Despre prietenie

"Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n‑ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s‑o înduri fără cineva care s‑o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită, care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind‑o şi împărtăşind‑o.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr‑o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l‑ar putea aduce.

Nimic nu e mai greu decât ca prietenia să dureze până în ultima zi a vieţii; căci de multe ori se întâmplă sau ca interesele să fie deosebite, sau ca ideile politice să nu fie aceleaşi, şi adesea se schimbă până şi caracterul oamenilor, uneori din cauza împrejurărilor nefericite, alteori datorită înaintării în vârstă.

în prietenie să consfinţim această lege: să nu cerem lucruri nedemne şi nici să nu le facem, dacă ni se cer. Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea. Prietenii care ne sfătuiesc bine trebuie să aibă foarte mare autoritate în prietenie, să folosească această autoritate îndemnând nu numai pe faţă, dar chiar energic, dacă împrejurarea o va cere, şi totodată să găsească ascultarea cuvenită.

Fiecare se iubeşte pe sine nu pentru a obţine de la sine vreo răsplată a iubirii sale, ci fiindcă fiecare îşi este drag din fire. Şi dacă nu se va întâmpla la fel şi în prietenie, nu vom găsi niciodată un adevărat prieten; căci acesta este un fel de alter ego. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip."

Marcus Tullius Cicero

Americanii ăştia

Moto: I didn't have anybody, really, no foundation in life, so I had to make my own way. Always, from the start. I had to go out in the world and become strong, to discover my mission in life. Tina Turner

Nu am să vorbesc despre dezbaterea dintre Obama şi McCain ce se desfăşoară în seara asta, nici despre criza financiară sau încrederea şi mândria nemărginită a americanilor, ci despre Tina Turner. Ei, bine, tocmai am văzut-o pe femeia asta de 69 de ani, pe scenă, cântând şi dansând, mai vie decât mine şi toţi colegii mei sub 30 de ani. Sunt în admiraţie infinită.

Da, e o celebritate, are bani, îşi permite super îngrijiri şi tratamente. În acelaşi timp, sunt şi alte vedete, vai de capul lor după câţiva ani de faimă. Şi, totuşi, Tina avea pe scenă ceva ce banii nu pot cumpăra: PASIUNE. Şi mai avea profesionalism. Perfecţionismul şi standardele înalte erau evidente în tot ce se întâmpla pe scenă.

P.S. Sper să vă molipsiţi şi voi: http://www.youtube.com/watch?v=6-6-7N9AxTE&feature=related

Boogie II

Filmul asta te mai poate învăţa o lecţie dacă vrei. Sună a clişeu şi îmi amintesc cât mă enervam la 20 de ani când auzeam asta. Acum după ceva ani în câmpul muncii şi al vieţii, tind să fiu de acord cu faptul că trebuie neapărat să faci ceea ce îţi place, în egală măsură în plan personal şi profesional. Că e aşa o pierdere dacă procentul lucrurilor care trebuie este mai mare decât al celor care îţi plac.

Mie mi-e foarte greu să fac asta, fiindcă aşa cum spuneam, sunt copil cu educaţie comunistă, în care munca era mai presus de toate, iar distracţia şi ea pe acolo. Astfel încât am rămas cu ideea, că mai întâi faci ceea ce trebuie, te achiţi de obligaţii şi abia apoi de ceea ce îţi place, dacă mai poţi. Doar că în prezent e practic imposibil din cauza resursei insuficiente numită timp. Şi atunci e bine să schimbi roata. Aşa că mă educ din greu să îmi trăiesc viaţa cu sens, să nu îmi pară rău.

Boogie I

Tocmai mă pregăteam să scriu un articol despre certurile absurde care au loc într-o relaţie de cuplu. Şi cum mă codeam că nu ştiam din ce parte să mă apuc, salvarea a venit de la Boogie. Este primul film românesc la care din primul moment am simţit că este autentic. Priveam, ascultam, procesam şi îmi ziceam: da, aşa e, copilul acela există, şi se joacă fix ca în film, haotic, fără planuri de construcţie cum ar vrea adulţii. Da, cuplul acela e de fapt o reprezentare dureros de fidelă a majorităţii cuplurilor din România zilelor noastre: el munceşte pe rupte, în timp ce ea îşi sacrifică viaţa profesională pentru a avea şi a creşte copiii. Nu ştiu cum a fost scris scenariul, dar gradul lui de veridicitate este maxim, dialogurile se întâmplă în timp real şi îmi aduc aminte de zeci de discuţii între prieteni la care am asistat.

Revenind la certuri, eu nu sunt de acord cu credinţa populară conform căreia la mânie se vede adevărata faţă a unui om. Clar e cea mai urâtă faţă a lui, dar nu cea mai apropiată de adevăr şi asta pentru că o ceartă este ca o sesiune de dezbatere, diferenţa fiind dată de doza mai mare de subiectivitate. Mă trezesc uneori că spun lucruri în mijlocul certurilor pe care nu numai că nu le cred, dar şi sunt împotriva lor. Şi întrebându-mă de unde naiba au venit, realizez că de fapt cauzele erau cu totul altele şi că voiam să spun cu totul altceva. Numai că celălalt a apucat deja să audă ce i-ai spus şi ripostează pe măsură, şi uite aşa se naşte o horă din care nu ştii dacă vei ieşi cu zâmbetul pe buze sau cu lacrimi în ochi.

Văzând filmul nu poţi să nu scuturi din cap şi să zici: eu nu vreau să trăiesc aşa în cuplul meu, deşi te regăseşti în unele teme de discuţie. Nu poţi să nu te întrebi care să fie soluţia unei relaţii armonioase toată viaţa. Da, ştiu, cică iubirea. Dar iubirea e aşa mititică într-un colţ al vieţii tale care are o groază de faţete de gestionat. Clar, iubirea trebuie să fie însoţită de încredere şi bunăvoinţă, altfel nu prea are şanse de supravieţuire. Dar cum să fii binevoitor şi eventual şi răbdător când tu te zbuciumi cu diverse? Cum să nu te ia valul de probleme şi să nu pui pe ultimul loc chestia aia oarecum sigură numită relaţie?

Together Orange

Sunt toţi oamenii pe care i-am întâlnit deja şi cei pe care de abia de acum urmează să îi cunosc. Sunt cine sunt datorită tuturor.

Aşa spune ultima campanie Orange. Şi îmi place ideea mai mult decât pot exprima în vorbe simple. De fapt, întreaga mea filozofie de viaţă a încăput într-un singur cuvânt: together sau împreună.

E o campanie pe care mi-ar fi plăcut să o fi realizat eu. Sigur vi s-a întâmplat şi vouă să daţi peste cărţi, cântece, tablouri, etc, pe care aţi fi dorit să le fi creat voi. Aşa şi eu cu Orange.

Sunt oamenii pe care i-am iubit şi cei pe care i-am urât. Sunt locurile frumoase pe unde m-am plimbat şi cele îngrozitoare de unde nu am ştiut cum să plec mai repede. Sunt cântecele pe care le-am ascultat şi le voi asculta, îndrăgostită, părăsită, fericită, visătoare, exuberantă. Sunt articolele pe care le-am scris şi cele care îşi aşteaptă cuminte rândul. Sunt temerile mele cele mai mari. Sunt visele mele cele mai mici. Sunt copiii mei nenăscuţi încă. Sunt fiecare zi. Voi cine sunteţi?