenit şi împreună cu ea şi întrebarea câţi români au fost convertiţi de aceşti băieţi? Şi cât a durat convertirea lor, după ce ajutoarele financiare s-au terminat şi românii au revenit la realităţile lor balcanice. Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic pe tema aceasta. Fiindcă după revoluţie ţara noastră a devenit un teritoriu foarte tentant pentru numeroase culte religioase. Unele şi-au găsit adepţi pe termen scurt datorită avantajelor propuse. Altele au reuşit să îi fidelizeze pe oameni mai mult. Cum, ar fi o întrebare care merită să primească un răspuns.

Probabil peste câteva decenii când ne vom detaşa mai mult şi ne vom mai maturiza ca popor vom reuşi să realizăm studii despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine ca popor, ca naţie, ca element geopolitic, etc. Popoarele, întocmai ca şi oamenii, trebuie să se cunoască foarte bine pentru a rezista presiunilor istoriei şi pentru a contribui la progresul lor.

Revenind la mormoni, aseară, pe o ploaie urâtă şi rece, doi misionari trăgeau după ei nişte bagaje imense, ca şi cum s-ar fi retras de pe un teritoriu unde invazia nu a reuşit. Şi mă întrebam dacă şi ei sunt afectaţi de criza economică. Pentru că tot acest misionarism costă destul de mult, nemaimenţionând preferinţa lor pentru poligamie, care trebuie să fie destul de costisitoare, mai ales în vremuri de restrişte.

De ce scriu despre ei? Pentru că am constatat aseară că uitasem de ei şi am realizat cât de flexibilă e memoria şi cât de uşor trecem peste anumite lucruri. Şi nu e prea înţelept în condiţiile în care România nu şi-a prea învăţat lecţiile trecutului.

Mandolina şi metroul

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.